De ziua noastră naţională, de sărbătoarea de la 1 Decembrie, ar trebui să ne bucurăm, după datină şi cuviinţă, să mulţumim Proniei Cereşti că am ajuns, din nou, în această zi, să‑i preţuim pe înaintaşii care ne‑au construit ţara şi să ne pregătim cu demnitate pentru viitor.
Dar nu putem, din păcate, să exprimăm cu inima deschisă aceste sentimente. La acest ceas de mare praznic, sentimentele sunt împărţite şi contradictorii, de bucurie şi de tristeţe în acelaşi timp. Bucuria se leagă de felul în care trebuie să ne trăim simbolurile naţionale, iar ziua de 1 Decembrie este un astfel de simbol, alături de imn, de drapel, de stemă. Aceste simboluri nu se discută cu nimeni, nici la masa tratativelor internaţionale şi nici la cozerii interne de cafenea. Aud şi eu, în dreapta şi stânga, observaţii (nejustificate) despre aceste simboluri, ca şi cum ele s‑ar putea schimba aşa cum ne schimbăm cămaşa. Sunt ţări care au aceleaşi simboluri de sute de ani şi le merge foarte bine. Unele popoare şi state au câte trei zile naţionale, declarate şi sărbătorite prin repaus de la muncă, şi mai nimeni nu cârcoteşte în legătură cu asemenea „inflaţie” de sărbători. Există o măsură în lucruri (Est modus in rebus), iar la noi, la români, preaplinul istoriei a fost construcţia edificiului naţional politic unitar. Am avut multe păcate de‑a lungul timpului, ne‑am rătăcit pe drum, pierdut în detalii prosteşti, în supuneri necesare sau inutile, ne‑am risipit energiile, resursele şi valorile, dar, de la o vreme, ne‑am strâns într‑un şuvoi şi ne‑am făcut, totuşi, „casa noastră”, adică statul naţional, menit să ne ocrotească, să ne organizeze, să ne stabilizeze, să ne dea încredere şi speranţă. Pentru acest lucru – pe care nu toate neamurile au ştiut ori au putut să‑l facă – se cuvine să sărbătorim, dacă nu cu gând de recunoştinţă faţă de bunici, moşi şi strămoşi, atunci măcar cu gând de speranţă faţă de copii, nepoţi şi strănepoţi. Pe ei suntem obligaţi să nu‑i lăsăm să se risipească în patru vânturi, ci să‑i facem să stea în „casa noastră”.
Tristeţea vine din sentimentul că trăim într‑o Românie fără busolă, fără oameni de stat, fără coerenţă. Cei mai mulţi români sunt acum trişti, dar asta nu reprezintă un fapt iremediabil. Mult mai
grav este altceva: cei mai mulţi români nu mai au încredere în instituţii, în autorităţi, în oamenii politici, în binele public. Nu mai au nici măcar aspiraţia spre bine, pentru că le‑a murit speranţa în viaţa demnă a acestui popor şi a acestui stat. Din această cauză, se simt mai răvăşiţi ca niciodată în viaţă. Unii am trăit şi sub comunism – motiv pentru care suntem acuzaţi câteodată de plano, ca şi cum am fi avut puterea să ne alegem singuri momentul naşterii şi am fi preferat comunismul – ne‑am simţit adesea umiliţi de dictatură, de întuneric, de goana după „pâinea noastră cea de toate zilele”, de starea de închisoare în care trăiam. Dar am păstrat mereu speranţa şi, până la urmă, am ieşit la mal. Acum, după mai bine de trei decenii de la izbăvirea din 1989 (poate şi din pricina molimei acesteia), speranţa moare încet, ceea ce poate să însemne moartea lentă a acestui popor. Altminteri, de 1 Decembrie, avem datoria – chiar „datoria vieţii noastre”, cum ar fi spus Vasile Pârvan – să ne bucurăm. Personal, ca istoric, nu mi‑am pierdut speranţa, fiindcă am văzut cu ochii minţii atâtea nenorociri în prezentul oamenilor care au trăit în trecut, atâtea catastrofe şi cataclisme, încât ceea ce trăim noi acum nu‑mi mai pare ireparabil.
