Eram în clasa a șaptea. Nu mai aveam voie să jucăm fotbal în curtea școlii, ca să nu mai spargem iarăși vreun geam. Așa că săream gardul cu colegul de clasă Stroe Cornel și băteam mingea pe stradă. Trecea zilnic pe lângă școală o matahală de lăutar cu un contrabas la spinare și în papuci. Pășea de parcă ar fi călcat pe jăratic. Eram necopți la minte și, în loc să ne fie milă de bietul om necăjit, strigam după el:
– Bau! Bau, Găzaru! Bau!
De ce strigam noi așa? Pentru că știam că asta îl înfuria, îi sărea țandăra și dădea cu pietre. Așa cădea pacostea pe câte unul să fie poreclit și să strige copiii după el, fără să știe nimeni de ce. De obicei, copiii sau chiar și oamenii mari, adică adulții, îl strigau pe careva. Ăla întorcea capul să vadă cine l‑a strigat, iar următorul pas îl făcea în vreo groapă din asfalt sau în vreo gură de canal fără capac. Sau măcar izbea cu bombeul în vreun bolovan de pe stradă și înjura. Ori călca în vreo murdărie de azi-noapte pe trotuar. Buclucașul urla: „Ai intrat în partid!” Și dispărea pe după colț, să nu‑l vadă careva.
Copiii strigau după gropar: „Bau! Păzea că vine barcagiul!” Însă el nu dădea cu pietre. Trecea nepăsător și lua cârciumile la rând. N‑a reușit nimeni să‑l facă să înjure. După popi, se striga: „Bau! Păzea că vine popa cu botezul!”
Mai era unul poreclit Bagabondu’ Parcului. Nu era vagabond. Era cel mai elegant îmbrăcat din toată urbea, cu pălărie și cravată, când nimeni nu mai purta așa ceva, de frică să nu fie luat în colimator de Securitate, bănuit că are bijuterii de aur acasă și urmărit să afle unde locuia, ca să fie perchiziționat și arestat în noaptea următoare. Se plimba prin parc cu mâinile la spate, singur cuc. Sau prin centru, unde se plimba lumea seara pe Farfurie, cum se numea promenada din jurul monumentului eroilor de la Mărășești‑Oituz. Și nu se saluta cu nimeni. Asta era neobișnuit și foarte ciudat, într‑un orășel unde toți se cunoșteau și se salutau.
În ultima clasă de liceu, profesorii ne ziceau că eram măgari mari. Bagabondu’ Parcului se plimba pe Farfurie, iar noi ne aliniam în spatele lui după înălțime. Cel mai mare măgar imediat în spatele lui. Și mergeam așa în șir indian la pas cu el. Totul în tăcere, abținându‑ne să râdem și să vorbim. Se uitau oamenii la noi și râdeau. Până observa ăla șleahta din spatele său. Grăbea pasul să scape de ștrengari. Grăbeam și noi pasul și ne țineam coadă după el, orice ocol ar fi făcut. Bietul om părăsea Farfuria și se ducea acasă. Noi nu ne‑am luat după el să vedem unde locuia. Cred că se ducea înspre uzina de apă, care funcționa din când în când. Sau spre mahalaua Țuguiești.
Cum de nu știa el că era imprudent să poarte pălărie? Presupun că se întorsese din prizonierat, luat de ruși sau de nemți, și nu apucase valul de arestări a celor cu rămășițe burghezo‑moșierești, adică cei care își suflau nasul în batistă, în loc să scuipe pe stradă.
Câteodată striga unul: „Prostule!” Toți întorceau capul. Era mai puțin riscant de trăit la Chicago, unde auzise lumea că gangsterii se împușcau pe străzi cu mitraliere, decât într‑un orășel cu străzile pline de poznași.
