Ucrainenii, românii şi maghiarii pe la anii 900, cu reverberaţii în anii 2000
Un fost strălucit student al meu, numit Alexandru Simon – azi doctor habilitat şi conducător de doctorat, cercetător în cadrul Academiei Române – mi‑a atras atenţia de ceva timp despre o cronică anonimă ungară, redactată în limba latină şi azi aproape uitată. Am valorificat parţial împreună conţinutul ei într‑o carte de specialitate, cu o circulaţie restrânsă, limitată la cercul câtorva cunoscători.
Este vorba, în fapt, despre o listă a regilor Ungariei, scrisă – după cum precizează un copist al ei de la 1498 – din ordinul regelui Matia Corvin. Prima formă a acesteia ar fi fost elaborată la 1464 şi ea aduce un detaliu esenţial în istoria începuturilor ungurilor în regiunea viitoarei lor patrii, dar şi în zona Transilvaniei. Acest lucru este cu atât mai surprinzător cu cât scrierea este similară analelor, adică are un caracter lapidar. Iată detaliul: Almos, tatăl lui Árpád, nu a putut ocupa el însuşi Pannonia (cum plănuia), deoarece a fost ucis „la hotarul Ardealului” de „ruteni şi brachi şi valahi”. Identitatea presupuşilor ucigaşi, dar nu şi locul unde ar fi avut loc „nelegiuirea”, fusese omisă din Cronica pictată de la Viena, începută (în jurul anului 1338) din porunca lui Carol‑Robert de Anjou (1308‑1342) şi terminată (în jurul anului 1358) sub Ludovic I (1342‑1382). Această din urmă lucrare se încheia tocmai cu lupta de la Posada (1330), dintre primul Angevin ungur şi Basarab, primul voievod al Ţării Româneşti unite. Redăm titlul pomenitei cronici poruncite de Matia Corvin, titlu preluat după ediţia lui Gábor Mikó (Élt‑e valaha Szent István fia, Ottó herceg? Egy ismeretlen 15. századi krónika tanúskodása” [„A trăit vreodată ducele Otto, fiul Sfântului Ştefan? Mărturia unei cronici pierdute din secolul al XV‑lea”], în „Történelmi Szemle”, LVI, 2013, 1): Alia descripcio de origine Regum Hungariae, in fine decreti Mathiae regis anni 1464 in pergameno denotata […], adică „Altă descriere despre originea regilor Ungariei, scrisă pe pergament la finele decretului regelui Matia din anul 1464 […]. Micul text în cauză este următorul: Almus, pater ipsius Arpad, in metis Erdel, per Ruthenos, et Braccos et Valachos in prelio est occisus, non enim potuit Panoniam introire („Almos, tatăl acestui Árpád, a fost ucis în luptă la hotarele Transilvaniei de ruteni şi bracci şi valahi şi nu a putut intra în Pannonia”). Informaţia în esenţă nu este singulară, ea fiind cuprinsă – cu excepţia celor trei etnonime reunite – în mai multe texte cronicăreşti medievale. Acest interes al lui Matia pentru cronica în cauză, în care apar românii, nu este – din câte se pare întâmplător. Suveranul acesta, care a promovat şi prin alte mijloace istoria românilor, romanitatea lor, a fost numit încă din timpul vieţii sale de inamicii politici sau de unii dispreţuitori ai săi Valachorum regulus, adică „regişorul românilor”. Originile sale româneşti erau cunoscute şi în mediile din afara Ungariei sau Germaniei, mai ales în spaţiile italiene şi în ambianţa Sfântului Scaun.
În istoriografiile maghiară şi română s‑au exprimat opinii diverse despre această informaţie referitoare la moartea lui Almos, interpretată, în general, mai mult ori mai puţin liber. Astfel, după
istoriografia maghiară, ucigaşii lui Almos (mort în jurul anului 892) ar fi fost fie pecenegii (zice, de exemplu, Gyula Kristó) ori apropiaţii fiului său, Árpád (mort pe la 907), crima fiind parte dintr‑un ritual sacrificial păgân de înlocuire a conducătorului (cum spune Pál Engel). Detaliul că Almos ar fi fost omorât în Transilvania este foarte drag istoricilor maghiari, el „demonstrând” că ungurii, la venirea lor spre Pannonia, au trecut (şi au rămas în parte) în Ardeal. Din partea română (mai ales din perioada interbelică încoace), s‑a avansat opinia că Almos nu avea cum să moară în Transilvania, ci în Pannonia, întrucât – conform lui Anonymus – maghiarii încă nu ajunseseră atunci „la hotarul Ardealului” (vezi mai multe scrieri ale lui Victor Spinei). În aceste condiţii, noutatea adusă de cronica aceasta a fiului lui Iancu de Hunedoara este cu atât mai interesantă. Pentru observaţiile de faţă, localizarea geografică a crimei menţionate nu este, însă, foarte importantă. Mult mai importante sunt etnonimele cuprinse acolo. Ce vor fi reprezentând, de exemplu, acei Bracci? Nu credem că numele acesta este inventat. El nu poate să fie altceva decât termenul arhaizant pentru români, pomeniţi în primele surse nu drept vlahi, ci blachi sau blacci (de exemplu, la Anonymus). Termenul este, cum se vede, uşor „corupt”, prin înlocuirea lui „l” şi „r”. Adică, în loc de Blacci, autorul (copistul) a scris Bracci.
