Poeziile lui David Dorian din antologia Unicorn în iarnă (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj‑Napoca, 2022) au prospeţime şi tandreţe elegiacă, rezumând fantezii lirice care transpun uneori cotidianul în cheie oarecum nostalgică, fără a atenua însă cu nimic concreteţea realităţii. Tema identităţii, nevoia asumării propriei condiţii şi a oglindirii eului în structurile textului fac din aceste versuri mărturii ale unei poetici implicite, în virtutea căreia poetul transpune în cuvânt realitatea, expunându‑se totodată pe sine în miezul poemului, într‑o încercare de a reda cât mai sugestiv impactul dintre conştiinţă şi lucruri: „În altă viaţă vom fi puri şi nerăbdători/ ‑ îi scriam. Dar dacă stăm acum şi gândim/ altfel, sunt atâtea vieţi pentru multe femei singure. /De parcă în altă viaţă am descoperi lumina aceea/ îmbrăţişând strada, ca o explozie, şi ploaia ce/ ne udă cu rafale de gânduri./ Ea nu exista atunci, cu toate că se născuse; anii/ când inspectam prin lentilele fumurii/ linia întreruptă a vieţii./ Îmi aşezasem capul în poala ei, luasem în cătare/ vulpile toamnei, dealurile arse de brume,/ culorile din terfeloage veneţiene./ Un tunet şi anotimpul s‑a rostogolit, vulpile / au migrat în stepe; a rânjit pustiul./ Când ne trezim singuri bem şi cântăm: aleluiah!/ Strângem la piept iubita de singurătate.”
Relevând particularităţile liricii lui David Dorian, criticul Gheorghe Grigurcu stabileşte şi o posibilă genealogie, din care fac parte Bacovia, Ion Caraion şi Mircea Ivănescu: „Făcând parte din familia unor Ion Caraion şi Cristian Simionescu, purtând mai îndepărtate amprente bacoviene, ca şi pe cele mai recente ale neobacovianului M. Ivănescu, dar fără nici o servitute epigonică, David Dorian face proba unei demnităţi personale a firescului, izbuteşte a palpa catastrofa condiţiei umane cu antene proprii. Prin urmare, se cade reţinut ca unul din liricii remarcabili ai aglomeratei serii optzeciste (serie de care nu ne îndoim că, în izolarea sa, nu face caz, dar prin care‑l circumscriem din raţiunea unei încadrări temporale)”. În acelaşi timp, dacă Al. Cistelecan subliniază „coerenţa internă” a unor cicluri lirice, relevând un „acord contrapunctic în care unor poeme ce se stârnesc spre viziune le răspund altele, înclinate spre atmosferă şi elegie”, Mihai Zamfir observă că autorul „a făcut poezie din secvenţe prin excelenţă prozaice”, plasându‑şi discursul „pe o bază livrescă discretă (piesele lui Cehov, proza lui Dostoievski, ecouri din Eminescu, muzica lui Bach şi Chopin)”.
Multe dintre poemele lui David Dorian reies dintr‑o nevoie imperioasă a confesiunii, dintr‑o necesitate a destăinuirii ce legitimează ontologic fiinţa alcătuită din carne, sânge, emoţii şi cuvinte:
„Paşii mă poartă la marginea râului cu maluri verzi, / cu sălcii ce‑şi plâng de milă. / Se însera, lumea se subţia; grupurile rămase în soare/ se retrăgeau pe alei umbroase; de tuie./ Femei îmbrăcate sumar, rochii uşoare, coapsele de statuie…/ Lângă clădirea teatrului, piaţa dormea, flancată de felinare. / Alei de castani curgeau spre oraşul cu pălării în soare; / zarea se colora cu rozuri neprihănite./ Paşii mă purtau la debarcader; să dezbrac / rochia de plumb a Ofeliei; malurile pornite… / Vai!, mişuna altă viaţă; figuri groteşti luaseră locul delicatelor noastre reprezentări. / Acelaşi mecanism hotăra dacă o atingere era bucurie / sau suferinţă… / Uitasem; nu mai ştiam nimic; nu mai cunoşteam pe nimeni. / Nicicând, nicăieri, niciodată…” (Plimbare; în faimoasele amintiri).
