Specia, rasa în eforturile ei de a se mişca, supravieţui şi de a ameliora capacitatea ei de luptă, de rezistenţă în faţa naturii teribile şi a forţelor vii din jur, neîndurătoare, a căzut, a pornit de foarte de jos şi a urcat, apoi, cu secolele, cu mileniile, pe treptele pe care le ştim
Adeseori nu m-am putut împiedica să-mi compar propria copilărie, dar şi copilăria luată în general, să spunem, cu copilăria omenirii, ceea ce numim astfel; la o simplă perspectivă de sus şi globală asupra primelor imperii cunoscute, babiloneice şi egiptene, cele aflate mai aproape de matricea noastră europeană, descoperim un taifun de barbarii, de violenţe umane şi norme absurde, dar, mai ştii, la o
privire mai calmă observăm şi unele indicii premonitorii. Într-unul din romanele mele din epoca comunistă, Don Juan, îndrăzneam un fel de grafic sumar al evoluţiei rasei şi conştiinţei umane şi plecam în primul timp cu îndrăzneaţa, absolut instinctiva idee că la „început” s-ar fi intuit „totul”, s-ar fi „ştiut totul”. Apoi, specia, rasa în eforturile ei de a se mişca, supravieţui şi de a ameliora capacitatea ei de luptă, de rezistenţă în faţa naturii teribile şi a forţelor vii din jur, neîndurătoare, a căzut, a pornit de foarte de jos şi a urcat, apoi, cu secolele, cu mileniile, pe treptele pe care le ştim. Iar când îi contemplăm azi pe primii mari profeţi sau înţelepţi ai antichităţii adânci, înecate în timp, un Abraham, secolul XIX î. de Ch. sau pe divinii pre-socratici, Thales, Heraclit, Parmenide, Pitagora, secolul VI, înainte de Chr., vom cădea într-adevăr pe gânduri. Abraham, căruia Th. Mann îi dedică un capitol esenţial în romanul său Iosif şi fraţii săi, Abraham care ne impinge şi azi la o visare creativă ca şi la o anume, laborioasă luciditate el este poate – o spun eu! – vârful prim şi ameţitor al unei profunde, unice lucidităţi profetice atunci când, în puternică, stridentă discordanţă cu populaţiile amestecate din jur, semite, arameice, babiloneice, etc. şi care-şi respectau şi se închinau cu sfinţenie idolilor lor numeroşi şi pestriţi de bronz sau teracotă, acest păstor, semi-nomad, anunţă cumva ca un fel de nebun, de rătăcit, că l-a întâlnit şi s-a închinat unui Nou, singurului şi unicului Zeu, căruia i s-a supus total şi cu care a încheiat şi un legământ. Un Zeu de aer, nevăzut şi care-şi face simţită, auzită doar vocea când porunceşte, o abstractitate absolută ce are pretenţia nu numai de a figura alături de ceilalţi Zei ai numeroaselor popoare şi seminţii din jur, dar are şi pretenţia de a fi Unicul. Cerând cu o voce tunătoare sumisiune absolută şi Abraham îl ascultă până în crima cea mai absurdă, mai reprobabilă, uciderea propriului, unicului fiu, Isac! Viziunea şi credinţa acestui păstor, trăitor în sudul Mesopotamiei cu vreo patru milenii în urmă este nu numai primul mare vizionar al marilor prejudecăţi ale civilizaţiei umane, europene, dar având şi mintea – sau, cu expresia lui Nietzsche, moralitatea, die moralität, adică posedând curajul moral de a îndrăzni să creadă până la capătul fiinţei şi al gândului. Poate şi al necesităţii! Nimeni dintre cei care au populat apoi, în mileniile ce s-au scurs după Abraham nu au posedat, după credinţa mea, o atât de uluitoare capacitate de a simţi şi celebra, de a urma întru totul până la anularea instinctelor cele mai profunde ale supravieţuirii, Abstractul, forma goală, autoritară în extrem şi capabilă apoi să fundamenteze milenii de credinţă şi norme din care s-a născut civilizaţia planetei. Căderile