Elitele erau şi mai prezente. Chiar şi prin furia şi efortul barbar făcut de noile autorităţi de a le ataca, afurisi şi aneantiza, ca şi pe vechii aristocraţi, cei ce făceau parte din elitele de orice fel, ştiinţifice, literare, bisericeşti, politice, ba chiar şi cele ţărăneşti prindeau corp şi un nemaipomenit relief.
Am mai spus-o şi în alte rânduri: puritatea şi forţa cu care am trăit, eu şi câţiva prieteni chinuiţi de aceeaşi maladie a unei vocaţii înalte şi posibile, deşi totul şi mai ales bunul simţ i se opunea – realitatea şi darul literaturii, au fost posibile numai prin acea presiune brutală care s-a numit stalinismul, instalat peste noapte în societatea românească. Deoarece mai ales stalinismul a avut forţa de a nega direct şi pe 
faţă valorile şi chiar ideea de valoare! Şi atunci a creat în noi, în unii dintre noi, acel spirit, greu, imposibil de descris deşi ne credem maeştri ai cuvântului: o curiozitate aparte, cunoscută încă din primele legende ale omenirii, curiozitatea faţă de lucrul interzis! Cu atâta forţă şi înverşunare şi faţă de care toată lumea se pleca.
E adevărat că în loc de versurile lui Eminescu sau Blaga ni se ofereau cele ale lui Dan Deşliu, Victor Tulbure şi alţi ipochimeni obraznici, uluiţi şi ei de geniul cu care erau căftăniţi – plus ideea, se’nţelege! Deoarece, ni se spunea, poruncea şi indica pe toate foile şi pe toate gurile vibrânde ale megafoanelor, că Ideea nouă şi revelată va schimba arta din temelii, producând una nouă. A cărei forţă de convingere nu va sta într-o construcţie savantă şi în tropi – scule ideologice minciunoase ale burgheziei decadente şi putrede! – ci în adevăr. Şi nu în adevărul tuturor, ci al unei clase (deocamdată!), adevărul necesar tuturor, dar accesibil doar unei pături sau grup, foarte restrâns, la începuturi, la întemeiere, dar lărgindu-se pe măsură ce tot mai mulţi se vor angaja şi vor crede. Şi de la întemeietorii acestei noi şi ultra-necesare arte, numită proletcult, un Maiakovski sau Maxim Gorki până la rafinaţii noştri comentatori, Tertulian sau Crohmălniceanu, în jurul noului tron al bătrânului Sadoveanu care reacţiona ciudat, deodată ca orice ins primitiv peste care se abate o molimă – ne-au îmboldit să credem că suntem cu adevărat martorii naşterii unei arte cu adevărat noi, adică revoluţionare. Fără de care întreaga noastră viaţă nu va fi decât o colosală şi abjectă minciună!…
Am avut norocul pe care, vai, spre ghinionul sau, mă rog, norocul generaţiilor de tineri creatori de azi, ei nu-l mai au! – de a fi, unii dintre noi! – împinşi pe acele culoare secrete ale oricărui vechi palat sau ruină părăsită, unde, împiedicându-ne, bolborosind şi blestemând uneori, ne aşteptau acele stafii ale unei alte arte, atât de afurisite şi expurgate de noua şi dura realitate. Şi noi am crezut în acele stafii în mod cu totul neaşteptat, era acolo, în existenţa lor plutitoare şi părelnică, un farmec puternic şi indicibil. Iar noi, cei puţini care credeam atunci în vechea artă, l-am numit: visul estetic! Ba chiar şi – cu un aer de revoltă şi de clară aroganţă adolescentină! – principiul autonomiei esteticului!
Şi pentru că toţi strigau şi chemau la nevoia unei arte pentru popor şi inspirată numai de popor, noi am statuat, am teoretizat chiar, cu un aer puştesc de frondă, ideea artei pentru artă. Instalând cu această ocazie şi cam discreditatul turn de fildeş; dându-i dreptate totodată şi dezgropând ideile mult-afurisitului de către domnii de mai sus, ca şi de alţi profitori şi nătângi – magistrului Titu Maiorescu, întemeietorul literaturii noastre clasice. Idei care, cum aminteam şi mai sus, nu numai că erau profund duşmănoase şi reacţionare în noul şi barbarul stalinism românesc, dar iritau şi luceau la fel şi în lumea literelor pariziene când eu, ceva mai bătrân, am ajuns acolo; şi stângaci şi uşor sinucigaş, cum mi se mai întâmplă, încercam să le fac plauzibile. Dacă nu necesare…
Aminteam mai sus că întrtr-o dictatură elitele ca şi aristocraţia sunt mai vizibile. Într-adevăr, mai ales în plin stalinism se vorbea mereu şi în termenii cei mai contrastanţi despre aristocraţia românească. Cei care fugiseră, ca şi cei care se aflau încă în lagărul socialismului; în timp ce azi, după revoluţie, nimeni nu mai ia în gură acest termen. Scriitori de prim ordin, precum Călinescu şi Petru Dumitriu le-au făcut un loc amplu în romanele lor, chiar dacă în termeni calomnioşi şi penibil reductori, schematici cu adevărat, după un cuvânt care era la modă în acei ani. Dar şi bătrânii membri ai acestei pături şi odraselele lor, în acel taifun social care s-a chemat stalinism, au început să devină vizibili, în sensul că, ajungând cu adevărat victime, ţinte predilecte ale noii structuri sociale, pierzându-şi privilegiile şi avutul, prindeau cu adevărat relief, actualitate şi o importanţă aparte. Erau pe buzele multora şi li se iertau multe păcate. Au numărat şi veritabili martiri precum prinţul şi monseniorul Ghika; omul care a edificat România modernă, stabilizând cearta şi corupţia dintre partide, I.C.Brătianu a fost expulzat din societate în efigie, în sensul că statuia lui de bronz, cioplită de maestrul sârb Mestrovici a fost închisă într-o cutie de scânduri şi depozitată, decenii la rând, în spatele unui zid scund pe teritoriul palatulului Mogoşoaia. Nu un aristocrat, e drept, dar ca şi Kogălniceanu sau Titu Maiorescu, un mare boier.
