Daniel Cristea‑Enache: Dacă am calculat bine, Revoluţia din 1989 împarte viaţa dvs. de până acum în două părţi aproape egale, două jumătăţi extrem de diferite între ele. Faţă de scriitorii mai vârstnici, aţi „prins” mai puţin din regimul totalitar şi mai mult din cel democratic. Faţă de cei din generaţiile foarte tinere, aveţi o experienţă mai întinsă şi mai profundă, „pe propria piele”, a socialismului de stat.
Poate fi un atu pentru o prozatoare o asemenea imersiune în două epoci istorice, sociale şi politice? Oricât de straniu ar suna, datoraţi sfârşitului epocii Dej şi întregii epoci Ceauşescu ceva preţios din substanţa prozei realiste pe care aţi scris‑o, ca şi din propria personalitate umană şi scriitoricească?
Doina Ruşti: Prin facultate eram fascinată de scrierile interbelicilor şi adeseori căutam informaţii despre continuarea activităţii lor sub comunism. Apoi am descoperit că era o precupare unanimă a generaţiei mele. Viziunea unor oameni care au trăit în sisteme sociale atât de diferite mi se părea complexă, fără să intuiesc la ora aia că şi eu voi trăi în două epoci atât de diferite. Comunismul mi se părea infinit şi singura consolare rămânea labirintul literaturii. Îmi amintesc cu câtă greutate am găsit date despre istoria personală a lui Cezar Petrescu. Tot aşa, îmi aduc aminte cât de interesată eram de romanele populare, gen Scandal de Tudor Teodorescu‑Branişte, care romane începuseră să se reediteze prin ultimii ani ai dictaturii. Am citit Gorila lui Rebreanu, mai mult din interes istoric decât literar. Era greu să ajungi la adevărata esenţă a unei lumi care a fost. Pe la sfârşitul liceului am citit cu dezamăgire maximă Un om între oameni de Camil Petrescu, nu puteam să accept că autorul romanului Patul lui Procust scrisese un epos (în 5 volume, bpt) atât de fad. Profesoara încerca să‑i scoată în evidenţă valoarea şi nu înţelegeam de ce, nu aveam nicio idee că voia să mă protejeze, să mă ajute să evit gafele, problemele care te duceau de multe ori direct la închisoare. În familie lucrurile erau mai tranşante, dar din păcate mă vedeam rar cu familia. Referitor la Camil şi Un om între oameni, bunică‑mea spunea întotdeauna cu înţelegere: a făcut şi el ce‑a putut! Erau mulţi oameni care se uitau la mine cu ochi sticloşi în timp ce lăudau câte o porcărie şi li se aprindeau imediat privirile când era vorba despre o scriere ca lumea. În felul ăsta, ca într‑o rătăcire cu indicii, am trecut prin comunism. Viaţa mea a fost grea şi de multe ori mă gândeam la o butadă care circula oral că niciun scriitor fericit nu dă opere capitale. Mizeria te stimulează, te încarcă. Nu pot să spun că experienţa mea comunistă a fost vitală pentru scris, ci că în general viaţa complicată pe care am dus‑o mi‑a dezvoltat percepţiile, mi‑a consolidat filozofia de viaţă. Sistemul comunist ca atare era simplu şi lipsit de conţinut. Ca să trăieşti în comunism îţi trebuiau nişte luni până învăţai metoda evazionistă, pe care o cunoaşte bine oricine a trecut prin acest sistem. Restul, viaţa adevărată, era pe străzi, ca şi‑acum.
Cum vă raportaţi la scriitorii care – invers decât în cazul dvs. – s‑au născut şi s‑au format în libertatea epocii interbelice, pentru ca apoi să fie forţaţi să intre, la tinereţe, în totalitarismul ce avea să dureze patru decenii şi mai bine?
Un timp am empatizat cu ei, dar treptat am realizat că, în multe cazuri, bagajul interbelic se reducea la câteva maniere, la o anume eleganţă în conversaţie. În esenţă, interbelicii pe care i‑am cunoscut erau fie acriţi, fie entuziaşti susţinători ai comunismului. În ambele cazuri, oameni atât de prudenţi, încât nu aveai ce să înveţi de la ei. La antipod, scriitorii‑tractorişti, cum erau numţi dispreţuitor în epocă, adică cei formaţi cu ideologia comunistă, erau deschişi, de gaşcă şi analfabeţi. Nu contau. Între cele două categorii de oameni pendula totul. Totuşi, din când în când am întâlnit intelectuali formaţi la spirit interbelic, putrefiaţi de cultură (ca Cicerone Poghirc), ţinându‑şi ostentativ rangul (Simina Noica), protestatari cu stil (Mihai Ursachi), proletari şi chiar activişti fascinaţi de boierie (mulţi), dar şi intelectuali veritabili, imposibil de integrat în vreo tagmă, atemporali, eterni, ca Thomas Kleininger.
