„Această carte este o excursie în trecut. Textul spune povestea a două oraşe: New York şi Bucureşti, în perioada cuprinsă între 1865 şi 1914” – notează Mariana Neţ în introducerea elegantului său volum Au fost odată două oraşe. New York şi Bucureşti la 1900, prefaţat de Georgeta Filitti şi apărut în anul 2021 la Editura Corint. Versiune românească a unei cărţi publicate iniţial în 2016 de către editura americană Common Ground, cartea aprofundează o opţiune subiectivă pentru două entităţi urbane rareori tratate în una şi aceeaşi ramă comparativă, concentrându‑se preponderent asupra similitudinii modelelor lor de dezvoltare, în contextul modernizării urbane accelerate şi al redefinirii corelative a identităţilor colective.
Explorate în paralel şi ancorate în imaginarul furnizat de lucrări de referinţă „menite a desfăta unul din cele cinci simţuri” (în plină epocă victoriană, pipăitul este, totuşi, lăsat programatic în afara schemei analitice), cele două oraşe sunt surprinse într‑un moment autoreferenţial, autoreflexiv, adică atunci când ele încep „să scrie despre ele însele, să fie desenate, pictate, fotografiate, filmate”. Rezultă de aici un tablou mai degrabă normativ decât uzual, o poveste dinamică, generos ilustrată, şi structurată de naraţiunile despre cum se credea că arătau aceste oraşe pe atunci şi despre cum se considera că trebuie să se comporte locuitorii lor.
Optând pentru un segment temporal cuprins între sfârşitul Războiului Civil American (1865) şi Primul Război Mondial, suprapus în bună parte peste domnia lui Carol I la noi, Mariana Neţ configurează dinamica unor oraşe cosmopolite, în care identitatea progresivă este reflectată discursiv în clişee proiective calchiate („a doua Londră”, „al doilea Paris”) sau, în cazul citadelei de pe Dâmboviţa, adoptate consecutiv inventării lor de către străini („micul Paris” sau metropola „de la Porţile Orientului”), ambele fiind verificate gradual în desfăşurarea istoriei. Atentă la nuanţe, autoarea explorează în paralel mărcile identităţilor naţionale, consemnând caracterul inerent „ezitant” al celei româneşti, în contextul unui mult prea recent proces de modernizare, consecinţă firească a istoriei Principatelor care îşi câştigă independenţa abia în această epocă.
Conştientă de potenţialul copleşitor al diferenţelor (uriaşe, mai cu seamă dacă luăm în calcul dinamica raţională a urbanizării) şi remarcând, cu destul de mult umor, că „la finele secolului al
XIX‑lea, şoricelul şi elefantul tropăiau cu mult avânt”, autoarea optează în capitolul Cele două oraşe la 1900 pentru o survolare a asemănărilor, într‑un periplu ce debutează cu atestarea relativ târzie a celor două centre urbane şi se concentrează pe compatibilităţile stilurilor de viaţă, aluvionând pe parcurs etapele definirii unei identităţi într‑o eră în care, cel puţin iniţial, modelul citadin de referinţă al ambelor era Parisul. În interstiţiile acestui proces, focalizat constant, sub aspect social, pe clasa de mijloc, pătrund atât aspectele comunicaţionale, lingvistice (precum franceza ca lingua franca în Bucureştiul epocii), facilităţile urbane (telefonul, electrificarea şi canalizarea, pavarea străzilor şi transportul în comun etc.), consecinţele socio‑culturale ale imigrărilor masive (în cazul New Yorkului), dar şi componenţa alogenă în cele două metropole (surprinzător de asemănătoare sub aspect statistic), tuturor acestora adăugându‑li‑se biografii particulare, ce încapsulează destine compatibile (precum cea a lui Joseph Pulitzer, respectiv Frédéric Damé).
