Theodor Codreanu: Terapia de şoc

Mazowiecki prezintă Parlamentului „planul”, adevărul a ce va urma fiind cunoscut de puţini. Polonia primeşte împrumutul de la FMI

Într-⁠o cu totul altă situaţie se vor găsi economiile din fostele ţări coloniale şi din cele ieşite din comunism, la sfârşitul Războiului Rece. Aici, principiul este cinic: „Vrei să-⁠ţi salvezi ţara? Atunci vinde-⁠o!”(1) Cei care se încăpăţânează să şi-⁠o păstreze (vezi cunoscutul slogan postdecembrist: „Nu ne vindem ţara!”) sunt ridiculizaţi la culme (acestea sunt şocurile electrice rezervate lor!), etichetaţi în fel şi chip, epitetul de „comunişti” fiind, desigur, pe primul loc. Cum elitele politice noi vor să fie în pas cu moda, se vor mândri că au devenit campioni ai economiei de piaţă, căci trăiesc într-⁠o ignoranţă totală, ispita cea mare fiind lăcomia şi „câştigul fără muncă”, vorba lui Eminescu. Teoria friedmaniană exploatează magistral lăcomia indivizilor.

În Polonia, „Solidaritatea” lui Lech Wałęsa începuse expansiunea din 1980, ajungând pe culme în 1988, având şi sprijinul moral al papei Ioan Paul al II-⁠lea. Astfel „Solidaritatea” câştigă zdrobitor alegerile. Prim-⁠ministru este ales Tadeusz Mazowiecki. Criza sistemului se oglindeşte şi-⁠n datoria externă de 40 de miliarde de dolari, cu o inflaţie de 600%. Liderii apelează la FMI, unde însă dau peste dictatorii terapiei de şoc, care-⁠i lasă să se afunde până la stadiul de tabula rasa. Polonia se găsea într-⁠o poziţie ideală pentru aplicarea reţetei. George Bush oferă un sprijin mărunt de 119 milioane de dolari. „Solidaritatea”, la insistenţele miliardarului George Soros, care se angajează să sponsorizeze serviciile consilierilor FMI, îi angajează pe Jeffrey Sachs, considerat un „Indiana Jones al economiei”, şi pe David Lipton, economist al Fondului. Sachs fusese invitat încă de guvernul comunist pentru aşa ceva. Cei doi cer privatizarea minelor şi fabricilor, ceea ce devenea primul experiment într-⁠o economie comunistă. Sachs aştepta „colapsul esenţial – un dezastru deplin şi nemijlocit”(2), după propria-⁠i mărturie. Liderii se văd ameninţaţi să se rupă de muncitori, rămânând doar cu sprijinul Bisericii Catolice, care înclină de partea „terapiei de şoc”. La 12 septembrie 1989, Mazowiecki prezintă Parlamentului „planul”, adevărul a ce va urma fiind cunoscut de puţini. Polonia primeşte împrumutul de la FMI. În Europa, se produce prăbuşirea imperiului sovietic, cade Zidul Berlinului, cade regimul lui Ceauşescu, iar consilierul politic al Departamentului de Stat al SUA, Francis Fukuyama, anunţă, triumfal, sfârşitul istoriei, care nu duce spre „o a treia cale”, „ci la o victorie de răsunet a liberalismului economic şi politic”. Prelegerea lui Fukuyama fusese sponsorizată de John M. Olin, finanţatorul doctrinei lui Friedman. Postistorie, postmodernitate, corectitudine politică, cu o singură economie globalistă, cea de piaţă liberă, dincolo de obstacolele democraţiei clasice. „Solidaritatea” va pierde curând sprijinul popular, viitorul politic fiind al fraţilor Lech şi Jaroslav Kacziński, primul câştigând preşedinţia, în 2005, cu un program împotriva terapiei de şoc, readucând, astfel, Polonia pe făgaşul democraţiei.

