Tom Sandqvist m‑a mai întrebat:
— Care este cea mai importantă componentă a literaturii populare române?
— Cred că e sentimentul frăţiei cu natura şi cu toţi oamenii, optimismul, încrederea în izbânda binelui, cultul pentru valorile etice şi estetice. Şi mai este tezaurul de înţelepciune multimilenară, ce străbate întreaga producţie literară orală, cât şi înţelepciunea comprimată aforistic în zecile de mii de proverbe şi zicători, cum niciun alt popor nu mai are. Proverbele acestea pot să provină de la numeroasele culturi atestate arheologic de la epoca pietrei încoace, multe altele în plus faţă de Hamangia, Cucuteni, Tărtăria şi celelalte, numite anterior. De la toate aceste culturi ni s‑au umplut hambarele cu proverbe, zicători şi strigături, notate în gigantica colecţie de proverbe a boierilor Goleşti. Cele zece volume tipărite sunt doar o mică parte din manuscrisele rămase nepublicate. Colecţia de proverbe a Goleştilor e atât de imensă, încât nimeni nu se încumetă să o tipărească în întregime.
— Ce îţi place cel mai mult din folclor?
— Pe de o parte, Mioriţa, dar nu numai varianta publicată de Vasile Alecsandri, ci toate variantele ei. Fiecare dintre ele se poate înţelege pe două niveluri: ezoteric şi exoteric. Mioriţa conţine cuvinte cu sensuri metaforice, care simbolizează ceva abstract. Acesta este nivelul ezoteric, accesibil celor ce pot pătrunde taina cuvintelor. Pentru ei, versurile Mioriţei sunt pline de semnificaţii luminoase, ca un ghid spiritual de înălţare sufletească spre frumuseţile poeziei şi spre puritatea stelelor. Cine se opreşte la sensul concret al cuvintelor şi nu pricepe ecuaţia – şi anume că sunt metafore şi alegorii ce simbolizează ceva abstract – înseamnă că o înţelege pe nivelul exoteric. Pentru aceştia, Mioriţa pare o poezie întunecoasă şi deprimantă. Pe de altă parte, îmi place umorul din folclor. De la ironia cea mai fină şi insidioasă până la sarcasmul cel mai mustos, folclorul cuprinde toate categoriile de umor, în toate situaţiile şi pe gustul tuturor. Ion Creangă s‑a inspirat din folclor şi ne învaţă să râdem de orice este pe lume. Harap Alb râde de calamităţile naturale: foametea, seceta şi gerul. Ivan Turbincă ne învaţă să râdem de moarte. Creangă le răspundea superiorilor săi ecleziaşti cu replici ţărăneşti aparent naive, dar de o ironie ascuţită şi ucigătoare. El ne învaţă să râdem până şi de cele mai respectate personaje din religie, în Povestea poveştilor. Folclorul ne învaţă umorul ce izbucneşte în hohote de râs, dar şi râsul lăuntric, de li se taie la toţi respiraţia, se abţin să nu explodeze de uimire şi de râs, încât nimeni nu mai mişcă, nu mai clipeşte.
Şi mai trecură ani. Eram de Crăciun la masa unui fost guvernator de regiune, din Suedia. O funcţie care, de fapt, este un fel de cimitir al elefanţilor. Primise acea funcţie pentru că fusese preşedintele uniunii medicilor, apoi preşedinte al uniunii tuturor celor cu studii superioare din Suedia şi era un negociator incomod, fiindcă apăra drepturile intelectualilor. A povestit pentru a nu mai ştiu câta oară că a vorbit cu Nicolae Ceauşescu la o recepţie, la palatul Regelui Suediei. Toţi la masa de Crăciun îl ascultau cuviincioşi, ca şi cum n‑ar mai fi povestit asta de atâtea ori. De fiecare dată spunea că avea o mare admiraţie faţă de Ceauşescu, pentru că i‑a cerut lui, guvernatorului, să‑i pună la dispoziţie castelul, ca să dea o recepţie de reciprocitate în cinstea regelui Suediei. Ceauşescu i‑a mai cerut şi să‑i facă rost de un joc de şah, de dimensiuni mai largi decât cuprindea guvernatorul cu braţele, făcut de nu ştiu ce renumit artist suedez, din cristal sau nu mai ştiu ce material. Îi trebuia ca să‑l dea cadou nu mai ştiu cărui şef de stat, cu care se pogodea Ceauşescu şi punea ţările la cale. I l‑a obţinut şi i l‑a trimis prin ministerul de externe al Suediei. Nu mai tăcea, cât de mult îl admira pe Ceauşescu. Eu nu ziceam nimic, ca de obicei. Ascultam, tăceam şi mâncam, la fel ca şi ceilalţi comeseni. Guvernatorul, un om cu educaţie aleasă, ca să însufleţească conversaţia, zice:
— Englezii de Crăciun taie curcanul. Polonezii fierb peştele. Voi cum serbaţi Crăciunul în România? Am auzit că voi tăiaţi porcul. Aşa e?
— Nu! am răspuns eu. Noi împuşcăm porcul.
■ Scriitor, eseist, publicist
Victor Ravini
