„Eu doresc ca oile mele să fie tunse, nu jupuite de piele.”
Tiberius (14‑37)
Generaţia paşoptistă a pus bazele economiei naţionale, iar cea a Marii Uniri a modernizat statul naţional prin industrializare. În condiţiile economiei de comandă, ştafeta industrializării a fost preluată de regimurile comuniste Dej şi Ceauşescu, reuşindu‑se emanciparea de sub tutela sovietică. Falimentul sistemului socialist‑totalitar în 1989, cauzat nu numai de problemele inerente sistemului, ci şi de o serie de erori strategice, a ridicat problema moştenirii vechiului regim. Dacă revenirea la proprietatea privată şi economia de piaţă au fost opţiuni clamate entuziast de noua clasă politică, continuarea industrializării şi modernizarea agriculturii pe noi baze au stârnit dezbateri şi au dus, în cele din urmă, la decizii păguboase. Au biruit ideile proaste, industria fiind considerată, în bloc, o povară inutilă, „un morman de fiare vechi” (Petre Roman), în timp ce proprietatea în agricultură a fost repede pulverizată, iar sistemul de irigaţii vandalizat. Altfel spus, pentru prima dată în istoria noastră am avut o ruptură în procesul modernizării economice, baza tehnico‑materială creată în timpul şi prin politica fostului regim, dar prin munca întregii naţiuni, fiind supusă unui proces de devalizare şi ruinare prin privatizări frauduloase şi politici nătânge. Totuşi, industria nu era ceauşistă, ci românească, iar petrochimia ar fi putut fi astăzi un avantaj uriaş pentru România. Nici măcar bolşevicii nu au fost atât de neghiobi încât să pună în practică ideea unor ideologi exaltaţi de a arunca în aer căile ferate din Rusia pentru că erau „ţariste”, pentru ca lumea nouă să fie construită de la zero, aruncându‑se la gunoi tot ceea ce fusese creat în timpul fostului regim. Ştim astăzi că se putea merge mai departe valorificându‑se potenţialul existent, polonezii având un succes deosebit în agricultură pentru că au avut înţelepciunea să folosească din plin avantajele acumulate în timpul perioadei socialiste. La rândul lor, austriecii ne‑au arătat că petrochimia noastră, aşa „energofagă” şi „neviabilă” cum a fost considerată de unii, a putut deveni perla economiei lor odată primită cadou, la pachet cu resursele noastre. O mână de politruci a decis, acum câteva decenii, demolarea industriei, acţiune botezată „restructurare”, rezultând în urma ei miliardele de euro deficit comercial, bani plătiţi an de an pentru a importa astăzi ceea ce exportam ieri. Demolarea industriei a însemnat nu numai deficit comercial, ci şi milioanele de oameni plecaţi din ţară, productivitate scăzută în economie, pierderea pieţei şi a specialiştilor. Politica de dezindustrializare, aplicată frenetic de politicieni incompetenţi şi iresponsabili, ne‑a adus la o nouă răscruce de drumuri. După patru decenii, ne aflăm din nou în situaţia unei datorii externe uriaşe, a unui deficit endemic şi a unor opţiuni cruciale.
Capcana datoriilor, atunci şi acum
Pariind pe petrochimie, angajând împrumuturi mari pentru investiţii, Ceauşescu s‑a trezit în anii 1977‑1981 cu un puhoi de crize fuzionate: după un preludiu reprezentat de marele cutremur şi blackout‑ul din sistemul energetic (martie – mai 1977), au urmat creşterea de opt ori a preţurilor la petrol şi de cinci ori a dobânzilor la dolar. Intrarea României în incapacitate de plată l‑a făcut pe dictator să adopte măsura sinucigaşă a plăţii accelerate a datoriei externe, fiind impusă o reformă a austerităţii prin care societatea a îndurat mari privaţiuni. Eroarea strategică a fost legată de iniţierea a numeroase obiective industriale, imposibil de susţinut. Cea mai mare parte a datoriei de 9,5 miliarde de dolari în 1981 era pe termen scurt. Nedorind să plătească dobânzi şi să accepte condiţiile draconice ale FMI, Ceauşescu a luat decizia de a plăti cât mai repede toată datoria externă, pentru a obţine o iluzorie reducere a creditului cu 20%, ajungând să achite fără rost şi creditele pe termen lung, unele cu scadenţa în 2005! Chiar dacă a înţeles pericolul progresiilor geometrice în cazul dobânzilor, lipsa de cultură financiară şi de fler în materie de ştiinţe ale cămătăriei şi‑au spus cuvântul. Megalomania industrială şi împrumuturile nebuneşti într‑o perioadă de criză au dus la colapsul economiei şi al regimului.
