O lucrare de un profesionalism exemplar ne vine din inima profundă a Olteniei, unde Nicolae Coande a publicat, la Editura Hoffman din Caracal (2021), două volume masive din Manualul Vânătorului de Poeţi, în care, de‑a lungul a 609 de pagini foarte atractiv scrise, autorul face o radiografie quasi‑exhaustivă, de pionierat, a ultimelor generaţii poetice de la noi, cu precizarea că, dintre şaptezeciştii impenitenţi şi optzeciştii cuminţiţi prin cultură, sunt reţinuţi doar câţiva (Liviu Ioan Stoicu, M. Dinescu, Dorin Tudoran, Marta Petreu, Mariana Marin, Aurel Pantea etc.), accentul căzând pe corifeii noilor valuri (Marian Drăghici, Mircea Bârsilă, Michael Astner, Ionel Ciupureanu, Claudiu Komartin, T.S. Khasis etc.), unde am găsit, recunosc, şi nume de care nu auzisem, răsuflând uşurat atunci când am citit că Liviu Antonesei s‑a făcut vinovat de o culpă similară. Câţi dintre aceştia vor rămâne cu adevărat în istoria literaturii române peste 10‑20 de ani e un mare semn de întrebare, dar Coande nu valorizează, ci consemnează micro‑sintetic profilul „inconfundabil” al fiecăruia, în tuşe critice sagace, marcate de o concizie dublată de voluptatea citărilor consistente. E şi altruism la mijloc, însă, înainte de toate, sesizăm de‑a lungul celor două volume o fervoare participativă ieşită din comun, stenică. Nicolae Coande le aparţine acestor poeţi, a „suferit” împreună cu ei pe eşafodul multor ritualuri de castă (cenacluri, concursuri, festivaluri de poezie, burse), adjudecate în general de către alţii, deci scrie din interior, avizat, o sinteză cu valoare referenţială, motiv pentru care, cred, cele două volume trebuie păstrate pe primul raft al bibliotecii, pentru a fi consultate la nevoie. Oricum, nu prea avem altele, şi am serioase dubii că intreprinderile viitoare vor atinge nivelul de altruism responsabil pe care îl găsim în Manualul Vânătorului de Poeţi. S‑a cam terminat cu erudiţia şi cu competenţa, pe care le găsim din plin aici; vin peste noi iovăneii şi va fi prăpăd.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu trăiesc pentru a doua oară sentimentul – prima oară mi s‑a întâmplat la Neomodernismul lui Ion Pop – că sinteza lui Nicolae Coande ar fi trebuit scrisă de Al. Cistelecan, cel hărăzit din fragedă juneţe pentru a concepe istoria poeziei, dacă ar fi avut suficient Sitzfleisch pentru lucrări de anvergură. Lider incontestabil al percepţiei critice, Cistelecan este o obsesie şi în Manualul… lui Coande, fiind citat, uneori, chiar şi de două sau trei ori în interiorul unui medalion nu foarte lung, el având pregnanţa unui subconştient de referinţă pe care nu îl poţi exorciza. Şi totuşi, partea interesantă este că, sub aspect metodologic, Coande îl ocoleşte pe divinul critic târgumureşean aşa cum un schior ocoleşte elegant ursul nimerit pe pârtie. O face recurgând la un instrumentar epistemic cosmopolit diferit, extras din personismul lui Frank O’Hara (1959), din Contracultura americană a anilor ’60 (Ginsberg, Kerouac, Burroughs etc.) sau din referinţe despre Whitman şi, mai ales, Ezra Pound, ceea ce înseamnă un alt orizont epistemic decât cel autohtonizant, în care un poet devine însemnat doar fiindcă se trage din Nichita Stănescu sau Mircea Ivănescu. Aerul pe care‑l respiră Coande e altul decât al criticii noastre tradiţionale, el fiind cel corect, în opinia mea, dacă avem în vedere ozonul cosmopolit pe care‑l respiră – în
general dezabuzat, ironic‑sarcastic, mă grăbesc să adaug – majoritatea poeţilor recenţi de la noi. Coande strecoară cu lejeritate în textele sale nume precum John D. Caputo, Freddy Mercury, Abbas Kiarostami etc., decantează cu uşurinţă vortexul şamanic sau psihedelic al multor texte beat sau rock, deschiderea cosmopolită a literaturii noastre recente fiind, pentru el, o axiomă cu valoare generativă, epistemică.
I se adaugă un aspect esenţial, care ţine de orientare sau de structură. Pentru un critic de textura lui Cistelecan, serializarea, stabilirea de filiaţii sunt esenţiale pentru stabilirea unor profile echilibrate. Cu Cistelecan (aceasta fiind tendinţa majorităţii criticilor foarte buni de la noi), un scriitor nu e niciodată inimitabil, nu e niciodată singur, fiindcă tot se va găsi un afin sau un precursor cu care să rezoneze. Nicolae Coande, dimpotrivă, e atras de existenţialul singular al poetului despre care scrie. Fie că trăieşte la comun, într‑un fagure de bloc, fie că se adânceşte voluptuos în bazinul premeditat supraaglomerat al refuzaţilor orgolioşi, aşa cum fac fracturiştii, pentru Coande dreptul la singularitate ţine de legislaţia elementară a aventurii intelectuale. De aici derivă, poate, şi obsesia singurătăţii, care traversează, ca un fir roşu, majoritatea medalioanelor critice, un poet fiind apreciat în funcţie de gradul de exhibare a solitudinii pe care o conţine. Mariana Marin e lăudată pentru „continua exersare în arta singurătăţii”; Patrel Berceanu e „furat încet de oraşul mic”; Paul Vinicius e unul dintre cei mai buni poeţi ai ratării din literatura noastră recentă, şi exemplele se pot înmulţi, cu precizarea că sunt şi momente în care orgoliul prometeic ridicat la rang de virtute oprimată îl fascinează într‑atât de mult pe autor, încât el îl atribuie şi celor care nu îl merită, fiindcă, orice s‑ar spune, nu cred că Aurel Pantea poate fi asociat vreunui „salon al refuzaţilor”, dacă ţinem cont de obedienţa sa faţă de Uniunea Scriitorilor şi de laurii cu care a fost răsplătit pentru genuflexiuni.
