Excesul de rațiune naște monștri
Când am ajuns în Bergen, orașul celor șapte munți, unde fiordurile sculptează pământul cu apele lor tulburi, pentru a experimenta spectacolul lui Marthe Ramm Fortun la Muzeul Universității, am avut impresia că intru într‑un labirint. Marthe, o artistă vizionară cunoscută pentru expunerea ei îndrăzneață atât a paradigmelor carnale, cât și a societății, urma să ne recite un text scris de ea, în mijlocul unei adunări de rechini, porci, lupi și reptile prinse într‑o tăcere perpetuă. Privirile lor cu ochi sticloși păreau să reflecte o curiozitate morbidă față de publicul viu, care venise să asiste la metamorfoza Marthei sub privirea atentă a Minervei, zeița înțelepciunii și a ploii înfiorătoare.
Zeița noastră era vie, printre relicvele istoriei naturale, plimbându‑se, strecurându‑se, citind cu voce tare, acoperământul ei fiind nimic altceva decât propria ei piele goală, provocând însăși percepțiile noastre despre știință, artă și critica instituțională. La început, Marthe a sosit ca o nimfă goală, tremurând, mergând încet cu o lumină în mână și o floare ieșită din vagin, întrebând „Aici este focul?” După ce a urcat pe leul monumentului din fața muzeului, s‑a întins în poziție fetală, șoptind lucruri precum „Tăcerea îndeasă imaginile în gura timpului”. La scurt timp după aceea, a dat foc uneia dintre hârtiile pe care le purta, ca și cum cuvintele nu mai aveau importanță. De parcă ar trebui să moară ceva. Singurele lucruri care au rămas, a spus ea, au fost „Amintirile a ceea ce a fost odată umanitatea păzită de bufnița tăcută a timpului”. Ce înseamnă să plângi omenirea într‑un muzeu al lucrurilor moarte?
În Mourning and melancholia (1917), Freud face o distincție între „doliu”, în care întreaga lume pare să fie pustie după dispariția unei persoane dragi, și „melancolie”, o stare gravă de depresie în care nu numai lumea, ci și egoul s‑a sărăcit de durere. Freud surprinde această stare într‑o frază frumoasă, memorabilă, susținând că în melancolie „umbra obiectului pierdut a căzut asupra eului”. Umbra a căzut în așa fel încât subiectul melancolic se contopește cu obiectul pierdut, care acum rămâne de necunoscut. Nu e de mirare că mulți savanți văd melancolia ca pe o boală terifiantă, dar nobilă, care ascunde și dezvăluie în mod constant adevărul despre condiția noastră umană și incapacitatea noastră de a înțelege pe deplin lumea în care trăim. Melancolia este rezultatul prea multor cunoștințe. Nu somnul rațiunii produce monștri, ci prea multă rațiune. În acest muzeu de vis, creat de îndrăzneala lui Marthe, nu am fost doar spectatori, ci participanți, invitați să ne dezbrăcăm propriile voaluri ale rațiunii și să ne scufundăm în apele înțelegerii mai profunde.
Spunând adevărul gol-goluț
Adevărul gol este întotdeauna îmbrăcat în înșelăciune, și totuși căutăm constant adevărul. Dar ce înseamnă să cauți gol adevărul gol? Să sufere o dublă expunere, dacă nu triplă, cu privire la faptul că Marthe este expusă și în cadrul unui muzeu? În greaca veche, museion însemna templul „Muzelor”, zeițe pline de spirit, care vegheau asupra artelor și științelor. Nu e de mirare, curatorul Marit Paasche o invitase pe Marthe să examineze muzeul ca loc pentru producerea cunoștințelor. Dar ce fel de cunoștințe produce Marthe? Goliciunea ei nu era doar o absență a îmbrăcămintei, ci și o întruchipare dură a adevărului primordial, o rebeliune estetică împotriva straturilor pe care le punem pentru a ne ascunde esența a rezidenților taxidermiați – o congregație ciudată de forță de viață înghețată și intenție animată.