Patru decenii mai târziu scenariul se repetă, având alţi actori şi alte politici. În condiţiile unor noi crize fuzionate, în doar trei ani guvernele prezidenţiale au reuşit să tripleze datoria externă, fără a se şti cum au fost cheltuiţi banii împrumutaţi la dobânzi uriaşe. În ţara lui Ionesco şi Urmuz, absurdul şi antieconomia nu puteau să piară, soluţia reformei austerităţii fiind angajată de guvernanţi fără cunoaşterea conţinutului legislativ, premierul precizând: „…continuăm să scrim (sic!) actul normativ, pe urmă va fi pus în transparenţă.” În fapt, miraculoasa reformă nu este altceva decât o însăilare de măsuri buimace, precum biruri sporite şi reduceri de cheltuieli acolo unde nu este cazul, guvernul având mari şanse să ajungă în situaţia bucătăresei din schiţa „Farsă legitimă” a lui Alphonse Allais, adică să prepare accidental o niroglicerină socială, să o treacă prin mixerul legislativ şi să obţină o explozie de neuitat. După asumarea poverii guvernării de unul singur, scutindu‑i pe colegii liberali de efort, premierul Marcel Ciolacu a adus imense contribuţii la dezvoltarea teoriei şi practicii economice, imaginând măsuri de redresare fără investiţii în producţie, ci în închiderea unităţilor energetice, ori reducerea cheltuielilor bugetare prin concedierea nemiloasă a unor bugetari virtuali. Filosofia reformei se bazează pe măsuri drastice împotriva plătitorilor de taxe şi impozite la buget, nepoţii lui Hagi Tudose din guvern impunând firmelor româneşti un program de austeritate, micii întreprinzători şi antreprenori urmând să adopte un stil de viaţă bazat pe post şi rugăciune, în timp ce multinaţionalele şi firmele băieţilor deştepţi pot căpuşa în voie economia vlăguită a ţării. O măsură genială este creşterea bruscă a taxelor, banii visaţi şi neîncasaţi urmând să sporească hăul bugetar, în timp ce românii supravieţuitori vor învăţa cutezanţa fiscală de la multinaţionale. Atunci să vezi cheltuieli şi optimizări fiscale! România se va transforma într‑o economie de binefacere, toată lumea având profit zero, în timp ce angajările vor fi un lux permis doar străinilor. Se pare că premierul a răsturnat lozinca revoluţiei franceze, „Pace colibelor, război palatelor!”, în „Pace multinaţionalelor, război IMM‑urilor!”. Antreprenorii fugăriţi de fisc vor spune ca Moromete: „Păi nu ţi‑am spus că n‑am?!…Ce să‑ţi fac eu dacă n‑am! De unde să dau? N‑am!”. Rezultatele reformei sunt uşor de anticipat: pentru un leu economisit, se vor risipi o sută; măsurile falimentare vor duce la expansiunea economiei subterane, iar şomajul va urca dincolo de nori. În curând, îl vom vedea pe domnul Ciolacu rostind solemn, precum Ştefan cel Mare în „Apus de soare”: „Datoria publică n‑a fost a strămoşilor mei, n‑a fost a mea şi nu este a noastră, ci a urmaşilor urmaşilor noştri în veacul vecilor!”
O istorie a viitorului României
Asistăm la momentul istoric al înmormântării definitive a economiei României. Sub ochii noştri se falimentează o ţară şi se anulează viitorul unei naţiuni. Cine, când şi cum va plăti datoriile? PNRR‑ul, ultima speranţă a guvernanţilor, este un fals program de redresare, el vizând în mod real anularea economiei, resurselor, dezvoltării şi prosperităţii, proiectând o viaţă în sărăcie, smerenie climatică şi raţionalizare în cel mai pur stil ceauşist. România a ajuns singura ţară din UE care îşi distruge baza energetică, pentru întoarcerea la vârsta de aur a paleoliticului verde, durabil, sustenabil şi incluziv. Cum va arăta viitorul? Dacă pe vremuri, conducătorii tribali traco ‑ geţi erau îngropaţi în fastuoase morminte tumulare princiare împreună cu armele, caii, podoabele şi slujitorii lor, astăzi economia noastră va fi îngropată de PNRR‑ul verde şi reforma austerităţii, împreună cu eolienele, panourile solare şi armele minune, transformate în monumente funerare ale prostiei ideologice. Cum sociologii au scris o întreagă literatură despre ruinele industriei socialiste, în mod sigur Cîrlova, Alexandrescu, Heliade, Eminescu îi vor inspira pe neoromanticii erei postindustriale în reluarea temei ruinelor. Ce versuri vor scrie poeţii de mâine contemplând, în magia razelor de argint ale lunii, câmpurilor de eoliene şi panouri solare năruite! Foarte probabil, un nou Cîrlova ne va oferi „O noapte pe ruinele eolienelor dobrogene”. Se pare că prostia reformatorilor are proprietăţile energiilor verzi, fiind regenerabilă şi inepuizabilă. Executând întocmai şi la timp directivele UE, guvernanţii vor reuşi falimentarea ireversibilă a economiei naţionale. Noua economie rezultată după reforma austerităţii va fi una doar a corporaţiilor străine, băncilor străine, muncitorilor străini şi a pensionarilor români, aflaţi la discreţia unui stat eşuat. Procesul deromânizării economiei se va finaliza cu succes. Totuşi, eruditul nostru premier va trebui să umble atent cu reforma austerităţii pe scări, pentru a nu intra în manualele de istorie cu „Foametea lui Ciolacu”, completând şirul unor gospodari, de la Papură‑Vodă şi Lăcustă‑Vodă până la Pârlea Vodă şi Ioan Caragea, cu a sa ciumă. Oricum am privi realitatea, o ţară fără economie, identitate naţională, populaţie şi un proiect viabil, va fi o ţară fără viitor.
■ Scriitor, profesor la Colegiul Economic „Ion Ghica” din Brăila
Constantin Toader
