Clopotul de sticlă sub care trăia tinerelul de atunci şi stricţii săi contemporani şi care părea că protejează o nouă pace şi aşezare umană firească s-a spart la începuturile anului ’48. Nicu sau Nicuşor Breban a fost prins, printre primii, în noua, barbara vâlvătaie roşie. Odată cu primele contingente de foşti miniştri, preoţi, ţărani „culaci”, mari intelectuali, împreună cu fiul unui ţăran înstărit decretat chiabur, Gheorghe I., am fost excluşi dintr-o organizaţie care se înfiinţa chiar atunci în sunetele asurzitoare, fals sărbătoreşti ale noii puteri: Uniunea Tineretului Muncitoresc, UTM. Excluşi dintr-o organizaţie ai cărei membrii nu fuseserăm şi care, de altfel, nici nu existase până atunci, dar, se ştia prin aparatele zgomotoase de propagandă care clamau, rezonau şi se confundau asurzitor prin posturile de radio şi prin pâlnia amplelor difuzoare ale străzilo
r, era nevoie de victime, aşa-zisa luptă cu năpârcile şi crocodilii vechiului regim trebuia să ofere exemple vii în viaţa socială, în puşcării şi şcoli. Eu şi cu Gheorghe, elevi în clasa a X-a, am fost, deci, excluşi în absenţa oricărei, minime, abateri şcolare. Ni s-a permis să ne dăm examenele în vară dacă ne ducem să ne angajăm în câmpul muncii, să ne spălăm ruşinea originii în aerul curat şi viguros al clasei muncitoare.
M-am angajat în primăvara lui ‘51 la o făbricuţă din Lugoj care fabrica şanuri de lemn, calapoade pentru pantofi, aşa se şi chema „Fabrica de calapoade”; am lucrat acolo vreo lună sau o lună şi jumătate până când, spre surpriza mea şi a familiei mele, un ordin ministerial a recocat pedeapsa, excluderea, şi ni s-a permis să ne dăm în grabă tezele de sfârşit de semestru la un an şcolar ce se apropia de sfârşit. Astfel, în pripă, am terminat clasa a X-a. Când unul din profesorii mei, adjunct al directorului liceului, Tavi Bacău, era profesor de muzică, prieten cu tata, a venit să-l anunţe că voi putea frecventa şi cursurie clasei a Xi-a, eu am refuzat. Era prima mea revoltă dintre multele care urmau şi din care s-a ţesut personalitatea mea de mai târziu. Sila, furia şi greaţa pe care mi-o provoca ideea de a rămâne în acelaşi mediu se explicau şi prin aceea că în acei doi ani cât a durat izolarea şi pestiferarea persoanei mele în cadrul clasei şi a liceului, s-au rpodus nenumărate acţiuni susţinute de organizaţia fanatică a abia înfiinţatului UTM, unde vocifera şi hălăduia un fel de fost muncitor, pe nume Guia, ce apărea la iute adunatele şedinţe ample ale cursului superior a liceului, într-un pulover jerpelit, cu un fular dubios în jurul gâtului, provocând şedinţe fulger de „lămurire şi demascare”, şedinţe la care asistau şi profesorii noştri cu feţele negre de spaimă; mi se interzicea să am cel mai mic, mai fugace contact cu colegii mei, chiar şi în clasă sau în pauzele între ore, mi se interzicea să asist la chermezele dansante sau nu ale liceelor, să joc în piesele pe care le regiza tânărul profesor Petraşcu, să particip la excursiile în munţi, mi s-a interzis să calc pe trotuarul din faţa clădirii Partidului. Nimeni nu avea voie să-mi adreseze cuvântul, în după-amiezile de primăvară când mă întorceam de la făbricuţa de calapoade. Obosit, îi întâlneam adesea pe colegii mei care se plimbau tacticos pe corso, gardând domnişoare zvelte şi prefăcându-se că nu mă observă, că nu mă cunosc. Aceasta, printre multe altele, se chema „revoluţia”!
