Naraţiunile din cartea de debut matur a lui Robert Şerban, Oameni în trening (Polirom, 2021), 46 la număr în 200 de pagini, sunt desfăşurate din toate perspectivele, ele au drept urmare şi în acest sens varietate structural‑naratologică. La persoana întâi sau a treia, uneori şi în formă adresat‑dialogică, naratorul e un urmăritor dotat cu atenţie şi curiozitate. Personajele sunt urmărite pe spaţii geografice şi sociale largi, dinspre satul românesc până în Europa, inclusiv Groenlanda. Imaginarul asociativ este întins deopotrivă faptic şi, e drept că mult mai rar, lingvistic: de pildă, un deal capătă… inimă. Evidentă rămâne o totală, naturală, firească, potrivire între medii şi limbajele cotidiene. Comicul apare drept una dintre mizele literare însemnate, acela de limbaj ajunge mai pregnant în cea mai lungă naraţiune, motivat de faptul că o româno‑olandeză pronunţă greşit şi nu înţelege sensul unor vorbe în limba natală. Prozele se citesc uşor, sunt scrise „minimalist”, chiar cu o pragmatică frivolitate stilistică. Rămâne o excepţie de la stilul concentrat, precis, cu foarte rare figuri analogice, o frază lungă de nouă rânduri (v. începutul de la p. 161).
Câmpul existenţial marchează des hotarele dintre viaţă şi moarte. Explicit, viaţa nu e atât narată, cât indicată ori calificată. Ea devine fie ratată, fie imitată. Viaţa e pusă‑n analogie cu vaca ce nu se lasă mulsă sau e scatologică, ca să nu reproduc expresia folosită de un personaj care nu salvase un copil de la înec şi moare în accident de maşină apăsând acceleraţia în locul frânei. Nu diferită e viaţa şi când pentru un narator‑personaj trece drept „intensă şi plină”. Viaţa e învăţată, deci mimată, de un baschetbalist numit foarte asemănător cu un filosof clasic german (iată că se poate identifica şi o analogie onomastică). Cât priveşte moartea, aceasta e convenţională sau o ocazie de vulgaritate; cineva spune chiar că urinează pe ea. O procuroare nu crede că un bătrân poate muri de frica unui animal. Dar la tematizarea morţii voi reveni.
Surpriza şi umorul adapă epicul. Cititorul prins, captat, să nu spun chiar înşfăcat, adus pe căi neaşteptate în jocul cu aşteptarea, trebuie să fie şi plăcut surprins. Aceasta este miza epică, de ordin
spectacular, teatral. Iat‑o pe Lili care aduce‑n apartament o femeie rănită pe stradă, dar ea nu e doar bună la suflet, mai e şi lesbiană. Lesbiana e doar unul dintre personajele realităţii de după abolirea cenzurii şi reoccidentalizare. Operaţiile medicale grele despre care vorbeşte cineva nu acela le suportă, cum crede ascultătorul lui, chiar el le operează. Un urmăritor observă pe stradă o ţărancă, dar ea se vădeşte în fapt franţuzoaică, o turistă sedusă de frumoasa Românie, însă nu şi de oamenii, unii, cam „paysans”. Gluma întrece seriozitatea. Afacerea insolită cu cărţile ţinute într‑o barcă urbană intră cu totul la apă, spre „consolarea” unui gardian reflectând că ele puteau fi puse pe foc. Final ireal: un mecanic cuceritor de femei cărora le cumpără pantofi e găsit până la urmă mort, cu preţurile pantofilor scrise pe mici hârtii lipite pe pleoape. Echivocul real‑imaginar apropie la mare o femeie şi un salvamar. Subtil‑obscură e într‑o proză cu o „şcolăriţă”, metafora probabil sexuală a celor două pistoale. Lunga naraţiune amoroasă, ca timp şi ca text, indiscutabil captivant scrisă, ca şi celelalte, despre un ospătar jucător internaţional de baschet şi o româno‑olandeză, bolnavă de cancer, prezentată în impostura de muziciană, are un sfârşit previzibil, anunţat şi în titlu prin căderea părului. Un miez prea adânc e‑n coincidenţa extracţiei unei măsele a tatălui chiar în timpul când îi cade un dinte fiului de cinci ani.
Omenescul coabitează glumeţ‑stupefiant cu zoologicul. Lătratul angoasant al unui câine dă impresia unei tâlhării iminente, agresorul fiind reflectarea lui însuşi, într‑o dramă comică demnă de tradiţionalul Păcală. Un soţ care vrea să aibă un câine e oprit dur de soţia care‑i spune copilului că le ajunge bărbatul pe post de câine. Cineva care nu ştie să înoate îşi povesteşte salvarea de la înec de către un câine. O soţie se crede vaca unui soţ pe care‑l numeşte bou pentru că mereu se încurcă‑n nevoile vieţii, în schimb, cei doi pe stradă trec drept o familie fericită.
Proza absoarbe teme ca nebunia ori violenţă, chiar ratarea. Violenţa aici crede că face şi dreptate. Demenţa iminentă este înscrisă pe chipul unei graficiene care se consideră ratată. O explozie într‑un aeroport evocă terorismul contemporan. Drogurile vin involuntar la vamă în ţigări din Amsterdam printr‑un politehnician cu talent literar. Un ins cu conştiinţa ratării chiar ajunge prăbuşit. Un fost moderator de televiziune celebru îşi pierde statutul înalt odată cu un ochi.