În acord cu noua epistemă a generaţiilor cărora le aparţine – sunt de părere, de pildă, că generaţia biologică a lui Coande este diferită de cea epistemică pe care el o revendică –, metafizicul nu joacă nici un rol în metodologia Vânătorului de Poeţi, ceea ce deschide căi înspre întregiri viitoare, fiindcă, oricât de mult ne‑am strădui să‑l surdinizăm pentru a da credit empiricului existenţial („capcanei existenţiale” des invocate în carte) şi epidermicului extatic, nu de puţine ori sexual, metafizicul are, totuşi, un rol generativ în poetica română a ultimelor decenii, măcar prin superbia repudierii lui Dumnezeu şi prin numeroasele metaforizări ale Apocalipsei, uneori inerent cibernetice. Dincolo de ele, însă, se află o calitate majoră, pe care se cuvine să i‑o recunoaştem cu admiraţie lui Coande. Textul său nu plictiseşte şi nu bălteşte niciodată, criticul având cu certitudine har, convertit în voluptatea formulărilor frapante, remarcabile, de ţinut minte. Câteva exemple: ascuns în spatele unei „timidităţi a gladiatorului”, regretatul Marin Mincu (instanţă tutelară a multor poeţi investigaţi) excelează într‑o „cruzime a exactităţi”; eroii lui Cristian Simionescu sunt „pleşcari ai spiritului sau chibiţi ai materiei”; în ultima sa fază de creaţie gastronomico‑poetică, Mircea Dinescu „altoieşte poemul cu lovituri de ciocan, aducându‑l în zona cântecului de lume”.
Cititorul, încântat, ajunge să nu se mai sature: savurea-ză „urbancolia” lui Dan Sociu, se iniţiază în „senzaţia de catacombă a fiinţei” la Marian Drăghici şi devine interesat de „densitatea geologică” a poeziei lui Em. Galaicu‑Păun. „Orice scrie Nimigean – constată Coande – este împotriva a ceva, mai ales împotriva sa”, adică „personalism” extrapolat, autoflagelant. Diacronic, în volumele lui Ioan Moldovan, „se instalează decepţia”; Franz „Hodjak nu este un poet «pe linie», Marx al său este un aleman rău citit/transpus în comunismul voievodal românesc.”; „deşi născut aristocrat, Ion Mureşan este un demofil”.
În treacăt fie spus, „alemanii” îl atrag pe Coande chiar şi atunci când îi regăseşte la ieşeanul Michael Astner, cu o poezie „fain redată” (?!) în cheia neo‑expresionismului elegiac. Cu această atracţie intrăm în textura metodologică de profunzime a sintezei, Coande urmărind cu astuţie fundamentala distincţie dintre brechtiana „poezie a lucrurilor”, promovată de către poeţii din Aktionsgruppe Banat, şi estetizarea lălâie, de cabinet, de care, chipurile, se fac vinovaţi „deştepţii” optzecismului, la care pasiunea pentru cultură şi pentru posturi „mic‑burgheze”, unele academice, a suprimat revolta ingenuă a primei vârste, transformând‑o în obedienţă. Sub acest aspect, Coande ia de braţ fracturismul, aşa cum ai face cu o iubită mai zvăpăiată care te fascinează, şi trage şarje devastatoare în toate direcţiile, oferindu‑le prietenilor mici defulări complice şi celorlalţi suficiente motive de nelinişte. La Aurel Dumitraşcu sunt amintiţi, cu tandreţe corozivă, „pelticii şefi ai actualei reviste România literară”; la Vasile Vlad se vorbeşte de faptul că „uneori critica literară este, la noi, o aplicaţie musculoasă pe trupul firav al bietei poezii”. Rătăcirile dintr‑un „plin proces de exfoliere a postmodernismului à la roumaine” sunt discutate cu o înţelegere curativă, marile păcate ale literaţilor cât de cât agreaţi fiind trei: că s‑au îmburghezit, că au dat‑o pe toboganul estetizărilor de tot felul şi că scriu, invariabil, prost. Oricum, Claudiu Komartin avea dreptate: „Învinşilor li s‑a lăsat poezia”. Realizaţii sunt execrabili.
Închei, exprimându‑mi din nou admiraţia şi recunoştinţa pentru un lucru bine făcut, care merită să fie ţinut aproape. Pe lângă faptul că e excelent scris, Manualul Vânătorului de Poeţi al lui Nicolae Coande este – iertaţi‑mi vetusteţea – o sinteză din care ai ce învăţa. Mi‑aş fi dorit să văd şi alte medalioane (nu înţeleg cum de au fost omişi Mircea Petean, Aura Christi, G. Vulturescu, Ghe. Izbăşescu sau Caius Dobrescu), mi‑aş îngădui să‑i atrag atenţia dlui Coande asupra lui Iudith Meszaros şi Virgil Leon, însă sunt sigur că ne aflăm în faţa unei lucrări cu valoare catalitică, germinativă, care poate constitui punctul de pornire al unor viitoare sinteze.
■ Scriitor, profesor universitar, critic şi istoric literar
Ştefan Borbély