Bau Găzaru se apleca, culegea pietre de pe stradă și le arunca după noi. Noi fugeam. Nu ne nimerea. Azi așa, mâine așa. Până într‑o zi, când ne‑a înjurat și a intrat în școală pe ușa profesorilor, cu contrabasul la spinare, să ne pârască. În papuci. N‑avea cum să știe cum ne cheamă și purtam uniforme. Directoarea a fost sigură că numai Stroe și cu mine puteam face așa ceva și a trimis femeia de serviciu să ne cheme la cancelarie.
– Da, ei sunt! a confirmat Bau Găzaru. Afurisiților! Lua‑v‑ar dracu’!
– Nu e adevărat, n‑am fost noi. Ne confundă cu alții, de la altă școală.
– Lasă că‑mi cunosc eu marfa! a zis directoarea. Sunteți capul răutăților. Numai voi puteați să fiți. V‑a recunoscut. Ce faceți mutrele astea spășite? Nu vă e rușine?
– Minte! Și a dat cu pietre după noi. Ne‑a înjurat. Să ne ceară iertare!
– Lasă‑i în seama mea, tovarășe lăutar, că am eu ac de cojocul lor! Ce mai stai? Hai, plimbă ursul!
A pus femeia de serviciu să ne suprvegheze, ca să nu mai sărim gardul școlii. A doua zi, tot în recreația mare, examinam cu Cornel niște furnici, printr‑o lupă improvizată dintr‑un bec ars, mare de 500 de Wați, din care scoseserăm ce era înăuntru și îl umplusem cu apă. A trecut Bau pe acolo.
– Bau! Bau, Găzaru! Bau, toreadorul de furnici din Mato Grosso!
Bau a luat o piatră de pe stradă și a dat după noi să ne lovească. A lovit gardul. Am aruncat asupra lui becul. A căzut la picioarele lui și l‑a stropit cu apă. Victorie!
– Bau, Găzaru din Mațo Grosso!
El a luat încă o piatră, a dat mai sus decât gardul și a nimerit fereastra. A spart geamul.
– Te spun la tovarășa! Bau Găzaru a spart geamu’! A spart geamu’!
Matahala de Bau a luat‑o la fugă șchiopătând, cu contrabasul la spinare. Și a pierdut un papuc. I‑am luat papucul de pe stradă ca pe un trofeu și i l‑am pus în vârful gardului. Putea să‑l recupereze când mai trecea pe acolo. Noi ne prăpădeam de râs. Râdeam și când l‑am pârât la directoare. Femeia de serviciu a confirmat că Bau a spart geamul și ne‑a pârât că dădusem cu becul după el.
– Da, dar nu noi am început. El a început!
Femeia de serviciu a primit ordin să‑l pândească pe Bau și să‑l aducă la cancelarie. Bau n‑a mai trecut pe acolo. Papucul lui a rămas în gard pentru totdeauna. Adică până când au demolat școala, când cu demolarea celor mai reprezentative clădiri.
Noi auziserăm de acasă că Hrușciov denunțase dictatura lui Stalin și îi aruncase mumia de la mausoleu. Asta nu se comunicase în presă. Era secret. Secret ce trebuia să rămână la Kremlin. Secretul s‑o fi păstrat bine la Kremlin, însă l‑au auzit cei ce aveau radio și ascultau Europa Liberă. Oamenii își șopteau știrea, se bucurau și așteptau să arunce și momâia lui Lenin. Și noi tot de bucurie am dat cu cartea de rusă în becul din tavan și am chiulit de la ora de limba rusă. Ne‑am urcat pe acoperișul școlii. Era peste drum de Sfatul Popular, cum se numea primăria pe atunci. Tropăiam, troncăneam tinicheaua și strigam în gura mare lozinci, pe care nu le mai strigase nimeni de când murise Stalin:
– Stalin și popoul rus/ Libertate ne‑a adus! Stalin și Gheorghiu‑Dej/ A băgat spaima‑n burgheji!
