Timpul răvăşit al literaturii sau poezia ca întârziere

„…M‑am născut sub semnul unei identităţi clătinate.”
Aura Christi

Atenţie la locurile comune, mi‑am zis când am coborât în Gara Madrid Atocha, într‑o dimineaţă imperială de noiembrie. Cât pe ce să calc în balta unui clişeu despre cum nu fu niciodată toamna mai frumoasă şi mai cu gust de brumărel în plin brumar, numai trăgând cu coada ochiului la platanii din Grădina Botanică. Am tratat ziua aceea – enclavă de octombrie în plin noiembrie – ca pe un dar al zeului Madrid, care ştie că‑l ador pe la toate colţurile pământului, scrise şi nescrise, şi cu vorba, şi cu fapta. Mulţi dintre noi avem câte un oraş‑oracol, în care suntem fericiţi de la prima gura de aer trasă pe trotuarele lui. Care ne prieşte. Vestit pentru ospitalitatea lui, pentru Philoxenia sa, Madridul ştie că exilul e o boală colectivă cu simptome individuale. Şi care nu se ia. Chiar dacă respiră de opt luni prin mască, îşi vede de viaţă cu înţelepciunea unui academician de la RAE, uns cu toate alifiile celei mai frumoase limbi de pe pământ (după limba română, desigur). Album viu, muzeu cu pereţii de sticlă moale şi caldă, cu gust de churros, carte în continuă scriere, scenă pentru toţi artiştii lumii, Madridul creşte o poezie aspră, înaltă şi liberă, ca cerurile sale. Cultura se întâmplă în Madrid, cam cum i se întâmplă unui pianist să viseze partituri. În opt luni de restricţii, în oraşul cel mai afectat din întreaga Spanie de pandemie, nu s‑a înregistrat nici o contagiere, în vreo sală de spectacol sau la vreun cinematograf. Niciuna. Cultura curge prin matca măştii, imperturbabilă ca fizica fluidelor.

În toamna acestui an, Festivalul Internaţional de Poezie PoeMAD de la Madrid şi‑a sărbătorit cea de‑a zecea aniversare, cu multe şi variate manifestări, la care au participat poeţi din generaţii, estetici şi ţări diferite. Sub titlul Filoxenía – versos migrantes, Festivalul a adunat versuri din Orient şi Occident, autori mai apropiaţi sau mai depărtaţi de spaţiul cultural spaniol, cum ar fi poeta uruguaiană Idea Vilariño, poetul portughez José Saramago sau poetul chinez Oujang Jianghe. Recitalul acestuia, considerat drept una dintre cele mai importante personalităţi ale poeziei chineze contemporane, a fost retransmis din Pekin, cu colaborarea Centrului Cultural Chinez din Madrid. În special pentru recitalurile online, organizatorii festivalului au creat un nou canal multimedia, #NOSOLOPOETRY, unde s‑au putut urmări, via streaming, toate manifestările, în schimbul înscrierii gratuite în platforma online cu acelaşi nume.

Filoxenia este numele pe care îl dădeau vechii greci ospitalităţii, cuvântul însemnând „iubire, gust sau pasiune pentru ce‑i străin”. Că Madridul este, poate, cel mai filoxen oraş din lume, o ştiu zecile de mii de români care trăiesc în el. Una dintre dovezile semnificative ale acestei deschideri reale faţă de culturile migranţilor madrileni este tocmai colaborarea, pentru al doilea an consecutiv, cu Festivalul internaţional de Poezie PoeMad, pusă în practică din iniţiativa doamnei Maria Floarea Pop, director al ICR Madrid. Dacă anul trecut spectatorii spanioli au avut privilegiul de a o asculta recitând pe Ana Blandiana, anul acesta li s‑a oferit şansa de a urmări online recitalul poetei Aura Christi, cu versuri impecabil subtitrate în limba spaniolă, graţie colaborării dintre coordonatoarea proiectului ICR, Carmen Ducaru, şi Juan Aroca, autorul înregistrării finale. Eu am avut bucuria să‑i prezint versurile din spaţiul intermediar al traducerii şi să văd cum ascultătorii spanioli percep poezia Aurei Christi ca pe una de‑a lor. Poate exista filoxenie mai totală decât cea a iubitorilor de poezie? Autoarea a ales poeme din două volume ale sale, Ostrovul Învierii, apărut la Ideea Europeană în 2019, şi din Orbita zeului/ La órbita de dios, publicat în versiune bilingvă la Editura Éride din Madrid, în 2019, sub semnătura traducătoarei Dana Oprica.

Alunecat din motive atât de obiective, din octombrie în noiembrie, şi înfăşurat în veşminte online, recitalul poetic al Aurei Christi a ocupat locul meritat pe scena festivalului. Şi‑a ajuns la public ca raza din cunoscutul poem eminescian: atunci cand ecourile Festivalului‑Mamă erau aproape stinse. Un epilog de mare valoare, o încununare cu o succesiune de poeme atemporale, esenţiale, în care dragostea, credinţa şi moartea se folosesc de limbajul atotcuprinzător al emoţiei estetice pentru a‑i face pe cei care‑l văd şi ascultă să se recunoască în ele.

Cred cu tărie că va veni timpul în care Aura Christi va veni la Madrid şi le va vorbi ospitalierilor săi semeni spanioli despre chipul exilului său interior. Despre cum te poţi simţi acasă în exil, despre curaj, luciditate şi întoarcere către sine. Poate că, pur şi simplu, nu era timpul. Când ei vor fi pregătiţi să o asculte, ea va veni. Şi le va împărtăşi adevăruri vii ale creaţiei, ca cele din fragmentul de mai jos, extras dintr‑o conferinţă ţinută la Universitatea Ca’Foscari din Veneţia, sub titlul Poezia: exil, patrie sau destin?: „Regăsindu‑mi rădăcinile identitare clătinate, am început să‑mi construiesc o identitate în poezia tratată ca un destin în devenire. Poate inclusiv din acest motiv mă raportez la poezie ca la un destin, ca la o patrie şi un loc ales – da‑da, un loc divin de vreme ce redăruieşte şi recreează viaţa, modelându‑te – ca la un punct de sprijin într‑o lume din ce în ce mai alienată”.

Valencia, 30 noiembrie 2020

Angelica Lambru