Există o legătură puternică între nuditate și cunoaștere. De aceea copilul caută întotdeauna să dezlege ceea ce este ascuns, dar există o altă cunoaștere care apare odată cu dezînvățarea – cunoașterea inconștientului. De aceea, psihanaliza „te învață să dezveți”, să uiți ce credeai că știi despre tine și despre ceilalți, pentru a o lua de la capăt, ca un nou‑născut, care este curios de toate, își dorește, testează, aleargă după lucruri. Lucrarea lui Marthe urmează aceeași logică, invitându‑ne să uităm tot ceea ce credeam că știm despre artă, muzee și producția de cunoștințe, într‑o mirare jucăușă, copilărească, deoarece mirarea e, după cum știm cu toții, începutul înțelepciunii. Și Marthe rătăcea prin Muzeul Wunderkammer ca un copil nevinovat care nu cunoștea rușine. Am urmărit‑o, din cameră în cameră, fascinați de frumusețea diferenței radicale dintre trupul ei viu și animalele împăiate, dintre viață și moarte, atât de aproape una de alta.
Tabloul ei viu ar fi putut stârni la orice conformist victorian un leșin, și nu numai. Cineva mi‑a șoptit la ureche că adevărurile descoperite ale lui Marthe fuseseră poate puțin prea goale pentru unii cercetători din muzeu, care se temeau că goliciunea ei le‑ar putea altera demnitatea lucrării. De fapt, este invers, frumusețea ei goală expusă, nu numai prin ființa ei vie, ci și prin fotografiile ei, afișate printre reptile, rechinii împăiați și urși polari, care și‑au păstrat demnitatea în ciuda sfârșitului nedemn de a fi opriți pentru totdeauna, le sporește aura estetică. „Există viață în moartea muzeului?” se întreabă Marthe. Răspunsul este evident, deoarece prestația ei a transformat știința în întrebări, istoria în îndoială, memoria în povești spuse de focul unei minți uituce și memento mori din jur într‑un memento vivere.
Pe măsură ce se mișca, corpul Marthei era atât subiectul, cât și mediul, narațiunea și naratorul, angajând enclava savantă cu un discurs despre natura vederii și cunoașterii. Ea a interogat pilonii falocratici ce susțin muzeele și instituțiile academice, structuri captivate de catalogare, control și, adesea, cucerire. Goliciunea ei sfidează nu doar temperatura și textura privirii publice, ci și metoda științifică rece care încearcă să îmbălsămeze incertitudinea vibrantă a vieții cu o siguranță sterilă.
Dezînvăţarea
Înțelegerea este întotdeauna într‑un anumit sens retrospectivă, ceea ce Hegel a vrut să spună remarcând că bufnița Minervei, zeița înțelepciunii, zboară doar noaptea. Mânuind adevărul ca o torță, Marthe creează o Minervă reimaginată, nu doar ca o zeiță a șoaptelor înțelepte, ci ca o profetesă polifonică a poveștilor vechi răsucite din nou, povești despre viitoarele muzee în care relația dintre viață și moarte ar fi organizată diferit, cu alte tehnici de impuls mori și momentum vivere. Un muzeu în care nuditatea ar fi reinventată, poate chiar afirmată ca un nou mod de a trăi arta, unde Gorilla Girls nu mai trebuie să se plângă de goliciunea feminină în muzee.
„Se poate primi doar nud. Nu, nu dezbrăcat. Nuditatea dinaintea tuturor îmbrăcăminților”, scrie Cixous în Stigmate, texte scăpate (1998). I‑ar fi plăcut să stea în fața nudității lui Marthe, „nuditatea non‑nudă”, dacă s‑ar folosi citirea enigmatică Cixous a nudității feminine. Pentru Cixous, nuditatea este o bucurie post‑falică, o a doua inocență care vine după cunoaștere și începe când cineva știe că nu știe.
Există o linie fină între uitare și dezînvățare. Marthe, cu îndrăzneala unui soare de la miezul nopții, a îndrăznit să răstoarne ierarhiile muzeologice rătăcind. „Cine decide ce trebuie să învățăm?” Când nu știm, este mai bine să dezînvățăm ceea ce credeam că știm că este mesajul Marthei.
Afară, ziua scădea când amurgul își începea scurtul interludiu înaintea lungii nopți nordice. Înăuntru, timpul părea suspendat, ca și cum însăși Minerva ar fi poruncit orelor să se oprească, permițându‑ne acest dans cu eternul și acest flirt cu efemerul.