În China, terapia de şoc a dus la dezastrul din Piaţa Tiananmen. Se dăduse frâu liber pieţei libere. Deng Xiaoping voise să evite exemplul Poloniei, unde Partidul Comunist pierduse monopolul puterii. Încă din 1980, Friedman fusese invitat la Beijing, sub fascinaţia experienţei economice din Hong Kong, ţară considerată de Milton Friedman mai liberă chiar decât Statele Unite. Din 1983, Deng va deschide drum liber investiţiilor corporatiste străine, care strâng profituri mari, acordând salarii mici. Dezastrul nu întârzie să apară. Friedman este rechemat în China, dar acesta apreciază că acum ţara seamănă cu Hong Kongul, deşi furia populară mocnea. Mesajul adresat: Nu cedaţi! Mai multă terapie de şoc! Guvernul chinez se vedea în postura de a repeta tacticile reprimatoare ale lui Pinochet, culminânde cu ceea ce s-⁠a întâmplat în Piaţa Tiananmen. Protestele de acolo au fost mistificate de mass-⁠media din Occident, care a văzut în protestatari luptători pentru libertate. În realitate, în Piaţă au fost nu doar studenţi, ci oameni din toate categoriile sociale, care au reacţionat împotriva terapiei de şoc, devenită insuportabilă. Spre acest adevăr duc analizele documentate ale lui Wang Hui din cartea Noua ordine a Chinei (2003). La 20 mai 1989, s-⁠a instituit legea marţială, apoi s-⁠a trecut la uciderea a aproape 7000 de protestatari, 30 000 vor fi răniţi şi 40 000 arestaţi. La Tiananmen s-⁠au întâlnit doctrinele economice ale lui Marx şi Friedman, nouă dovadă că extremele se ating. După reprimare, Deng se arată şi mai hotărât să implementeze terapia de şoc, reproşându-⁠şi lipsa de fermitate. Dar 90% dintre îmbogăţiţii Chinei, exceptându-⁠i pe străini, sunt fii ai nomenclaturii, „prinţişorii”, ca în Chile.

