Vasile Muscă: Lucian Blaga şi D.D. Roşca în generaţia lor

Născuţi, printr-⁠o întâmplare a sorţii, în acelaşi an 1895, Lucian Blaga (născut la 9 mai, în Lancrăm, Sebeş-⁠Alba) şi D.D. Roşca (născut în Săliştea Sibiului) fac parte, biologic, din aceeaşi generaţie. Împreună cu ceilalţi „mari” ai generaţiei lor – un Constantin Rădulescu Motru, Ion Petrovici şi Petre P. Negulescu, dintre cei mai vechi, un Tudor Vianu, Mihai Ralea, Mircea Florian, dintre cei mai noi – au scris cu toţii unul dintre cele mai valoroase şi mai consistente capitole din istoria filosofiei şi a culturii româneşti, cunoscut sub numele colectiv de „marea generaţie interbelică”.

Reprezentanţii ştiinţelor numite ale spiritului sau ale culturii au salutat asimilarea de către acestea în aparatul lor conceptual a ideii de generaţie. Ea a constituit nu doar motivul unor însemnate progrese pe care cercetarea obiectivă le-⁠a înregistrat în aceste domenii, dar şi o considerabilă consolidare a statutului lor ştiinţific. Procesul amintit datorează mult contribuţiilor neokantiene de la hotarele secolelor al XIX-⁠lea şi al XX-⁠lea şi în mod deosebit operei de istoric al culturii a lui Wilhelm Dilthey, cel care a desfăcut compactul bloc numit „Goethezeit” în mai multe generaţii culturale, literar-⁠filosofice, succesive.

În continuitatea vieţii universale, generaţiile constituie cea mai puternică şi mai consistentă unitate de luptă contra morţii şi a uitării. Dar, generaţia nu constituie doar cea mai primitivă formă originară de solidaritate umană în faţa neantului, care grupează indivizii aproximativ de aceeaşi vârstă într-⁠o unitate de viaţă întemeiată, în primul rând, biologic. Generaţiile nu înseamnă doar decupaje în continuitatea biologică a vieţii universale, ci, avansând către regnul superior al spiritului, şi importanţi factori de creaţie culturală.

Dincolo de această destinaţie biologică de a asigura continuitatea şi stabilitatea vieţii, noţiunea de generaţie trimite ca supremă justificare a sa la ideea de creaţie spirituală. În cultura noastră, Tudor Vianu a dedicat temei câteva profunde pagini de meditaţie: generaţiile se consacră drept afirmări ale vieţii în actul suprem al creaţiei, atât în plan material, cât, mai ales, în plan spiritual. Orice generaţie contează, întâi de toate, ca o generaţie de creaţie. Tudor Vianu considera că generaţiile indică „solidarităţi între oamenii care, trăind în aceeaşi vreme, oricare ar fi vârsta lor, nutresc aceleaşi aspiraţii şi colaborează la aceeaşi operă. Existenţa generaţiilor de creaţie este unul din aspectele cele mai caracteristice ale societăţilor civilizate. În societăţile primitive, împărţirea populaţiei pe vârste are o rigoare inflexibilă”. Şi mai departe – „Cine aderă la generaţia sa, cine îşi uneşte sforţările sale cu ale tuturor contemporanilor pentru rezolvarea unora din problemele timpului, împlineşte o înaltă şi o mare parte din datoria sa umană, deşi nu pe cea mai înaltă şi nici întreaga datorie pe care şi-⁠o poate recunoaşte un om”. Abordarea fenomenului culturii din perspectiva largă pe care o deschide ideea de generaţie permite ca o operă individuală să fie explicată ca expresia unei generaţii de creaţie, care răspunde unei provocări comune majore a istoriei, şi nu ca produsul unui simplu capriciu subiectiv personal.

Prin membrii care o compun, o generaţie constituie o unitate de acţiune, semnul distinctiv prin care ea se legitimează fiind contemporaneitatea acestora. Trăsătura cea mai generală a unei generaţii stă în unitatea de gândire şi acţiune a membrilor ei. Împrejurarea aceasta diminuează importanţa diferenţelor de vârstă care pot fi semnalate în cadrul ei şi care joacă un rol minim chiar în separarea între ele a generaţiilor. Într-⁠o scrisoare către Elisabeth Blochmann, cea din 20.II.1933, Heidegger va mărturisi semnificativ pentru discuţia noastră – „Deşi diferenţa de vârstă dintre noi nu este nici de zece ani, facem parte din generaţii diferite: lumea lui Jaspers nu o cunoaşte pe cea a grecilor – lucru care, sunt convins, echivalează în momentul actual al survenirii istorice a lumii occidentale cu o adevărată catastrofă”. Sarcina istorică a unei generaţii este tocmai cea care face ca întregul ei să apară, în cele din urmă, ca opera unui singur individ.