Dintre scriitorii interbelici, cel mai mult m‑au impresionat cei pe care i‑a prins comunismul la vârsta superbă, înainte de‑a intra propriu‑zis în viaţă, iar dintre cei pe care i‑am cunoscut, Nicolae Balotă mi se pare unul dintre puţinii care au rezistat, pe bune, prin cultură. L‑am admirat mereu pe Negoiţescu, nu pentru viaţa de om maltratat de regim, ci pentru că fiecare frază a lui era subversivă: citeam despre Eminescu şi, cu fiecare cuvânt, mă conectam la o revoltă înrudită cu revolta mea. Nu‑mi plac scriitorii care pe vremea comunismului se aflau în librării şi în media, scriau curent în revistele literare, erau şi în manuale, ca apoi, în postdecembrism, să devină martiri, de sorginte interbelică. Mulţi au făcut închisoare în anii ’50, dar puţini dintre ei au rămas la condiţia de martiri, în număr copleşitor integrându‑se în epoca ceauşistă, de multe ori devenind opresori ori căpuşe de notorietate. Încât mi‑am pus adesea întrebarea ce‑aş fi făcut în locul lor. Când a căzut regimul comunist, am realizat că nu contează deloc principiile, devotamentul faţă de o epocă ori de o ideologie. Cum am spus şi în Fantoma din moară, există doar oameni rezistenţi şi perdanţi: indivizi care acţionează şi simpli pacienţi. Iar eu am trecut prin ambele situaţii.
Spuneaţi că „nicio epocă nu poate fi judecată retroactiv, ci merită povestită”, dintr‑o perspectivă personală, subiectivă. Judecând retroactiv nu epocile care i‑au fost date generaţiei din care faceţi parte, dar chiar traseul dvs. existenţial, biografic şi creator, aţi fost tentată să iniţiaţi pe cont propriu un „proces al comunismului”, aşa cum se tot cerea la noi în anii ’90, fără a se fi făcut? În acest proces personal, ce a însemnat comunismul în viaţa familiei dvs.?
E mult de povestit. Familia mea era compusă din oameni care aveau experienţe diferite, legate de comunism. Era în primul rând bunicul meu, care a stat în lagărul rusesc vreo 7‑8 ani. A venit printre ultimii, refuzând să adere la comunism. Era traumatizat, vorbea puţin, asculta Vocea Americii şi, de Crăciun, cu lacrimi în ochi, discursul regelui, de la Europa Liberă. Odată m‑a rugat insistent să stau departe de lumea comunistă, să‑mi văd de scris. Desigur, la acea dată era imposibil. În orice instituţie te duceai, aproape toţi făceau parte din partid, iar cei 2 – maxim 3 care nu erau membri aveau cereri depuse, iar în multe cazuri erau informatori, ţinuţi în afara partidului pentru a nu‑şi pierde credibilitatea.
Bunică‑mea avea experinţa cea mai complexă legată de comunism: după război, singură, cu trei copii, ridicată de la catedră şi dusă la Securitate, pentru că citise din Coşbuc, ştia cum să se descurce în orice situaţie. Avea talent pedagogic, iar asta a salvat‑o din multe. Ea îmi răspundea la orice întrebare aş fi pus, dar de multe ori răspunsul ăla mă ducea în labirint. De la ea am aflat despre legionari. Ştia chiar şi cântecele din epocă. În interbelic fusese în străjerie, avusese funcţii organizatorice şi prin urmare şi multe poze în uniforma respectivă. Ea reprezenta o lume dusă, dar spre deosebire de bunicul, se detaşase, se adaptase, era atentă la schimbările timpului prezent şi credea în moneda de schimb.
Tata, atât cât l‑am cunoscut, spera să se adapteze. Ar fi vrut să facă Literele, dar facultăţile ideologice erau doar pentru proletari, cum zicea în mod prudent bunică‑mea. Şi el era atent la viaţă, îşi făcuse oarecum loc în societate, cu o meserie pe care n‑o iubea, dar care devenise indispensabilă societăţii ‑ de contabil. Nu ştiu la ce compromisuri era dispus, căci a murit tânăr, înainte de‑a împlini 35 de ani.
Mama însă era lumea nouă. Ea credea în valorile comuniste. În tinereţe pictase pancarte proletare, scrisese artistic lozinci. În casa noastră se afla in nuce societatea şi conflictul ei major între lumea care fusese şi lumea care venea. Cum părinţii au murit tineri, n‑am apucat deznodământul acestui conflict, dar cu el în educaţia de bază am plecat în lume, aflând pe apucate câte ceva din societatea care se rostogolea necontenit. A fost vitală experienţa mea? A avut rol mai mare societatea, ideologia? Şi da, şi nu.
Daniel Cristea‑Enache în dialog cu Doina Ruşti