Expresivitatea scriiturii derivă, astfel, din capacitatea neîndoielnică de a interoga lucrurile, lumea, oamenii, întrebările, fixând pe pânza poemului un chip transfigurat al realităţii, căci versurile luminează feţe noi ale cotidianului, într‑o tentă reflexiv‑interogativă, unele poeme relativizând realitatea, în măsura în care confesiunea tulbură aspectul imobil al lucrurilor. În privinţa formei poemelor, se remarcă arhitectura riguros‑delicată a versurilor, structurate în funcţie de intenţiile estetice ale autorului, spaţiul textual fiind marcat de notaţia pregnantă a reflexelor cotidianului, dar şi de sugestiile unei armonii învăluitoare, ce conferă individualitate atmosferei lirice. Expresive sunt şi poemele mai restrânse ca dimensiuni, cu arhitectură concentrată, în care trăirea e fixată acut, fiind redusă la sensurile şi formele esenţiale: „În acest pătrat, iarna. Ca o melodie uitată. / Cer neverosimil cu zburătoare scrobite; / seri de ivoriu; fluide încremenite./ Ochii tăi sunt ca trei licurici. / Prin tine aş umbla ştiutor; / m‑aş pierde în capcane de ninsori. / Dimineaţa e o lentilă prin care/ îţi apropii singurătatea./ Strada se colorează/ cu figurine de alabastru.” (Tablou) Dovedind o capacitate indiscutabilă de a‑şi comunica emoţiile şi atitudinile, într‑o consecvenţă cu sine ce relevă autenticitatea actului scrierii cu propriul sine, David Dorian confirmă, prin cărţile sale de versuri, o vocaţie poetică bine definită, ce mizează pe adevărul trăirii şi al rostirii lirice, dar şi pe asumarea resurselor afectivităţii, fanteziei şi dialogului cu lumea.
Viziunea contemplativă se îmbină cu valorizarea anecdoticului, întrupat în ardenţa lucidă a lucrurilor simple, placată pe un fond parodic, paradoxul acestor versuri fiind acela că viziunile poetice, chiar cu accente ale gravităţii, sunt mereu relativizate, puse sub semnul interogaţiei, supuse, în mod mai mult sau mai puţin evident, deriziunii.
Pe de altă parte, reveria şi melancolia sub pecetea cărora stau unele poeme ale lui David Dorian au, adesea, un accent ludic, viziunile păstrându‑şi aspectul elaborat, construit. Între realitate şi transpunerea ei în vers, poetul îşi regăseşte o ţinută lirică pe jumătate confesivă, pe jumătate ironică, oscilând între transcrierea banalului, a prozaismului cotidian şi incursiunile în orizontul imaginarului. Mimând impetuozitatea, dar, în fond, dovedindu‑se un poet retractil şi contemplativ, David Dorian îşi asumă o anume discreţie a scriiturii, prin transcrierea fragmentarului, a detaliului aparent neînsemnat, dar şi prin sugestivitatea tonului elegiac şi evocator. O caracterizare credibilă a individualităţii scriitorului ne‑o oferă criticul Cornel Moraru, care constată că „spirit narcisiac, înclinat spre cazuistică şi autointerogaţia de ordin moral‑volitiv, autorul caută mai mult un alibi al adevărului decât adevărul frust ca atare”. Textele din această antologie îşi păstrează, în viziune şi ton, spontaneitatea şi firescul expresiei, acuitatea viziunii, fiorul existenţial rezumat în versuri neconvenţionale, în care transpare o dialectică a ardenţei şi şoaptei. Poemele lui David Dorian dovedesc echilibru expresiv şi o viziune totalizantă asupra existenţei, aflându‑se la confluenţa dintre notaţia densă a realului şi inflexiunile grave ale reflexivităţii.
■ Profesor univ., scriitor, critic, teoretician şi istoric literar, eseist
Iulian Boldea