oamenilor apoi, a umanităţii în repetate rânduri în istorie în politeism nu s-au lăsat aşteptate şi poate prima şi ce mai spectaculoasă ţine de revolta lui Aharon, fratele lui Moise şi care, profitând de îndelungata sa absenţă în căutarea acelui Zeu nevăzut printre stâncile şi ceţurile muntelui Sinai, a propus masei de oameni zăpăcite şi, în fapt incredule, ca orice făptută de bun-simţ, o religie, un crez mai aproape de înţelesul oricărei fiinţe umane, Zeul, Viţelul de aur, materialitatea cea mai sclipitoare şi mai perenă. Iar noi, într-adevăr, dacă cercetăm mai calm şi mai îndeaproape ultimele secole ale modernităţii europene şi nu numai, nu vom descoperi oare încă odată această cădere în politeism, în logica şi în materialitatea simţurilor cele mai concludente, mai convingătoare de negare şi chiar de ridiculizare a Abstractului, a idealismului platonian sau altul, şi de iute prosternare în faţa a ceea ce este indiscutabil mai vizibil, mai conform experienţei zilnice şi simţurilor, ceva acceptabil şi lipsit, în fine, de aura aceea ameninţătoare nu numai a Zeului gol, de aer, nevăzut, dar şi de pretenţia lui tiranică de a fi la începuturile fiinţei şi a lumii. Abstractul tiranic şi călăuzitor prin secole al lui Abraham, ca şi al succesorilor săi, dar şi al milioanelor şi milioanelor din lungul şi întortochiatul cortegiu a umanităţii a devenit pur şi simplu o prejudecată, aproape o superstiţie, şi o bună parte a omenirii, stăpână pe atâtea mijloace tehnice de o uluitoare eficacitate în zonele cercetării şi stăpânirii mediului, ca şi a ale forţelor naturale, s-a trezit în fine eliberată de acea Frică mare, extrem autoritară şi ireductibilă, care a înălţat atâtea altare şi a făcut să izbucnească atâtea măceluri armate, ce a pictat atâţia pereţi ai unor catedrale mirifice ce sună şi azi din trâmbiţele lor de aur şi care, în mod ciudat, ne-a întărit în numeroasele momente ale pierderii şi deznădejdii de sine.
…Ce-a de-a doua parte a copilăriei mele, pubertatea şi-apoi adolescenţa s-au petrecut în Banat, pe malul Timişului, în oraşul Lugoj, pe care râul, străjuit de un vechi pod de fier, îl împarte în două : cel german şi cel românesc. Toate aceste „etape” sau vârste sau zodii, cum ar zice un poet, sau „trăiri violente” banale în succesiunea lor, dar pline de un fel de neprevăzut ce-i dă întregii copilării şi apoi adolescenţe acea undă de mister sau, dacă vreţi, iz de aventură. Rapidele transformări biologice, psihice, limitele de care se loveşte puberul, autoritare la început – vorbim doar de autoritatea parentală şi apoi cea pedagogică – starea sa oarecum privilegiată, deoarece e apărat de aceeaşi autoritate care uneori sau doar pe unii, pare a-i sufoca atunci când, cu un fel de disperare mai mult comică visează ceva fără nume; apoi bolile care apar, accidentele şi marile descoperiri: muzica, artele, sportul şi prostia umană. Diferenţele, uneori stridente, alteori ridicule între indivizi penibil de asemănători. Trecutul – cel al familiei, apoi cel al continentului. Poate al umanităţii. Un timp absolut neverosimil, deoarece el nu pare a semăna, a se articula sau rezona măcar cu prezentul mişcător, colorat, uneori ascuţit, alteori previzibil până la greaţă în care se mişcă adolescentul. Dar autorităţile, parentale şi pedagogice, uneori şi cele bisericeşti, te obligă aproape să accepţi, să crezi şi în trecutul altora, al unora, din cei care se spune că au fost şi au lăsat urme demne de a fi cercetate. Ba, mai ştii, poate şi imitate!