Dacă ar fi la mijloc numai aceste necazuri interne ale noastre şi dacă restul lumii contemporane ar merge bine, dacă ea ar exprima sentimente tonice pentru viitor, răul nostru ar trece pe plan secundar şi ne‑am gândi să ne luăm şi noi, cât mai repede, ca altădată, după acest trend european optimist. Numai că şi lumea din afara României este tristă şi îngrijorată. Pandemia pare fără sfârşit (ni se şi spune, acum pe faţă, că ea devine ciclică şi că se va revărsa în „valuri”), energiile se epuizează şi se scumpesc, penele de curent şi de gaz planează asupra noastră, frigul din case ajunge să‑l concureze pe cel din suflete, guvernele par tot mai incompetente, aflăm că vechea idee de Europă este proastă, falită şi depăşită, că egalitatea între statele Uniunii Europene (UE) este o iluzie etc. Mai mult, ni se predică insistent că Anglia nu mai este „corectă” dacă „defilează” cu Shakespeare, că Italia nu mai este bună cu Dante, că Spania greşeşte invocându‑l pe Cervantes, că Franţa lui Victor Hugo este moartă şi că, evident, România trebuie să renunţe la Eminescu, la Goga şi chiar la Blaga. Ba, România, periferică faţă de Europa lui Carol cel Mare şi faţă de Europa „corectitudinii politice”, faţă de Europa emigranţilor recenţi, faţă de Europa atee, a egalităţii de gen şi a omogenizării forţate (eventual după planul lui Richard von Coudenhove‑Kalergi de amestecare programată a tuturor raselor), este mai rea decât toţi. România este acuzată nu atât pentru tendinţa ei de a rămâne înapoiată (asta ar fi chiar bine pentru liderii Europei din Occident), cât pentru încăpăţânarea de a‑şi apăra tradiţiile. Recent, ni s‑a atras atenţia, de unele medii „avansate” elveţiano‑austriece, că suntem pe o cale complet greşită, din moment ce Biserica Ortodoxă şi Academia Română ne trag dinspre Europa, cu obsesiile lor „naţionaliste”, cu al lor conservatorism, cu discursul lor de apărare a unor valori „perimate”. Pretextul admonestării au fost serbările din 2021 de la Putna, unde Patriarhul, preşedintele Academiei, liderii studenţilor, mulţi intelectuali de vază i‑au evocat pe Eminescu, Slavici, Xenopol, Kogălniceanu, Alecsandri şi pe mulţi alţii, care, la 1871, tot de la Putna, îi îndemnau pe români – tocmai pentru a fi buni europeni – să‑şi desăvârşească şi ei, ca toţi europenii, statul naţional. „Crima” le apare unora ca fiind de neiertat, ca şi încrederea românilor în asemenea instituţii „depăşite de vreme”. Românii, un „popor fără istorie”, ar fi meniţi de istorie să asculte orbeşte de directivele europene (de genul: renunţaţi la încălzirea cu lemne, fiindcă poluează, şi la mititei, fiindcă au în ei bicarbonat de sodiu, şi înfruptaţi‑vă din ceea ce vă recomandăm noi, adică din „lăcuste călătoare” şi „viermi galbeni uscaţi”) şi să tacă. Din păcate pentru aceşti noi propagandişti, nu toţi românii tac. Mai sunt şi români care nu au uitat de tot datele istorice, care ştiu că şi alţii „greşesc”, poate mai rău ca românii, care nu fac altceva decât să‑şi amintească, din când în când, că au o limbă a lor (cu o literatură bogată), o credinţă creştină (pe care o preţuiesc), o origine (europeană, totuşi), un nume (venit de la Roma). Ei nu contestă deloc caracteristicile altora, dar şi le apără cum pot pe ale lor. Dar vina românilor nu este numai aceasta. Mai sunt şi români care ştiu că elveţienii nu vor să facă parte din UE, că trăiesc în mare măsură din activitatea băncilor lor (depozitare ale unei mari părţi a averii omenirii), că nu vor să împartă cu nimeni prosperitatea lor, că nu prea se dau în vânt după străini etc. Dar ei au voie să facă toate astea, pentru că sunt elveţieni. La fel, mai sunt români care ştiu că o parte dintre austrieci, pe vremea când formau un mare imperiu central‑european – deşi erau ahtiaţi după cultură, mai ales după