Cum Anonymus părea – mai ales pentru necunoscători – că face o distincţie între Blachi/ Blacci şi pastores Romanorum („păstorii romanilor”) care locuiau în Pannonia ([…] terram habitarent Sclavi, Bulgarii et Blachii ac pastores Romanorum […]), confuzia era uşor de făcut. Notarul regelui Bela spune astfel că Pannonia, la venirea ungurilor (circa 900), era locuită de „slavi, bulgari şi români, adică păstorii romanilor”. Deoarece ac poate să fie şi conjuncţie copulativă şi să se traducă prin „şi”, unii cronicari de după acel P. dictus magister (aşa se numeşte pe sine Anonymus), lipsiţi de erudiţie şi de cunoştinţe istorice suficiente, au văzut în această enumerare patru etnii distincte: slavi, bulgari, blachi şi păstori ai romanilor. Blachii devin Bracci, iar „păstorii romanilor” nu puteau să fie – în logica acestor copişti, interpolatori – decât valahii, cunoscuţi încă din Evul Mediu drept „păstori” (=păstrători, moştenitori) ai romanilor.
George Popa‑Lisseanu (membru corespondent al Academiei Române), cel care a publicat în ediţie bilingvă (latină şi română) Gesta Hungarorum (=Fontes Historiae Daco‑Romanorum, I, Bucureşti, 1937), vede două posibilităţi: 1. Cronicarul lui Matia Corvin, cel mai mare promotor (ungar) al romanităţii valahilor (asta, din câte se pare, mai ales datorită originii tatălui său, Iancu de Hunedoara), l‑a citit pe Anonymus, traducându‑i pe „păstorii romanilor” prin „valahi”. 2. Cronicarul a avut acces la o sursă mai veche, pierdută astăzi (partea introductivă a cronicii sale fiind şi cea mai bogată în detalii), în care apăreau ca ucigaşi ai lui Almos doar rutenii şi Braccii. Ne(mai)înţelegând ce însemnau Braccii, i‑a păstrat, dar i‑a adăugat în rândul asasinilor şi pe valahii din Transilvania. În orice caz, datorită folosirii termenului Erdel pentru Transilvania, este sigur că el a avut acces la Cronica pictată de la Viena, unde crima era plasată „în patria Ardeal” ([…] Huius autem pater [al lui Árpád] Almus in patria Erdelw occisus est, non enim potuit in Pannoniam introire […]), dar şi la a o altă sursă, întrucât cronicarul familiei de Hunedoara aşeza moartea „în hotarul Ardealului” ([…] Almus pater ipsius Arpad in metis Erdel per Ruthenos, et Braccos et Valachos in prelio est occisus, non enim potuit Panoniam introire […]. Pasajele acestea au fost citate de Mikó Gábor (în lucrarea pomenită mai sus, Élt‑e valaha Szent István fia, Ottó herceg?) din sursa pe care – în mod evident – a considerat‑o mai credibilă decât Cronica pictată angevină. La fel de sigur este şi că fie Matia, fie Carol‑Robert/ Ludovic, fabulau (greşeau intenţionat): primul în favoarea valahilor din Ardeal, cel/ cei din urmă în defavoarea „valahilor din patria «ungară» a Ardealului”. Iar cronica „lui Matia” mai preciza şi că Almos fusese răpus „în luptă [dreaptă]”: in prelio.