Trebuia apoi să înţelegem! Ce anume, la vârsta aceea nu ni se spunea cu claritate. Mai târziu vom afla că nici chiar acest exerciţiu sau efort al înţelegerii nu e tuturora foarte clar. Iar faptul în sine că trebuie să înţelegem, că avem obligaţia de a ne asuma cumva acel timp al unor fiinţe care au dispărut de mult şi sunt adesea extrem de dificil de imaginat, ni-l face greu digerabil care, orice am spune, prinde în timpul vieţii noastre diferite şi uneori contrastante valori. Şi din pricina acestui efort de înţelegere, de asumare şi pe care unii dintre noi îl transformă nu rareori într-un fel de garanţie a valorilor, poate chiar de crez, ne creăm nu puţine adversităţi.
Ultimul lucru pe care l-am făcut în lunga, întortocheata, cu siguranţă labirintica şi nesfârşita, încăpăţânata, indomptabila mea tinereţe a fost să mă înţeleg pe mine. Mai târziu am priceput că nu am avut cine ştie ce să înţeleg, deoarece nu existam pur şi simplu. Eram o carcasă, aproape un obiect, dizgraţios cel mai adesea şi binişor nefolositor, „fiinţă” de care nu puţini, adulţi sau nu se împiedicau la propriu, nereuşind toţi să-şi ascundă o reacţie de iritare sau de vagă stupefacţie. Încă nu împlinisem cincisprezece ani şi ajunsesem să trăiesc şi ciudatul sentiment sau stare, aceea de a fi, de a te simţi dominat. Şi nu numai de adulţii din jur, „uriaşi” şi „grosolani”, actori gălăgioşi ai unor posturi şi roluri care mă speriau, mă izbeau cumva prin ascuţita lor „realitate”, dar mă şi atrăgeau cu forţă adesea, ca şi de unii tinerei de vârsta mea. Poate, mai ştii, de la acele prime stări, exerciţii, experimente de dominare şi care, la prima aparenţă puteau trăda mai degrabă sumisiune sau instinct al umilinţei, mi-au venit, s-au născut în mine poate primele semne extrem de anemice ale ceea ce numim Eul. Mai târziu, oho, mult mai târziu, am trăit, pe dos, o hipertrofiere a… aceluiaşi eu?! Un balans cel puţin dureros, dacă nu aiuritor pur şi simplu…Un lung deceniu însă, cel al nesfârşitei şi greu suportabilei mele tinereţi nu am fost ceva mai mult decât un fel de „obiect însufleţit”. Şi exagerez foarte puţin! Nu puţini dintre cei ce mi se păreau interesanţi se depărtau de mine, deşi mie mi se părea că mă deschideam cu tot ce aveam mai bun şi ceea era mai neplăcut era faptul că nu toţi cei care „mă părăseau” reuşeau să-şi ascundă insatisfacţia, iritarea, poate chiar dezgustul. Sau râsul! La douăzeci şi ceva de ani, încercând, în anii cincizeci, să pătrund în stricta şi, în vremea aceea, ameninţătoarea lume literară, G.H., o tânără scriitoare, de succes, frumoasă, cultă, autoare a unui volumaş despre J.P. Sartre, un nume ce făcea furori în întreg continentul, după câteva fraze schimbate cu mine, după ce mă observase un timp pe culoarele Gazetei liteare pe unde mă învârteam neinvitat şi unde persoana de care vorbesc era foarte curtată, m-a întrebat, cu o anume amabilitate şi fără nici o legătură cu cele ce vorbeam, cu o bruscheţe neaşteptată:
– Dumneata îţi dai seama că… eşti puţin arierat?!
■ Fragment din vol. Viaţa mea,
în lucru