Astfel, marile probleme ale unui timp primesc o soluţie care, dincolo de un individ sau altul, indică o poziţie comună acestora. O generaţie este determinată de asumarea unei misiuni comune, colective, care îi subordonează şi îi uneşte într-⁠o comunitate de ideal şi interese pe toţi membrii ei. Această conştiinţă a acţiunii comune solicită fundamentul biologic al generaţiei. Dar ideea de generaţie mai comportă şi un aspect conflictual subliniat, de altfel, şi de consideraţiile lui Tudor Vianu. Invocarea imaginii homerice a generaţiilor din Iliada pune în evidenţă şi succesiunea lor prin comparaţia cu frunzele copacului, reluată şi de Schopenhauer „căci pe când frunzele unui copac – observă Tudor Vianu – au toate aceeaşi vârstă şi nu cedează locul altora noi decât după ce ultima lor fărâmă de vitalitate s-⁠a istovit, generaţiile omeneşti coexistă pe porţiuni limitate de timp şi produc, prin întâlnirea şi coincidenţa lor, forme caracteristice ale antagonismului şi luptei sociale”. Într-⁠un moment istoric dat, spaţiul vieţii sociale active poate fi disputat de mai multe generaţii şi atunci, între indivizii care le compun se naşte, ca o formă a ciocnirii noului cu vechiul, fenomenul numit al conflictului dintre generaţii, ca un alt aspect al relaţiei dintre ele. Generaţiile omeneşti, în evoluţiile lor nu descriu doar o simplă succesiune liniară, care reconstituie în timp existenţa ideală a umanităţii, ci şi coexistă într-⁠o luptă care determină înaintarea lor progresivă.

***
Născuţi, printr-⁠o întâmplare a sorţii, în acelaşi an 1895, Lucian Blaga (născut la 9 mai, în Lancrăm, Sebeş-⁠Alba) şi D.D. Roşca (născut în Săliştea Sibiului) fac parte, biologic, din aceeaşi generaţie. Împreună cu ceilalţi „mari” ai generaţiei lor – un Constantin Rădulescu Motru, Ion Petrovici şi Petre P. Negulescu, dintre cei mai vechi, un Tudor Vianu, Mihai Ralea, Mircea Florian, dintre cei mai noi – au scris cu toţii unul dintre cele mai valoroase şi mai consistente capitole din istoria filosofiei şi a culturii româneşti, cunoscut sub numele colectiv de „marea generaţie interbelică”. Generaţie în sensul superior pe care am văzut că l-⁠a conferit termenului şi Tudor Vianu, acela de unitate de creaţie culturală.

Împreună cu generaţia lor, cei doi mari gânditori, L. Blaga şi D.D. Roşca, au traversat un secol răvăşit de mari convulsii sociale – să nu amintim decât cele două războaie mondiale care au schimbat radical destinul istoric al omenirii – au înregistrat cu sensibilitate mutaţiile pe care acestea le-⁠au produs atât în plan de viaţă materială, cât şi spirituală. Prin filosofia lor, au reacţionat în faţa acestora cu o conştiinţă vie, de o responsabilitate mereu trează.

Dar evenimentul care a marcat profilul spiritual al întregii generaţii a fost sfârşitul primului război mondial, cel care a adus cu sine realizarea unităţii statale a tuturor românilor în formula României Mari. Datele de viaţă trăite ale acestor două mari experienţe istorice, D.D. Roşca le va consemna într-⁠un interviu din 1976, dat lui Cornel Pop, ca formatoare a unei conştiinţe comune de generaţie. El va invoca cu această ocazie – „experienţa pe care am făcut-⁠o în cursul primului război mondial. Aveam pe atunci 19 ani şi am lucrat aproape timp de doi ani de zile în sala de operaţii a Spitalului militar din Sibiu”. La aceasta se adaugă pentru întreaga generaţie trauma individuală şi colectivă a celui de-⁠al doilea război mondial. „Să adaug apoi la toate acestea – menţionează D.D. Roşca în continuare – experienţa pe care n-⁠o poate ignora nimeni; apariţia existenţei lui Hitler şi a declanşării celui de-⁠al doilea Război mondial, război în care a fost jucată însă şi soarta poporului nostru. Toate acestea au lăsat urme, au constituit elemente de experienţă de viaţă pentru mine”. La fel şi pentru L. Blaga, ca pentru întreaga lor generaţie.