„Arătați, nu spuneți”, este secretul care face să se învârtă lumea artei. Marthe „arăta și spunea”, totuși nu știam ce înseamnă și cum totul era interconectat, în ciuda faptului că ne aflam într‑un templu al cunoașterii. Ce înseamnă să te dezbraci în numele dezînvățării? Cum se trece de la Aletheia – arta dezvăluirii în filosofia greacă – la Lethe, care înseamnă literal „uitare”, „uitare” sau „ascundere” fără a produce uitare? Poate știind când putem lăsa imaginile, sentimentele și senzațiile să treacă înainte faptele și când faptele trebuie să cucerească sentimentele.
Spiritul istoriei artei
Dialogurile puternice ale lui Marthe, între carne și conștiință, piele și mesaj, joacă nu doar pe scenele muzeelor, ci și în profunzimile minții noastre, unde bufnița Minervei flutură în amurgul întunecat. Hegel ar fi roșit dacă asista la spectacolele lui Marthe. La urma urmei, iată o femeie care întruchipează însăși esența contradicției hegeliene – teza și antiteza reprezentării artei istorice sudate într‑o sinteză care este adevărul ei gol. Cu fiecare reprezentație, ea provoacă procesiunea „spiritului” istoriei artei, un spirit care a defilat de mult timp prin corpul feminin gol sub masca idealizării estetice, totul în timp ce îl dezlipește de controlul narativ și de agenție.
Marthe creează un muzeu imaginar în cadrul muzeului. Zeițele și nimfele, de pe piedestalurile lor, găsesc o voce în ea, și animalele împăiate. Ea nu stă în picioare; ea se mișcă. Ea nu face tăcere; ea proiectează. Și, făcând acest lucru, schimbă privirea masculină cu o oglindă, împingând‑o sub nasul publicului, să îndrăznească nu doar să vadă, ci și să reflecte. Ce ar putea spune Freud, uitându‑se prin monoclu la acest spectacol? Femeia nu mai este un destinatar pasiv al controlului psihanalitic, nu mai este un subiect docil pe canapeaua lui, ci un artist sfidător ce refuză să se întindă, care răspunde, care ar putea chiar să‑l psihanalizeze pe psihanalist. Ea își revendică propria narațiune. Neînvățarea este rebeliunea ei. În narațiunea lui Marthe, bufnița Minervei nu zboară doar la amurg; se înalță peste tot, un simbol al înțelepciunii nelegate, al învățării și al dezînvățării în ciclul revoluției intelectuale perpetue.
Cu fiecare spectacol, Marthe dezbracă spiritul istoriei artei, dezlipește straturile trecutului și, făcând acest lucru, ne îmbogățește atât înțelegerea a ceea ce a fost arta, cât și a ceea ce ar putea deveni. În goliciunea ei, găsim nu doar un corp, ci și un strigăt de luptă plin de curaj pentru viitorul discursului filozofic și artistic. Pe măsură ce spectacolul a atins apogeul, a devenit clar că nu eram doar spectatori, ci participanți la un ritual de trecere prezidat de vechea înțelepciune a Minervei. Sub lumina călăuzitoare a lui Marthe, Minerva a devenit o unealtă imaginativă, dezarmând miturile care și‑au ținut pentru totdeauna adevărul ca scut și sabie în arenele politice.
Odată cu închiderea actului, aplauzele au izbucnit ca un tunet, iar când am ieșit din muzeu, ploaia încetase să mai cadă, frigul mi s‑a părut ceva mai puțin ascuțit, noaptea – nu la fel de impunătoare. Ceva profund și de nedefinit se schimbase în mine, o transformare liniștită sub vraja de durată a Minervei. Spre sfârşitul serii, în timp ce lumina se revărsa ca argintul topit peste apele de cobalt de la Bergen, am stat, mai visătoare, mai înţeleaptă, reflectând la arta îndrăzneaţă a lui Marthe şi la rezidenţii îngheţaţi ai muzeului, mi‑am dat seama că toţi suntem creaturi exotice într‑o naraţiune, uneori închiși, alteori eliberați de dorințele și visurile noastre despre o lume mai înțeleaptă.
■ Scriitoare, psihanalist şi redactor‑şef la Paletten Art Journal
Sînziana Ravini