Nu mai puţin lipsită de interes este terapia din Rusia, despre care scriitorul Grigori Gorin (citat de Naomi Klein) scria, în 1993: „Am trăit multă vreme sub dictatura comunistă, dar am descoperit acum că viaţa sub dictatura oamenilor de afaceri nu este cu nimic mai bună. Acestor afacerişti nu le pasă câtuşi de puţin în ce ţară se află.” Este chiar legea după care se ghidează cu sfinţenie corporaţiile, formulată, în februarie 2007, de David M. Walker, revizor general al Statelor Unite: Companiile au datorii de loialitate faţă de acţionari, nu faţă de ţară. Raţiunea cinică cea mai pură a capitalismului pur? În 1990, Mihail Gorbaciov este în plină glorie, acordându-⁠i-⁠se Premiul Nobel pentru Pace. Este primit, ca prieten, la Summit-⁠ul G7 de la Londra, alintat fiind cu Gorby şi considerat „un Ronald Reagan al Rusiei”, Omul anului, în 1987. Într-⁠adevăr, democratizare, ţelul final fiind, se pare, un sistem social de tip scandinav, faimosul „socialism cu faţă umană”. Numai că la Summit-⁠ul G7 este sfătuit să treacă la terapia de şoc. Polonia tocmai depăşise prima rundă de negocieri cu Sachs. FMI şi Banca Mondială vin cu aceeaşi propunere, fără a păsui Moscova de datorii. Însă Gorby se dovedeşte şovăielnic. Nu asta dorise prin perestroika şi glasnosti. Rusia se vede obligată să aleagă între democraţia la care visa şi doctrina Chicago. În 1990, The Economist îndemna la adoptarea terapiei cu „o autoritate neşovăielnică”, „pentru a nimici rezistenţa care a blocat” reforma. Este somat să devină… Mihail Sergheevici Pinochet! La fel The Washington Post. Dar lentul Gorbaciov (cum l-⁠a catalogat Michael Schrage) dezamăgeşte. Trebuia înlăturat. Lovitura se produce prin Boris Elţân, erijat în apărător al democraţiei. El profită de puciul încercat de vechii apărători ai imperiului sovietic. Dizolvarea URSS devine marele şoc, primul dintr-⁠o serie de trei şocuri traumatizante (Stephen Cohen). Sachs se afla deja la Moscova, la spartul târgului. Lui Elţân i se promit 15 miliarde de dolari pe filiera G7. Condiţia: o strategie de tip Big Bang. Elţân promite în Parlament minunea, prin friedmanianul devotat Egor Gaidar, având mână forte pe Iuri Skokov. SUA plăteşte echipa care redactează programul, menit să declanşeze al doilea şoc: preţuri libere, comerţ liber, privatizarea a vreo 225 000 de întreprinderi. Elţân e convins că, în curând, Rusia va deveni un „gigant economic”, între primele patru economii ale lumii. Dar efectele nu întârzie să apară. În 1992, consumul scade cu 40% faţă de 1991, oamenii îşi pierd, dintr-⁠o lovitură, toate economiile de o viaţă. Între aceştia, un milion de evrei care pleacă în Israel. Văzând dezastrul, parlamentul se opune reformelor, ca în Polonia. Elţân deja se autonumea Boris I, trecând la reprimarea parlamentului, cu starea de urgenţă, respinsă însă de Curtea Constituţională, care-⁠l acuză de abuz de putere. Se organizează un referendum pentru dizolvarea legislativului şi eliminarea „comuniştilor bigoţi”, cum au fost catalogaţi parlamentarii în presa occidentală. Deşi nu e susţinut de populaţie, referendumul este declarat victorios. Elţân dă Decretul 1400 pentru abolirea Constituţiei şi dizolvarea Parlamentului. Urmează represaliile, un adevărat război civil, la 4 octombrie 1993 (al treilea şoc), cu 500 de morţi şi 1000 de răniţi. Moscova nu mai cunoscuse aşa ceva din 1917. Atmosfera e descrisă de Peter Reddaway şi Dimitri Glinski, în cartea lor Tragedia reformelor Rusiei: Bolşevismul de piaţă împotriva democraţiei (2001). Reuşita puciului lui Elţân îl determină pe Sachs să spere că se va trece cu adevărat la terapie. Se naşte clica miliardarilor oligarhi. Pe acest fond, popularitatea lui Elţân scade sub 10%. Vine însă un alt şoc, războiul din Cecenia, context favorabil. Oligarhii finanţează masiv campania electorală şi Boris I câştigă alegerile. Strategii de la Chicago trec la ultimul asalt: se vinde enorm, pe nimic. Mai mult, privatizările frauduloase se făceau tot cu bani publici. „Cu alte cuvinte, poporul rus oferă bani necesari jefuirii propriei ţări.”

Corporaţiile multinaţionale intră în parteneriat cu Gazprom şi Sidanko, nereuşind, totuşi, să expatrieze principala cotă-⁠parte, cum s-⁠a întâmplat în Argentina, Bolivia, Irak. Între marii profitori de la Harvard (care au fraudat şi Statele Unite), Andrei Shleifer, Jonathan Hay. Dar şi George Soros, sub masca luptei pentru democraţie: „Din poziţia celui mai important dealer de valută, el ar fi beneficiat enorm din implementarea valutelor convertibile în aceste ţări care ar fi renunţat astfel la controlul asupra capitalului sau de scoaterea la licitaţie a companiilor de stat, el fiind unul dintre potenţialii cumpărători.” În 1994, a cumpărat acţiuni în sistemul privatizat de telefonie al Rusiei, dar şi în Polonia, unde a fost principalul avocat al terapiei, prin intermediul lui Sachs. Dar văzând, finalmente, eşecul, devine unul dintre cei mai vehemenţi critici ai doctrinei lui Friedman! În fine, ultimul mare şoc care s-⁠a abătut asupra Rusiei, au fost atacurile teroriste din 1999, cu explozii la patru blocuri. Urmează un nou bombardament asupra Ceceniei. Vânător al teroriştilor este însărcinat Vladimir Putin, veteran KGB, căruia îi transferă puterea, fără alegeri, pe 31 decembrie 1999, preţul fiind o lege de protecţie a campionului terapiei de şoc, cel care adusese 74 de milioane de ruşi în pragul sărăciei, cu exacerbarea alcoolismului, consumului de droguri, HIV etc. Între 1992-⁠2006, populaţia Rusiei scăzuse cu 6,6 milioane de locuitori, ceea ce l-⁠a îndrituit pe André Gunder Frank să-⁠l acuze pe Milton Friedman de „genocid economic”. Spre dezamăgirea friedmanienilor, Putin a blocat „reforma”, Rusia reintrând în matca ei, momentan părăsită, politica de expansiune ţaristă, ceea ce i-⁠a adus noului „ţar” o popularitate mereu crescândă, ca salvator al patriei, dar intrând, prin criza ucraineană, în conflict cu democraţiile occidentale şi ameninţând state precum Moldova, România, Ucraina, Georgia, Polonia şi Ţările Baltice.

