Confucius (551‑479 î.Hr.) a spus că o naţiune instruită e mai uşor de cârmuit. Însă unii împăraţi ai Chinei s‑au temut de iluminarea poporului. Au crezut că un popor incult era mai uşor de manipulat. Au reprimat cultura şi învăţământul prin reducerea bugetului, forme de control suprapuse şi contradictorii, cât şi şomaj impus. Cărturarii au fost asmuţiţi unii împotriva altora, prin inegalitatea măsurilor draconice. Împăraţii n‑au ţinut cont de sfaturile sfetnicilor şi soţiilor, ce le atrăgeau atenţia că: un guvern care nu sprijină cultura îşi pierde credibilitatea. Zadarnic le‑au spus că: dacă poporul nu are încredere în guvernanţi, guvernul nu poate dura.
Un împărat luminat a fost Babur (1526‑1530), întemeietorul dinastiei mongole în India. A cucerit‑o cu tunurile primite ca zestre de soţia sa, o prinţesă turcă. Avea o bibliotecă pe care o târa după el în căruţe. Îşi scria ordinele militare şi jurnalul de campanie în versuri. E apreciat ca fiind cel mai valoros poet liric din istoria literaturii turce. Cunoştea limba persană şi a scris poeme ce rămân printre capodoperele limbii persane. Şi‑a dictat memoriile şi sunt considerate măiestrii ale memorialisticii.
Fiul său Humayun (1530‑1540 şi 1555‑1556) era victorios în războaie, iubea cărţile, şi‑a cumpărat neveste intelectuale cu care conversa, însă nu scria. A căzut de pe scara bibliotecii sale şi a murit cu o carte în mână. O moarte neobişnuită pentru capetele încoronate. De obicei, marii conducători, cu cât sunt mai destoinici şi mai puşi pe fapte bune, cu atât mai des mor asasinaţi.
I‑a urmat la tron fiul său de 13 ani, Akbar (1556‑1605). S‑a descotorosit de tutori şi a guvernat cu fermitate. Sistemul său de impozite încuraja hărnicia şi penaliza lenea. E practicat şi perfecţionat în zilele noastre de către India, China şi alte ţări. Averile frauduloase le‑a confiscat şi le‑a împărţit la săraci. Nimeni să nu se culce flămând. A finanţat cultura să fie accesibilă celor săraci. A pacificat conflictele religioase poruncind că toţi sunt obligaţi să respecte religia altora, iar reprezentanţii diferitelor religii să mănânce la aceeaşi masă, în bună armonie. Îşi trimitea medicii săi personali pe străzi să vindece bolnavii fără să le ia bani. A rămas legendar, ca împăratul cel mai înţelept din istoria Indiei şi poate din întreaga lume. Rembrandt (1606‑1669) l‑a desenat pe Akbar fără să‑l fi văzut. I‑a pus aureolă cu raze de lumină în jurul capului. Ideile luminoase şi generoase cu care împăraţii iubitori de cărţi au guvernat India s‑au răspândit în Asia, dar nu i‑au deşteptat pe conducătorii de popoare. I‑au luminat pe supuşii acestora.
Împăratul Ch’ien‑lung (1735‑1796) a vrut să întărească poziţia Chinei împotriva europenilor şi a ruşilor. Politica lui necesita economii severe. A redus drastic cheltuielile pentru cultură şi a pus povara împărăţiei pe umerii poporului. Ca să atenueze efectul de recul al politicii duşmănoase poporului, împărăţia a manevrat să anexeze cultura sub pretextul că vrea s‑o încurajeze. Arta şi literatura să fie plătite de împărat, dar să nu mai reprezinte interesele poporului, ci ale puterii. Puterea să recruteze şi să plătească scriitorii şi artiştii, iar aceştia să fie dirijaţi şi controlaţi de către funcţionari ce duşmănesc cultura şi sunt mai bine plătiţi decât creatorii. Politica lui a împins China la faliment şi în ghearele europenilor.
Ambasadorul englez l‑a atenţionat pe împăratul Ch’ien‑lung: „Preamărite împărate, când puterea şi cultura sunt în armonie, atunci înfloreşte naţiunea. Altminteri ţara se prăbuşeşte din interior şi devine pradă celor din exterior. Falimentul unui Stat e cea mai rentabilă afacere comercială pentru vrăjmaşii tradiţionali. A sugruma cultura ca să economisim bani e cum am opri ceasul ca să economisim timp.” Ambasadorul n‑a subestimat nemulţumirile clar formulate de intelectualii chinezi, mai ataşaţi de popor decât era împăratul cu întreg aparatul puterii sale administrative şi represive. Rapoartele ambasadorului către Londra erau realiste, pe când rapoartele primite de împărat de la guvernatorii locali şi de la militari înfloreau cu fraze meşteşugite o realitate din ce în ce mai sumbră.