muzică şi după arhitectură de calitate şi cu toate că nu aveau colonii peste mări ca să asuprească populaţii de altă culoare decât a lor – jefuiau popoare europene mai mici, pe care le ţineau ca pe nişte colonii, ca să poată da strălucire Vienei şi să aibă nivel de trai ridicat în metropolă; că unii dintre austrieci au fost, ani mulţi la rând, adepţi înfocaţi ai lui Hitler; că au găzduit şi ei – ca şi alţii – în centrul capitalei (şi mai găzduiesc încă), un impozant monument al „armatelor sovietice eliberatoare”; că au partide cu orientări de extremă dreaptă; că au avut până nu demult un cancelar foarte tânăr (cu vederi naţionaliste şi, uneori, chiar anti UE), care a demisionat după grave acuzaţii de corupţie; că, în ciuda mişcărilor puternice de protecţie a mediului şi promovare a economiei verzi (nepoluante), anumite firme ale lor taie sistematic pădurile României etc. Austriecii au, însă, voie să facă toate acestea pentru că sunt austrieci. Mai sunt încă români care ştiu despre aceste nedreptăţi, dar nu pot face şi nici nu fac nimic. Nici măcar nu reproşează nimic, pentru că totul ar fi în zadar. Vocea lor s‑ar stinge în pustie, fiindcă de când e lumea quod licet Iovi non licet bovi („ceea ce‑i este îngăduit lui Jupiter nu‑i este îngăduit boului”). Iar unii, din păcate, se cred Jupiter (Dumnezeu) pe pământ şi se poartă ca atare. Dacă, totuşi, unii români mai gândesc cu propria minte şi mai îndrăznesc să scrie despre aceste lucruri în presa românească, stăpânii îi pun la punct, dar nu se îngrijorează. Presa românească (cu precădere cea neorientată spre „corectitudinea politică”) nu este luată de nimeni în seamă în afara graniţelor României, pe când un analist de la Viena, Berna sau Bruxelles, mai ales atunci când ne critică şi ne dă sfaturi de bună purtare, are ecou deplin.
În consecinţă, noi, românii, nu avem altă şansă decât să ne aliniem sau să pierim. Cu totul alta este situaţia cu ceilalţi cârcotaşi şi contestatari. Mă gândesc la francezi şi la olandezi, care au respins constituţia europeană, la unii europeni care au negat clar anumite instituţii europene comune, la cei care au refuzat să cedeze o parte din suveranitate, la britanici, care au ieşit pur şi simplu UE, la „rebeliunile” recente ale unor ţări ca Polonia şi Ungaria, la cei care au refuzat cotele de emigranţi, la eurosceptici, care se înmulţesc îngrijorător.
Aceiaşi români care mai ştiu câte ceva despre trecut şi despre prezent vor fi în continuare criticaţi şi ignoraţi, inclusiv la ei acasă, dar ameninţarea pentru acest popor rămâne. După cum este lesne de observat, existenţa UE nu este, în niciun caz, ameninţată de români, în ciuda înapoierii lor neconforme cu prosperitatea Occidentului. Nici măcar rezistenţa la vaccinare a unora dintre români nu ameninţă stabilitatea UE. De aceea, „idioţii Europei” nu par deloc a fi românii, care sunt deocamdată euro‑optimişti. Nici nu au altă opţiune, pentru că riscă altminteri să fie înghiţiţi de tăvălugul estic, iar amintirea „luminii venite de la Răsărit” este prea proaspătă ca să nu stârnească repulsie, îngrijorare şi teamă. Astfel, ideea, semănată de unii, cum că românii nu ar fi aderenţi la valorile europene, că s‑ar afunda în tradiţia lor păcătoasă – susţinută de Biserică şi de Academie – că ei primejduiesc stabilitatea actuală şi viitorul UE, nu este decât praf în ochi. Românii se agaţă de UE ca de colacul salvator, dar nu s‑ar lăsa totuşi, fără cârtire, topiţi complet „în masa unică europeană”. Este clar că românii nu au ajuns la performanţele economice ale ţărilor avansate din Occident, dar acest fapt nu este un impediment major pentru funcţionarea uniunii. Ceea ce nu înseamnă că este bine aşa, ci că forţele interne româneşti şi cele europene trebuie conjugate pentru depăşirea acestei situaţii.