Trecea lumea, se uitau la noi, tot orașul știa ai cui eram, își făceau cruce, însă nu zicea nimeni nimic. Nimeni n‑a râs că noi, în loc de poporul ziceam popoul. Așa avea să rostească și Ceaușescu, care întâmpina dificultăți de pronunție. Așa strigau și oamenii puși să scandeze lozinci: „Ceaușescu și popoul!” O fereastră de la Sfatul Popular s‑a deschis și un om a strigat la noi:
– Dațî‑vă‑ț jos de‑acolo, că vin la voi și vă omor în bătaie!
– Hai, vino dacă poți! Închide geamu’ că intră musca!
Cred că a dat telefon la directoare. A ieșit femeia de serviciu cu țigara în gură și a strigat la noi să venim la cancelarie. Ne‑am dus sărind într‑un picior și chicotind de bucurie că o s‑o vedem pe directoare înfuriată. Noi știam că nu era profesoară și nici măcar învățătoare. Era comunistă înfocată, cu clanța mare și deputată în Marea Adunare Națională. O chema Maria Ionescu și toată lumea tremura de frică doar auzindu‑i numele. Era cea mai puternică și mai periculoasă personalitate oficială din oraș. N‑avea cum să știe că Hrușciov îl criticase pe Stalin, întrucât nu putea avea radio.
Aveam acasă un radio Philips, dar Securitatea nu știa. Cei care fuseseră pârâți că aveau radio fuseseră arestați și nu s‑a mai auzit nimic de ei. Un văr de‑al bunicului meu fusese medic pe front în Primul Război Mondial. Din șiretenie, ca să nu‑l bănuiască Securitatea că avea radio, își instalase un difuzor, la care se putea auzi doar postul local cu propagandă comunistă, ca la căldările urlătoare din stâlpii de pe stradă.
Directoarea ne‑a dezamăgit. În loc să ne certe, ne‑a lăudat:
– Știam eu că voi sunteți băieți buni. Sunteți adevărați comuniști sadea, la fel ca și mine, așa cum trebuie pe linia politică a P.C.R.‑ului. Dar să nu vă mai prind că vă urcați pe acoperiș, că cădeți și vă frângeți gâtul!
Am promis că nu mai facem și am ieșit râzând. Am scandat pe coridor noua nostră lozincă:
– Că cădeți! Că cădeți!
Am întredeschis ușa la clasa noastră, unde era lecția de limba rusă, și am strigat:
– Că cădem!
Am trântit ușa și am fugit. La fel am făcut și la clasa unde mama preda botanica. Era profesoară de engleză, italiană și franceză, limbi care fuseseră desființate.
Directoarea a chemat‑o pe mama și i‑a poruncit să îi scrie surorii din Elveția să‑i trimită ei, directoarei, hăineturi, pantofi, bluze de mătase, fulare și parfum. Mama i‑a spus că nu i‑a cerut niciodată surorii sale nimic și nu poate să‑i ceară.
– Atunci, te dau afară din învățământ!
– Nu pot să‑i cer.
– Dacă nu‑mi aduci ce ți‑am spus eu, te dau pe mâna Securității!
– Foarte bine. O să le spun că ai fost damă de consumație pentru ofițerii germani, că ai dansat, te‑ai despuiat și ai cântat pe masă la restaurantul lui Brăileanu, iar nemții au băut șampanie din pantofii tăi! Securitatea știe unde e acum Brăileanu și o să‑l întrebe. O să te trimită și pe tine acolo unde e Brăileanu.
A doua zi, directoarea n‑a mai venit la școală. Nimeni n‑a mai văzut‑o de atunci. Nu s‑a știut unde o fi fugit.
Cornel a fugit din oraș peste doi ani, când l‑a arestat Securitatea pe tatăl lui. S‑a ascuns la liceul de sport din Timișoara. A devenit campion național la 100 m și la decatlon. Apoi a ridicat fotbalul craiovean din C în A. În toamna 1989, Știința Craiova a bătut Dinamo și a arătat țării că forța represivă a comunismului putea fi învinsă.
■ Scriitor, eseist, publicist
Victor Ravini