Ideologia implicită conţinută de cărţile de bucate, ghidurile de călătorie sau codurile de conduită – pe care Mariana Neţ le investighează savuros – coagulează un prim palier identitar, condiţionat de promovarea susţinută a voinţei politice responsabile de imaginea glorificată a urbanităţii. Dacă, pentru un cititor din zilele noastre, ghidurile de călătorie de atunci oferă o imagine mai mult pitorească a oraşelor din a doua parte a „secolului lung”, în epocă ele funcţionau ca nişte „manuale de întrebuinţare”, menite să răspundă unei serii de întrebări despre ce este şi cum trebuie încurajată „dezvoltarea unei conştiinţe urbane”. Din informaţia furnizată de cele aproximativ o sută de ghiduri dedicate oraşului american pe parcursul secolului al XIX‑lea (primul datând din 1807), adresate atât outsider‑ilor, cât şi insider‑ilor, capitolul Ghiduri ale oraşului New York: Istoria socială textualizată selectează accentul pus pe statutul de metropolă unică în absenţa comparaţiilor cu vreun alt oraş american, apoi decupează elementele retoricii de promovare, subliniind dominanta constructiv‑factuală a discursului şi absenţa nostalgiei din majoritatea ghidurilor apărute în această perioadă. Totodată, Mariana Neţ comentează propensiunea pentru spectaculos şi inventariază absenţele notabile, multe legate de inovaţiile tehnice din epocă. Valenţele literare ale ghidului realizat de către Julian Street în 1913 direcţionează elegant interpretarea înspre rafinament şi stil, pe când stabilirea unei convergenţe analitice cu lumea nuvelelor lui O. Henry generează un fabulos intermezzo consacrat mascaradei ca efect al democraţiei.
De cealaltă parte a oceanului, cercetarea din Bucureştiul de atunci în ghiduri şi anuare se bazează nu numai pe informaţia furnizată de cele douăzeci şi opt de ghiduri ale Bucureştiului apărute între 1871 şi 1913, ci şi pe o analiză a capitolelor dedicate Bucureştiului în cele douăzeci şi şase de anuare ale României publicate între 1874 şi 1914. „Aproape toate ghidurile subliniază faptul că Bucureştiul era un oraş al contrastelor, al cărui tip de civilizaţie făcea din el un oraş de graniţă” – observă autoarea în siajul unui rafinat comentariu structurat de cele mai rezistente clişee alocate capitalei noastre, deja amintite, adică „micul Paris” şi oraşul „de la Porţile Orientului”. Remarcând faptul că „spaţiul public era un spaţiu al reprezentării”, Mariana Neţ scrie, apoi, un interesant studiu dedicat preocupării bucureştenilor pentru imaginea lor publică, narcisismul îngăduitor fiind surprins inclusiv într‑unul dintre primele filme documentare realizate aici (Patinaj pe lacul Cişmigiu, 1913).
Un al doilea strat identitar este urmărit prin intermediul monumentelor şi statuilor ridicate în această perioadă, consacrate în general unor personalităţi contemporane, ceea ce, observă Mariana Neţ, trădează efortul ambelor oraşe de a se înscrie în modernitate. Subordonat unui exerciţiu de decopertare a mentalităţilor dominante, inventarul sistematizat din Statui şi sculpturi de for public la New York: o varietate fără precedent disociază între statui reprezentând eroi naţionali, statui ale cetăţenilor de marcă ai New York-ului, statui reprezentând personalităţi străine, respectiv statui dedicate unor personaje ficţionale, alegorii sau figuri zoomorfe. „În cazul capitalei României, procesul de autoreflectare prin statui este, poate, mai important decât în cazul multor altor oraşe europene – precizează autoarea în capitolul intitulat Statuile din Bucureşti: din viaţă, direct pe soclu – pentru că în perioada de care ne ocupăm, Bucureştiul a fost practic reinventat, căpătând o nouă identitate, devenind un oraş european în plină dezvoltare”. Pentru a ilustra acest fenomen, volumul consemnează efemeridele (România deliverată şi Fântâna Sărindar) şi ordonează statuile instalate în Bucureşti în timpul lui Carol I într‑o schemă complexă, condiţionată de confluenţa dintre subiectul reprezentat şi momentul ridicării monumentului. Rezultatul este o istorie concentrată, pigmentată cu observaţii precise şi comentarii avizate. Faptul că cele mai semnificative monumente din New York şi Bucureşti – Statuia Libertăţii, respectiv Lupa Capitolina – au fost dăruite de către alte ţări nu scapă analizei, autoarea interpretându‑le ca pe un indiciu de recunoaştere a valorilor fundamentale cultivate de cele două naţiuni.