Toate acestea şi încă altele explică tristeţea noastră de Ziua Naţională. Restul sunt false probleme, precum „lăcusta călătoare” şi „viermele galben” – recomandate de Bruxelles ca hrană pentru europeni – sau nevoia de a stabili altă dată din calendar pentru Sărbătoarea Naţională. Nu vreau să spun că hrana sănătoasă a membrilor UE nu ar fi importantă, ci doar că dregătorii trimişi de noi în instituţiile centrale europene nu rezolvă problemele de fond, lăsându‑ne (parcă intenţionat) în nesiguranţă şi ignoranţă. Iar ignoranţa este pentru unii prilej de obrăznicie, de aroganţă, de sfidare. Multă lume crede că la 1 Decembrie sărbătorim unirea Transilvaniei cu România, ceea ce nu este greşit, dar nici nu este complet. Prejudecata aceasta îi face pe unii români să creadă şi să susţină că momentul ales spre celebrarea Zilei Naţionale nu este reprezentativ pentru întreg poporul nostru şi pentru toată rotunjimea spaţiului românesc. Dar 1 Decembrie 1918 nu marchează doar unirea de la Alba Iulia, ci un mare proces istoric, început în 1859 şi terminat – din punctul de vedere intern al naţiunii române – în 1918. Iar dacă ne referim doar la 1 Decembrie 1918, atunci Ziua Naţională simbolizează Marea Unire, adică unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România. La 1 Decembrie 1918 s‑a încheiat un imens efort de ridicare a edificiului naţional statal. La 1 Decembrie 1918, trăgând linie şi adunând, se vede că provinciile româneşti unite cu Ţara reprezintă – deopotrivă ca număr al populaţiei şi suprafaţă – mai mult decât însuma România mică din 1914 (formată doar din Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi Moldova dintre Carpaţi şi Prut). Se poate spune că la 1918 nu provinciile istorice s‑au unit cu România, ci România cu provinciile. Toate popoarele au asemenea momente în istoria lor şi au datoria să le conserve cu sfinţenie. De altminteri, constituţiile (inclusiv Constituţia României) obligă cetăţenii la respect faţă de simbolurile naţionale.
Suntem „condamnaţi” de datini şi de lege să ne bucurăm de Ziua Naţională. Iar dacă nu ne putem bucura, suntem meniţi să nu hulim, în ciuda tristeţii care ne străbate. La 1 Decembrie 1918, strămoşii au terminat o ţară rotundă ca soarele, iar dacă noi nu am păstrat‑o aşa cum ne‑au lăsat‑o, nu este vina lor. Să ne bucurăm că o avem şi în forma actuală, ca rezultat de greşelilor proprii şi al planurilor celor care au condus lumea în Al Doilea Război Mondial. Dar chiar şi aşa, România este cel mai mare stat din sud‑estul Europei, iar românii – cu toată împuţinarea lor – sunt cel mai numeros popor din aceeaşi arie. Istoria ne învaţă să nu mai discutăm cu nimeni, la masa tratativelor internaţionale, soarta teritoriului nostru naţional şi să ştim că statutul nostru impune o anumită demnitate şi presupune o anumită onoare. În cântecul cunoscut al studenţilor de pretutindeni, al cărui text se cheamă De brevitate vitae („Despre scurtimea vieţii”), sunt multe lamentări triste privind soarta omului, menit iremediabil să fie dat pământului, să moară. Şi, totuşi, altă soluţie, după cum spun versurile cântecului, nu este decât să ne bucurăm cât trăim. Să luăm aminte şi „să ne bucurăm, aşadar!” (Gaudeamus, igitur!). La mulţi ani, România!
■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia
Ioan‑Aurel Pop