Un poet rămas necunoscut a trimis o scrisoare către împărat. Împăratul n‑a citit scrisoarea şi a ordonat să fie ucis. Toţi poeţii să fie ucişi. Poetul necunoscut îşi scrisese operele pe beţele de bambus, din care era construită coliba. Poliţia secretă a împăratului i‑a dat foc colibei. El a preferat să ardă de viu în colibă, decât să fie torturat. A rămas un poet anonim şi uitat de toţi. Poliţia secretă primise note informative, în care erau transcrise operele complete ale poetului ucis. Delatorii erau chiar admiratorii poetului anonim, care veneau la el să îl laude şi să fie serviţi cu ceai. Nu se poate şti dacă i‑au transcris operele şi le‑au dat poliţiei secrete pentru ca să îi facă rău sau pentru a-i salva operele în acest fel. Notele informative ale admiratorilor delatori, conţinând operele complete ale poetului, au fost înmânate împăratului. Nu le‑a citit. Le‑a ars pe motiv că erau anonime şi nu voia să ţină cont de anonime. Însă poliţia secretă făcuse deja o copie după notele informative, din care ne‑au mai rămas abia câteva fragmente:
„Cultura şi Puterea au menirea să fie în slujba ţării şi sunt legate ca doi cai la ham. Ele nu pot supravieţui fără să se ajute una pe alta. Arta şi literatura sunt fragile şi nerentabile economic. Amândouă au nevoie de sprijinul Puterii. În schimb, ele îi aduc Puterii strălucire şi legitimitate politică, iar Naţiunii identitatea ei în istorie. Un popor fără cărţi şi fără artă este pradă vecinilor. Reaua-voinţă a puterii împotriva culturii şi a educaţiei dezvăluie ura faţă de cunoaştere şi frica de adevăr a unor cârmuitori inculţi, fără educaţie şi răuvoitori faţă de poporul pe care îl cârmuiesc. Răzvrătirile popoarelor arată că setea de cultură a unei naţiuni poate fi mai periculoasă decât foamea. Civilizaţiile pot supravieţui fără mâncare, însă nu şi fără cărţi. Popoarele cărora li s‑a nimicit cultura au fost împinse în sclavie şi spre mijloace euforice destructive. O singură carte, Biblia, a salvat un întreg popor, evreii, de la sclavie şi stârpire. Ierusalimul distrus de romani s‑a redresat în istorie fiindcă avea o carte. Cartagina era mult mai prosperă economic şi mai puternică militar decât Ierusalimul, dar nu s‑a mai redresat, pentru că n‑a avut o carte a sa, cum a avut Ierusalimul. O carte are mulţi cititori. Multe cărţi au şi mai mulţi cititori. Cu cât mai mulţi cititori, cu atât mai mare este puterea lor. Puterea lor vine de la cărţile citite. Cărţile pot fi arse, însă ideile din ele nu. Ideile din cărţi sunt scântei. Scânteile pot declanşa incendii.”
O altă scrisoare pe bambus zice: „Când Statul are grijă ca lucrătorii din cultură şi educaţie să fie mulţumiţi şi în armonie cu producătorii de bunuri materiale, cu întreg poporul, puterea are cea mai mare garanţie de stabilitate politică. Este în interesul Statului să dezbine partidele politice, însă nu şi să dezbine intelectualii sau artiştii. Oamenii din cultură nu sunt un partid politic, ci sunt stratul superior al tuturor orientărilor politice. Dacă puterea ştie să acorde favoruri intelectualilor dintr‑o grupare politică ostilă puterii, aceşti intelectuali atrag după ei dizidenţii şi îi transformă într‑un grup favorabil puterii. Puterea care ştie să astupe gurile oamenilor cu mâncare şi cu bani nu se teme de răzvrătiri. O politică înţeleaptă este încoronată cu aureola şi bunul renume al culturii. Întărind cultura, Statul întăreşte valorile umanistice pe care le propagă cultura, iar oamenii devin mai buni, traiul mai sigur şi societatea mai stabilă. Favorizarea culturii arată mesajul umanist al puterii, care astfel îşi întăreşte propria sa platformă politică. Şi invers: defavorizarea culturii slăbeşte platforma politică.”
Uciderea poeţilor a dezlănţuit răzvrătirea gloatelor. Represaliile au înflăcărat aşa-numita revoltă a poeţilor, stârnită de masacrarea poeţilor. Însă cuvintele lor n‑au putut fi nimicite. S‑au transmis din gură în gură, chiar şi la analfabeţi. Cei cunoscători de carte le citeau poeziile, iar orbii le recitau. Răzvrătiţii erau în majoritate analfabeţi. „Proşti, dar mulţi!” cum bine a zis Alexandru Lăpuşneanu, de parcă ar fi fost profesorul lui Machiavelli. Răscoala declanşată de poeţii din China n‑a avut rezultatul scontat. Nu se ştie câţi chinezi au fost omorâţi, cum era de aşteptat, îndeosebi ucenicii şi tineretul din clasa de mijloc.
Această greşeală a împăratului Ch’ien‑lung a fost speculată de către fiul său Chia Ch’ing (1796‑1820). L‑a forţat să abdice şi a liniştit poporul prin a ridica un monument funerar în amintirea poetului necunoscut. Altceva nici n‑a mai făcut, ci doar a lăsat poporul să aştepte măsurile aşteptate. Ca fiu de împărat, fusese educat cum să conducă naţiunea. „Ca să conduci naţiunea, trebuie să o păcăleşti”, îl învăţaseră mentorii săi. Ideea cu monumentul poetului necunoscut era perfidă: lumea să nu se mai gândească la toţi ceilalţi poeţi ucişi din ordinul împăratului. Straşnică idee politică: un singur poet mort, un oarecare necunoscut. Ideea a fost aplicată în Marea Britanie şi aşa s‑a ridicat primul monument funerar după Primul Război Mondial, în memoria soldatului necunoscut. În fiecare ţară învingătoare un monument, ca şi cum le‑a murit doar un soldat. Iar acela era un oarecare necunoscut. Monumentul să şteargă amintirea celorlalte milioane de soldaţi morţi, bine cunoscuţi de către familiile lor.
■ Scriitor, eseist, publicist
Victor Ravini