Capitolul Salutări de la New York: oraşul care cucereşte cerul consemnează primele istorii dedicate metropolei americane, precum şi textele paraliterare şi operele de ficţiune (aparţinând mai ales scriitorilor Henry James şi Edith Wharton) în care oraşul apare ca personaj. Lor li se alătură muzica, cinematograful, pictura, fotografia sau cărţile poştale ilustrate (multe fiind reproduse în volum), acompaniate de analize percutante (precum cea consacrată blocului Flatiron şi rezistenţei iniţiale a americanilor la zgârie‑nori). Toate aceste mijloace de autoreflectare sugerează o lectură sofisticată despre ritmicitatea unor schimbări rapide, despre „europenismul” matricial, latent, concurat de un „americanism” impetuos, victorios şi, mai presus de toate, despre narcisismul ingenuu, împărtăşit, de altminteri, şi de Bucureştiul explorat în capitolul consecutiv, intitulat Bucureştiul la 1900: un oraş în plină dezvoltare. Reflectat relativ precar în pictura şi literatura epocii (de la Matei Millo la I. L. Caragiale), Bucureştiul ni se dezvăluie, în schimb, prin cărţi poştale atent regizate, care surprind caracterul spectacular al vieţii de zi cu zi şi hedonismul. În acuta interpretare a Marianei Neţ, analiza semantică a vederilor mai demonstrează şi o altă diferenţă: dacă New York‑ul este populat de oameni grăbiţi, angrenaţi într‑un trafic intens, Bucureştiul se arată mai degrabă calm, cu locuitori logodiţi de o eternitate cu instantaneul.
Indicii de modernitate fiind, acustica şi olfactivul se dovedesc a fi invers proporţionale în tabloul comparativ al celor două entităţi urbane, New York‑ul fiind de departe mai zgomotos, în vreme ce Bucureştiul, mai aderent la înmiresmări de tot felul. Muzica asigură materia configurării unui alt segment identitar implicit, iar simultaneitatea în timp a fondării unor instituţii muzicale în cele două oraşe permite un exerciţiu comparativ relevant în acest sens, dezvoltat în capitolele Sunete newyorkeze şi Voci ale Bucureştiului. Aprofundat în Mirosuri şi maniere la New York şi Mirosuri şi maniere bucureştene, aspectul olfactiv suportă condiţionarea mai mult sau mai puţin explicită a codurilor de conduită, fabulos ilustrate în paginile acestui volum.
Inaugurate prin îmbietoare istorii particulare, consacrate restaurantelor Delmonico’s sau Casa Capşa, capitolele Bucătăria newyorkeză: sofisticare şi economie, respectiv Bucătăria românească se îndreaptă spre Vest familiarizează cititorul cu atmosfera culinară a trecutului. Relevante pentru profilul etnic, social sau religios al celor două metropole, restaurantele şi cărţile de bucate indică o compatibilitate susţinută de un impuls de modernizare, relativizată doar de naraţiunea din spatele alogenităţii meniurilor, demonstraţie de rafinament şi deschidere europeană în cazul Bucureştiului, respectiv expresie a identităţii într‑o epocă de imigraţie intensă, în cazul New York‑ului. Imigraţia e responsabilă în bună parte pentru diversitatea socială analizată în New York la 1900: un oraş supraetajat, capitol concentrat pe caracteristicile principale ale metropolei americane (precum zgârie‑norii sau traficul). La celălalt pol, Cucerirea spaţiului şi recuperarea timpului în Bucureştiul anului 1900 inventariază reperele sincronizării cu oraşele occidentale şi… prezenţa ceasurilor publice.
Prin forţa evocării, relevanţa datelor şi acurateţea mustoasă a analizelor, Mariana Neţ reuşeşte să‑l facă pe cititor „să simtă” cu adevărat atmosfera de odinioară a celor două oraşe şi să decripteze intricatul mecanism socio‑cultural care le‑a conturat profilul. Cititorul este invitat să savureze curiozităţile şi componenta ludică a unor evoluţii fundamental diferite, în ciuda similitudinilor generate de voinţa de modernizare. Dincolo de surpriza metodologică propusă de alipirea New York-ului de Bucureşti, volumul e un regal de informaţii suculente, inedite sau chiar necunoscute.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific
Constantina Raveca Buleu