În Statele Unite, ofensiva doctrinei Friedman s-⁠a realizat, între alţii, prin Donald Rumsfeld, Dick Cheney, George W. Bush. Privatizarea liniilor aeriene (sub Reagan), de exemplu, a slăbit controlul statului, favorizând organizarea atacurilor sângeroase de la 11 septembrie 2001, şoc extraordinar care a înlesnit implementarea unei noi strategii a terapiei, cu o masivă îngrădire a libertăţilor democratice. Ceea ce este mai ciudat e că, în ajunul atacurilor cu avioane deturnate, Rumsfeld, în calitate de Secretar de Stat al Apărării sub administraţia George W. Bush, declarase război „birocraţiei Pentagonului”, declanşând privatizarea serviciilor militare şi slăbind, altfel spus, implicarea guvernului în apărare. Aşadar, austeritate, reducerea personalului Pentagonului cu 15%, „redus”, mai întâi, de atacul asupra instituţiei, soldat cu 125 de morţi şi 110 răniţi. Marea privatizare, în beneficiul corporaţiilor, începuse între 1980-⁠1990, sub Bill Clinton: „Teoria crizelor enunţată de Friedman devenea postmodernă”. Împreună cu Dick Cheney, Rumsfeld (3) pune în aplicare proiectul său vechi, încă de pe vremea lui Nixon (4), de aplicare a „logicii pieţei” în armată. Se reuşise privatizarea biotehnologiei, farmaceuticii (concernul cel mai puternic alături de industria petroliferă), a serviciilor sociale, a închisorilor, cu apropierea de stadiul statului gol, lipsit de griji. Armata este încredinţată concernului Halliburton. Dar 11 septembrie îl face pe Bush să dea înapoi, programul anti-⁠etatist fiind zdruncinat. Bush coboară în rândul pompierilor-⁠eroi, îşi aduce aminte de patrie, este gata-⁠gata să se întoarcă la New Deal-⁠ul rooseveltian, cum observă John Harris şi Dana Milibank, în The Washington Post: „Milton Friedman, în vârstă de nouăzeci de ani (în 2002, n.n.), era atât de îngrijorat de tendinţa reîntoarcerii la keynesism, încât se lamenta că «oamenii de afaceri sunt prezentaţi publicului ca nişte cetăţeni de clasă inferioară».”(5) Va rezulta însă un New Deal corporatist, o „formă domestică a terapiei de şoc”, pe fondul şocului naţional, pentru a-⁠şi îndeplini viziunea radicală a creării unui guvern gol pe dinăuntru, în care toate acţiunile, începând cu puterea războaielor şi până la modalitatea de a răspunde dezastrelor, constituiau o întreprindere pentru obţinerea profitului.” Toate, apreciază Naomi Klein, ducând la „construirea şi gestionarea unui stat poliţienesc privatizat, atât în interiorul, cât şi în afara graniţelor Statelor Unite”. Marea incantaţie devine: „11 septembrie a schimbat totul”, încât „furnizorii au devenit acum a patra putere în stat” (New York Times, februarie 2007), detronând, fireşte puterea presei. 11 septembrie a declanşat, practic, al treilea război mondial, cel cu terorismul, război de uzură, semănând teroare, cu logica răzbunării neîntrerupte a ceea ce René Girard a numit criză sacrificială perpetuă. Legea şocurilor s-⁠a instalat temeinic, de la 11 septembrie 2001 până la recentele atacuri simultane din Franţa anului 2015. Războiul cu terorismul, cu duşmanul nevăzut, fanatizat la maximum, război imposibil de câştigat, creează însă perspectiva „arhitecturii economice globale”, în care de prim interes devine piaţa liberă a tehnologiei de supraveghere. În SUA, exista deja în 2007 o cameră de supraveghere la 14 oameni, cu patru miliarde de înregistrări anual, cu ascultare de telefoane, cu supravegherea internetului etc. Confruntat, decenii întregi, cu ameninţarea terorismului, statul Israel s-⁠a găsit cel mai bine postat, după 2001, în avangarda tehnologiei supravegherii. Nevoia de echipamente de securitate a devenit ocazia ideală pentru sporirea profiturilor corporaţiilor specializate în domeniu. Astfel, exportul cu produse legate de antiterorism, în Israel, bunăoară, a crescut de la 15%, în 2006, la 20% în 2007. „Securitatea e mai importantă decât pacea”, va declara bancherul Len Roesen în revista Fortune. Dezastrele economiei şocurilor sunt augmentate de şocurile teroriste.