Am ales pentru anul viitor şcolar, ‘51-‘52, oraşul transilvan Oradea, unde locuia un frate al tatălui meu, Aurel Breban, funcţionar, şef de gară la Căile Ferate care mi-a făcut rost de un post de funcţionar la una din intreprinderile Sfatului popular al oraşului, cum începuseră să se numească Primăriile, pe nume „Indaliment” şi care m-a înscris la cursurile fără frecvenţă pentru clasa a XI-a la Liceul de Fete „Oltea Doamnă”. A fost primul an de adult, mai bine zis, de viitor adult. Cariera, etapa existenţială pe care am început-o brutal şi precoce avea să continue în Bucureştii anilor cincizeci. La Oradea „exilul”, aventura de a fi adult mi-au fost îndulcite, mult atenuate de gestul formidabil de solidaritate pe care l-a făcut Boris Şoseanu, basarabean şi refugiat cu familia la Lugoj, odată cu familiile de refugiaţi ardeleni din anii patruzeci, de care mă lega o prietenie stânsă. Deşi proaspăt membru UTM, ca nu puţini dintre colegii noştri, el s-a rupt de ei şi m-a anunţat că vine să trăiască alături de mine, la Oradea, acel an de fugă, de exil, reuşind să-şi găsească un post la o societate de difuzare a cărţii şi împărţind cu mine camerele mobilate sau nu pe unde ne-a purtat norocul.
Am trecut bacalaureatul la acel liceu de fete orădean şi în toamna aceluiaşi an m-am prezentat împreună cu tată meu la secretariatul Facultăţii de litere din Bucureşti, voind, în orgoliul meu nemăsurat, cum sunt uneori tinerii hrăniţi cu romane, bogate şi amestecate cărţi de aventuri, de a ajunge… scriitor! Ei bine, secretara-şef ne-a aruncat hârtiile în faţă – tata avea impozite măricele pe moara şi uleiniţa sa – şi ne-a explicat uscat că aş avea oarecari şanse la… piscicultură. Cântam la vioară Bruch, citeam, ţin minte, printre altele, primele două volume din În căutarea timpului pierdut în traducerea lui Radu Cioculescu, consultam cele două volume ale lui Cezar Papacostea cu traducerea sa din Platon – fapt ce avea să-mi fie fatal un an mai târziu când eram student la filosofie. Cum familia nu era lipsită de mijloace de subzistenţă, tatăl meu m-a sfătuit să-mi petrec un an acasă, cum făceau şi aţi colegi care nu reuşiseră la examenul de admitere.
M-am ambiţionat însă şi am fugit, cu două tramvaie din strada Nerva-Traian, unde tatăl meu obţinuse de la un bătrân pe numele Lelescu două camere cu chirie, loc în care am vieţuit, apoi, 17 ani, la uzinele „23 August”, foste „Malaxa”, şi m-am înscris la cursurile de sudor electric. (La strungărie, unde voiam iniţial, nu se primeau ucenici, dar după şase luni am reuşit să conving un maestru strungar, pe Petrică Naum, să mă ia la maşina sa şi am absolvit cursul de ucenic-lucrător cu calificare strungar-fier.) Deşi „izbirea” cam brutală a tinerelului care eram, cocon crescut în medii mic-burgheze de provincie, apărat nu numai materialiceşte vorbind, înfăşurat în acea perdea invizibilă şi tenace, care desparte progeniturie claselor sociale, mai ales ale celor cât de cât înstărite, având un oarecare grad în societate de cei „de jos”, cu lumea muncitorească, nu a fost prea uşor, deloc comod pentru tinerelul care la 18 ani plutea pe alte meleaguri, îndopat cu fraze şi modele măreţe de umanitate, dar, voi recunoaşte totdeauna, mi-a prins bine. A folosit mai ales viitorului constructor de modele şi personaje epice, m-a ajutat nu numai să mă edific asupra minciunii şi găunoşeniei marilor sloganuri ale noii puteri al căror ax era „clasa muncitorească care conduce şi trebuie să conducă societatea”. Ca şi bluff-ul, minciuna esenţială a mult cântatului şi propovăduitului Materialism istoric după care întreaga istorie a umanităţii, a Europei mai ales, trebuie înţeleasă prin unica cheie a luptei de clasă; şi prin concluzia fals profetică a rolului de conducător al acestei clase!