Astfel, cele de mai sus pot fi rezumate mai pe înţeles. Înainte de a o face, însă, trebuie precizat că aceste „geste” vechi (=anale, cronici) sunt cel mai adesea compilaţii, preluări, completări, adăugiri, fără preocupare manifestă pentru adevăr. În timpurile acelea, istoria era o povestire frumoasă despre trecut, menită să glorifice „faptele mari şi minunate” ale unui suveran, ale unui popor, ale comanditarului. Cronica arhaică de faţă a reţinut faptul că (în urmă cu mai mult de jumătate de mileniu de la momentul redactării ei) Almos nu a apucat să descindă cu restul ungurilor (prin Munţii Rutenilor, mai exact, prin pasul Verecke), fiindcă a fost ucis în luptă de ruteni şi de români (numele mai uzitat al românilor la cumpăna mileniilor unu şi doi fiind acela de Blacci/ Blachi). Preocupări speciale pentru exactitatea grafiei nu existau pe atunci, aşa că multe nume proprii erau deformate. Ulterior, s‑a impus pentru români numele de vlahi (Valachi). Puţini au rămas să mai ştie despre sinonimia termenilor de Blacci/ Blachi şi Valachi, aşa că cronicarul angajat de regele Matia ca să scrie respectiva listă a făcut propria „combinaţie”: spre a nu pierde nimic din informaţie, a pus trei etnii la originea morţii lui Almos, anume rutenii, „braccii” şi valahii. În acest fel, românii sunt menţionaţi de două ori. Dacă lupta care a dus la moartea lui Almos s‑a produs „la marginea Transilvaniei” propriu‑zise, adică în interiorul Transilvaniei (pe vremea aceea, până în secolul al XVI‑lea, numele de Transilvania se aplica doar voievodatului regesc, adică regiunii intracarpatice) sau „la marginea Transilvaniei” de dinafara voievodatului (spre zonele Satu Mare, Maramureş, Ung, Bereg, Ugocea) este imposibil de spus. Menţionez în mod special aceste zone, deoarece acolo (şi atunci, ca şi acum) românii şi rutenii trăiau în contact, împreună. Însă faptul că aceste cronici îi plasează pe români (indiferent de numele care li se dă) în Pannonia şi Transilvania (Ardeal), fără niciun dubiu, înainte de şi la venirea ungurilor, faptul că nimeni nu se îndoia pe la 1100‑1500 de acest lucru arată indubitabil caracterul politic al „teoriei imigraţioniste” şi dovedeşte că aceasta a fost elaborată târziu, în dispreţ faţă de mărturiile (izvoarele) istorice evidente.
Paradoxal, dacă ar fi să facem o „actualizare” a celor petrecute acum mai bine de un mileniu, atunci am spune următoarele: un lider maghiar (unii lideri maghiari) de astăzi se opune (se opun)
ucrainenilor („rutenilor” de la anii 900) şi românilor („braccilor/ blachilor/ valahilor, de pe la anii 900). Cu alte cuvinte, şi azi românii şi ucrainenii sunt în aceeaşi tabără, diferită de cea în care se mişcă ungurii. Fireşte, aceasta nu înseamnă că „istoria se repetă”, ci că există în viaţa popoarelor – la nivelul duratei lungi – anumite constante, coincidenţe ale destinului, asemănări.
După descinderea ungurilor în noua lor patrie, cucerită cu greu de la vechii locuitori, noii veniţi au făcut, timp de circa jumătate de secol, descinderi de pradă mai ales spre Occident, unde au fost opriţi pe la 955 de împăratul german Otto I; apoi s‑au concentrat spre Răsărit şi spre Bizanţ, căutând un centru de sprijin prin creştinare. Creştinaţi fiind pe la anul 1000 şi deveniţi aderenţi ai Bisericii Latine (Apusene), cu sprijinul Imperiului Romano‑German, s‑au organizat ca stat după modelul acestuia, graţie meritelor marelui lor regele Ştefan I (care a domnit de la 997 la 1000 ca duce păgân cu numele Vajk, iar de la 1000 la 1038 ca suveran creştin). Cucerirea Transilvaniei şi organizarea sa ca voievodat supus Regatului Ungar s‑a produs abia după anul 1000 şi s‑a finalizat spre anii 1200. Românii băştinaşi au fost atraşi iniţial la colaborare, dar ulterior au fost excluşi de la conducerea ţării, fiindcă nu se resemnaseră cu statutul de cuceriţi şi privaţi de bunuri (revoltându‑se mereu), pe de o parte, şi fiindcă erau „schismatici”, adică ortodocşi, pe de altă parte. Abia la 1918, dreptatea istorică s‑a împlinit, după mai bine de o mie de ani de discriminări, de suferinţe şi de lupte. Azi ar fi momentul marilor schimbări benefice, odată cu „spiritualizarea frontierelor” – cum ar fi spus Nicolae Titulescu – numai că spectrul ameninţării noului imperiu al stepei, condus de un ţar de tipul lui Stalin, ne dă fiori reci şi reînvie vechile falii dintre „ruteni” şi „valahi”, pe de o parte, şi „unguri”, pe de alta.
■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia
Ioan‑Aurel Pop