România anului 2015 va cunoaşte un nou „şoc electric”, transformat în scurt-⁠circuit, printr-⁠un joc de artificii, care a dus la incendiul catastrofal de la Clubul „Colectiv”: 60 de morţi, arşi de vii, numeroşi răniţi, mulţi în pragul supravieţuirii. După care incendiul a trecut în stradă, provocând căderea guvernului Victor Ponta şi instalarea unui „guvern de tehnocraţi”, în frunte cu Dacian Cioloş, un produs direct al Comisiei Europene, „validat”, într-⁠o escală spre Turcia (14 noiembrie, pe aeroportul Otopeni), de către Donald Tusk, preşedintele Consiliului European, şi Jean-⁠Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene. Să punem, neşovăielnic, diagnosticul corect: nu e nevoie deloc de conspiraţii în producerea de dezastre (cum s-⁠a încercat a se acredita pentru 11 septembrie 2001 (6), dar şi referitor la Clubul „Colectiv”): „Generarea dezastrelor poate, aşadar, să fie lăsată pe seama mâinii invizibile a pieţei”. Adică pe seama a ceea ce John Perkins a numit economia morţii, antiteza economiei vieţii (concepte anticipate şi de Thoreau). Şi pentru ca diagnosticul să fie descris până la capăt, puternicele manifestaţii de stradă din Bucureşti, răspândite în multe oraşe din ţară, prin contaminare mimetică (Girard), dar cu motivaţii profunde, s-⁠au dezlănţuit, în realitate, împotriva efectelor pieţei libere de doctrină friedmaniană, deşi adevărata rădăcină a bolii n-⁠a fost identificată nici de presă, nici de vajnicii noştri „analişti politici”. Sloganul corupţia ucide viza doar efectul, nu şi cauza, încât, în această ceaţă, revolta legitimă a oamenilor împotriva efectelor pieţei libere de tip corporatist, din ultimul sfert de veac, a fost dublată imediat de infiltrarea, în joc, a agenţilor friedmanieni oblăduiţi de generozitatea financiară a miliardarul George Soros. Aşa se face că reprezentanţii „Pieţei Universităţii”, chemaţi de greoiul preşedinte Klaus Iohannis la Cotroceni, s-⁠au nimerit, anapoda, să fie lideri de ONG-⁠uri erijate în „societate civilă”, dar finanţate copios de Fundaţia „Soros”(7)! Cu alte cuvinte, la umbra revoltei legitime a populaţiei sătule de dezmăţul pieţei libere, friedmanienii în floare şi-⁠au pregătit din nou terenul de dominaţie, alertaţi de anunţul guvernului Ponta că datoriile externe către FMI şi Banca Mondială sunt spre lichidare. Mai mult, politica de austeritate părea depăşită prin măririle de salarii şi pensii pentru 2016. Aşa se face că „liberalul neo-⁠conservator” (!) Klaus Iohannis a hotărât să nu-⁠şi croiască „guvernul său”, promis cu surle şi trâmbiţe noului partid liberal (Cătălin Predoiu – premier), ci a trebuit să opteze pentru unul de „tehnocraţi”, cu voie de la Bruxelles. Întrebarea la care aşteptăm răspuns: ce cale va urma guvernul Cioloş? Calea economiei organice, a vieţii (cum ar fi de aşteptat de la nişte specialişti) sau economia morţii, cea a şocurilor? În schiţa de program prezentată publicului, există şi cuvântul corporativ/ă, cunoscut bine de noul ministru al finanţelor (Anca Paliu Dragu) care şi-⁠a făcut iniţierea economică în sânul FMI. Cuvântul austeritate reintră, se pare, în actualitate, încât Curtea-⁠i luminată! Cu atât mai mult, cu cât dezastrul de la „Colectiv” se coroborează, acum, cu zguduitorul şoc produs de alt mesager al morţii, Statul Islamic, în Franţa.