În eros proza îşi află o parte însemnată de rost. Surpriza e mereu cooperantă, potrivit poeticii de felul avertismentului că locul lovit nu va fi şi acela crăpat. Stepper‑ul unei femei supraponderale dă vecinei de la alt etaj certitudinea că face mereu sex. O poliţistă sexy e prostituată sub acoperire. O femeie pieton atrăgătoare, care nu trece niciodată la semafor pe culoarea roşie, e revăzută dirijând circulaţia. La o terasă, o femeie se scarpină pe picioarele ei ispititoare, dar nu înţepate de ţânţari, cum crede privitorul taxat cu vorbe grele într‑un bileţel care‑i e adresat. Un emigrant român găseşte la revenirea temporară România schimbată în bine şi nu înţelege că femeia luată la ocazie nu mai e o navetistă, ci o prostituată. Un amant îşi interzice salvarea la urgenţă numai ca să nu fie descoperit în postură ridicolă. Are un simţ al ridicolului enorm, ca să nu spunem infinit. Un tânăr agăţat de o colegă de serviciu îşi aduce aminte înainte de a‑i intra‑n apartament că are o gaură într‑un ciorap şi se retrage din simţ al ridicolului, de care nu scapă, afară lovind cu piciorul într‑o minge umplută cu un bolovan, spre hazul copiilor. Un soţ povesteşte despre o soţie, arhitectă influentă, care‑l părăseşte pentru un groenlandez. Un antrenor de handbal homosexual e atras de un jucător cu numele foarte apropiat de cel al unui filosof, în ideea, nu‑i aşa, că filosofii dispreţuiesc femeia. Foşti liceeni după amar de ani se regăsesc sexual dinspre atracţia fizică idealistă înspre decepţia realistă. Un fiu nu‑şi cunoaşte tatăl pe care mama îl revede acum în el. Un ţăran aşteaptă cu urechile lungite de foame şi descoperă înduioşat că feciorul care întârzia cu hrana, dragul de el, era (sur)prins cu o drăguţă în actul amoros.
Moartea prinde adesea chip în moduri uimitoare. Un substrat social‑politic e prezent acolo unde un narator, nostalgic după primarul şi consilierul său în comunism, e şi un admirator al fiului acestuia. La înmormântarea tatălui, urmaşul aruncă două pungi cu lozuri în plic, între care unele vor aduce câştiguri mari. Pe lozuri năvălesc cei nevoiaşi, recunoscători pentru mila aşteptată. Florile de plastic par frumoase, fiind nemuritoare, bune de dus la mormânt. Un tractorist, care ştie să găsească leac la toate, se pricepe şi la destinderea morţilor ca să intre‑n coşciug, pe unul ţinându‑l câteva ore în apă fiartă. Un alt Păcală‑şi vede îngrozit până la sfârşit moartea aşezată pe vârful nasului. Un leşin al unei femei pare martorului că e chiar moarte, dar ajutorul său ar deveni un virtual asasinat. Aici se vede parcă mai bine poliţismul narativ. O proaspătă soţie îşi ameninţă soţul cu moartea ca răsplată pentru năpasta de‑a fi înjurată. O tatuată moare rapid de septicemie. Sinuciderile neapărat bizare într‑un rând nu eludează canonul morţii la lumina lumânării aprinse. E folclorică, după cum credeam, istoria superstiţiei strigoiului ivit în vis. În această versiune, un fiu ascultător de tradiţii înfige‑n mormântul tatălui un fier trecut mai întâi prin mantaua sa de vreme rea şi încheindu‑şi socoteala cu viaţa. Făcută şi nu născută e povestea unui supraponderal asemănat cu un elefant care alege să moară undeva nevăzut.
Prozatorul Robert Şerban nu e despărţit de poet. Vehiculul literar le e comun. Ajunge să mă‑ntorc la anul 1996 şi la placheta sa, Odyssex, de după debutul poetic, aflată pentru mine la îndemână. De‑aici trebuie să şi citez. Poeme prozaic‑autobiografice aduc în cadru personaje, în cuplu sau individuale (baschetbalist, inginer, doctor). De văzut îndeosebi, ca fiind potrivite la lectura prozelor, Antrenament şi Dacă mă iubeşti. O conştiinţă narativă le bântuie cu tărie: „nu poţi povesti/o femeie frumoasă/pentru care amănuntele sunt un lux” (Luminile complexului); „poemul să aibă intrigă” (La mulţi ani, bătrâne). Surprize mari, la limita stupefacţiei? În cuplul locuind cu gândacii împreună, iubita vrea „să fie convinsă că nu m‑am metamorfozat” (Soluţii). Lovitura de teatru finală, acum epică, era şi poetică. Prin, iată, emoţii care „sunt aşteptate cu zâmbet spre final” (Abţibilde pe faianţă). Sensul final, mai mult decât la Alexandru George, e cu un anume haz: „urlau elevele de la profesională/ de ziceai că‑i maternitate/nu bază sportivă” (***). Într‑un alt final: „sânii ciuliţi ai iubitei/râd înfundat” (S‑a umplut paharul de silicon). Dovadă că spectacularul Robert Şerban îşi ştia drumul pe cale nativ intra‑etnică şi o spunea‑n gura mare: „a fi oltean înseamnă a finaliza/abdomenul concav secretul succesului” (Odyssex). Ţinteşte mereu pornit spre lovitura finală, iar la el câştigul poate fi chiar pe măsura riscului: literaritatea echivalentă teatralităţii existenţei.
■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar
Marian Victor Buciu