Învingându-mi nu puţine vanităţi şi sensiblerii mic-burgheze, am reuşit să mă apropii de oamenii, care veneau din alte medii, pe care nu le găsisem descrise în numeroasele cărţi înghiţite până la acea dată, poate cu excepţia romanelor lui Zola, dar acolo, prin prisma naturalismului negru, marca dominantă a şcolii zoliste. Puteam să cad într-o altă extremă, cea a cinismului social, a ruperii încă odată de ceea ce numim viaţă de zi cu zi şi adecvare socială! Cu un an înainte, la Oradea, trăisem în lumea funcţionarilor mărunţi şi a noilor arivişti politici; în fabrica bucureşteană m-am apropiat însă de ceea ce înainte se chema mahalaua bucureşteană şi i-am descoperit contradicţiile şi farmecul ei cântat de nu puţini, precum şi ierarhia strictă ce domnea în rândurile ei, care nu era uşor de ghicit, ca şi regulile destul de aspre după care se ghida acea lume, care, odată cu invazia de sute şi sute de mii în periferiile Bucureştiului petrecută sub Ceauşescu, se pare că s-a cam deteriorat; poate chiar s-a pierdut!
Să fi fost asta oare acea şcoală a vieţii de care vorbesc mulţi şi care m-a copleşit, m-a înghiţit precoce, în parte datorită aşa-zisei Revoluţii, în parte datorată ambiţiei mele care mai târziu s-a numit orgoliu: inacceptarea a ceea ce mi se prescria de adulţi, de regulamentele lor, când eu le consideram confuze, dacă nu false de-a dreptul, dorinţa, puţin arogantă, conced, de a verifica eu însumi – uneori, pe pielea mea cum se spune – un adevăr sau altul al realităţii şi al ordinii sociale. Cu firea mea de-atunci, lipsită de realism, cum mi-o spuneau nu o dată inşi cu scaun la cap, egolatru, e drept, dar şi intens preocupat de ceilalţi, de lumea, de adevărurile, de tabuurile şi prejudecăţile lor fundamentale pe care aceştia le numeau fie credinţă, fie istorie, fie tradiţie, fie bun-simţ, sau morală, tout-court, eram predispus de pe atunci, fără discuţie, suferinţei sociale sub multiple aspecte. Acest lucru se înţelege de la sine! Dar suferinţa în sine, ca fantomă aproape vizibilă şi ubicuă a societăţii, a lumii, ca avertisment sever, nu m-a intimidat prea mult, tinerel şi nepăsător prin vârstă cum eram prin fire şi temperament, un vitalist care îşi găsea – şi o va face cu succes şi mai târziu, în momente aspre, dramatice ale vieţii! – resurse nu numai pentru ceea ce se cheamă optimism, ci şi în susţinerea acelei pozitive şi puternice credinţe în viaţă; nu numai în justeţea ei, dar şi credinţa în necesitatea ei esenţială, în miracolul ei. Când după câţiva ani am reuşit să aprofundez lumea de hârtie a lui F.M. Dostoievski, populată de drame greu acceptabile şi de eroi prăpăstioşi, nebuni şi geniali, totodată, detracaţi şi sfinţi, uneori lipiţi în acelaşi personaj, am recăpătat încredere şi siguranţă în propriile mele reflexe de existenţă. M-am regăsit pe mine, m-am acceptat pe de-a-ntregul, şi am înţeles, ceva mai târziu, unul din aforismele cele mai provocatoare, mai arogante ale unui alt maestru al meu, Fr. Nietzsche: „Să-ţi accepţi trecutul în ideea că tot ce ai făcut şi ai trăit a fost voit de tine, a fost propria ta voinţă!”
■ Fragment din volumul
Viaţa mea, în lucru