Utopia negativă imaginată de George Orwell, a unei societăţi perfect controlate, este pe cale de împlinire, la nivel global?

fragment

Note:
1. Naomi Klein, op. cit., p. 178.
2. Ibidem, p. 193.
3. La 30 de ani, Donald Rumsfeld devine congresman.
4. În 1971, Nixon îl va caracteriza pe Rumsfeld drept „un ticălos fără scrupule” (p. 307).
5. Ibidem, p. 320.
6. Un sondaj de opinie arăta că o treime dintre americani a fost convinsă că evenimentele au fost provocate pe filieră guvernamentală, pentru a motiva măsurile antiteroriste, de restrângere a drepturilor şi libertăţilor democratice. Ceva de genul Pearl Harbor, care a îndrituit intrarea Statelor Unite în Al Doilea Război Mondial.
7. A se vedea investigaţia jurnalistică a Realităţii TV, conform căreia ONG-⁠urile au primit, doar în ultima vreme, sume uriaşe. Şeful comisiei SIE din Parlament, care a investigat evenimentele, aprecia: „ONG-⁠urile lui Soros sunt catalizatorul Pieţei Universităţii. Finanţările acestora pot repre-
zenta un pericol pentru siguranţa naţională.” (Gândul.info, 24 noiembrie 2015). Iată doar câteva dintre ONG-⁠urile apărute după 1990. precum ciupercile după ploaie: „Soros Advising and Placement Center”, „Soros Educational Advising Center” , „Uniunea pentru Reconstrucţia României”, „Centrul de Parteneriat pentru Egalitate”, „Centrul pentru Dezvoltare Economică”, Fundaţia „Concept” , „Centrul pentru Drepturile Omului – Bucureşti”, „Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-⁠CH)”, Asociaţia „Pro Democraţia”, „Societatea Academică Română” etc. Acestea, la rându-⁠le, au „născut” alte ONG-⁠uri (News active. Ştiri nefiltrate, 30 mai 2015). Importanţa căpătată de Fundaţia „Soros” în „resetarea” clasei politice (alt slogan al recentelor manifestaţii), prin resetarea „societăţii civile”, se datorează privatizării serviciilor prestat către CIA, prin care se elimină posibilitatea oricărei acuzaţii de „amestec în treburile interne” ale altor state, de vreme ce ONG-⁠urile sunt asociaţii nonguvernamentale, asimilate „societăţii civile”. Soros (conform propriei ideologii de reformare a fostelor ţări comuniste: vezi cartea lui Pentru o transformare a sistemului sovietic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991) a acţionat după reţeta sigură a „şocurilor”: mai întâi a „resetat” memoria naţională a ong-⁠iştilor, slujindu-⁠se de „şocurile băneşti”, capabile să-⁠i transforme în „oameni noi”, globalişti, după care „societatea civilă”, reeducată, trebuie să facă presiuni asupra politicienilor de a se supune doctrinei şocului, resetându-⁠se, la rândul lor, sub ameninţarea că altfel vor dispărea, cu tot cu democraţie. În afară că toate aceste ONG-⁠uri sunt îndoctrinate politically correct, denumiri precum „Uniunea pentru Reconstrucţia României” trimit direct la experimentele lui Ewen Cameron şi la metoda friedmaniană tabula rasa.

Total 5 Votes

0

5