Elitele erau şi mai prezente. Chiar şi prin furia şi efortul barbar făcut de noile autorităţi de a le ataca, afurisi şi aneantiza, ca şi pe vechii aristocraţi, cei ce făceau parte din elitele de orice fel, ştiinţifice, literare, bisericeşti, politice, ba chiar şi cele ţărăneşti prindeau corp şi un nemaipomenit relief. Şi vorbim aici de elitele reale nu de cele improvizate şi pe trei-sferturi false cum se întâmplă azi, într-un regim de capitalism primitiv. Elitele ca şi aristocraţii erau declaraţi duşmani de moarte ireconciliabili ai sistemului şi cum regimul avea o acută şi imperioasă nevoie de duşmani, elitele (şi puţinii, foşti aristocraţi!) deveneau teribil de actuali. Se ştie că, imediat după război, Stalin, pentru a nu dezamorsa tensiunea socială, a decretat principiul ascuţirii luptei de clasă. Pe măsură, afirma el şi ideologii lui (care mai rămăseseră în viaţă!) ce se întărea puterea comunsită, în aceeaşi măsură furia şi disperarea claselor şi păturilor inamice, burgheze, capitaliste creştea, aşa că în loc să se instaleze pacea în ţările socialiste, trebuie înteţită vigilenţa şi lupta contra noilor demoni cu orice mijloace.
S-a instalat iute şi un numerus clausus la şcoli şi universităţi, multe dintre odraslele foştilor demnitari sau celebrităţi, naţionale sau locale nu erau primite la înscriere şi erau îndrumaţi spre fabrici dacă nu spre acea armă care în armată le era rezervată şi unde recruţii erau trimişi direct la munci umilitoare, despărţindu-i de ceilalţi care veneau din popor. (Scriitoarea Oana Orlea din familia Cantacuzino, care locuieşte la Paris, într-o carte a ei povesteşte cum a fost arestată de pe băncile şcolii şi aruncată între deţinute de drept comun, ani la rând, doar în urma unui reportaj care apăruse în ziarul Scînteia tineretului şi care o denunţa!). (Fără să fac parte nici din elită şi nici din aristocraţie – poate doar din acea elită a preoţilor Bisericii Unite cu Roma, greco-catolică, desfiinţată brutal cu acordul Bisericii-soră, ortodoxă, de Stalin şi de Dej şi cu episcopii şi prelaţii ei aruncaţi la închisoare şi la canal! – cum mi se refuzaseră actele la înscrierea în facultatea de litere din Bucureşti, m-am dus din proprie voinţă la una din marile uzine ale Bucureştiului, unde m-am calificat în profesiunea de strungar-fier. Fapt ce nu mi-a ajutat în carieră, dar mi-a fost de mare folos în edificarea propriei personalităţi, ajungând în contact cu medii şi personalităţi diverse de care familia, dar şi şcoala, dacă aş fi urmat-o normal ca cei din generaţia mea biologică, m-ar fi separat pe veci!)
Comuniştii barbari, de prima oră, în stalinismul românesc au creat şi o nouă elită, cea a ţăranilor înstăriţi, care au fost numiţi chiaburi, şi iute atacaţi, închişi şi urmăriţi, ei şi membrii familiei lor, până în pânzele albe; mai ales, cum a fost adeseori cazul, dacă se împotriveau să intre în colectivă, adică să-şi dea avutul, atelajele şi vitele, statului, act abia mascat prin acele gospodării colective, colhozuri după modelul sovietic. Şi cum aceşti oameni, prin avutul lor, dar şi prin prestigiul pe care-l aveau în comunitatea lor prezentau un real obstacol pentru campania de colectivizare dezlănţuită, care se ducea intens şi cu toate mijloacele pe tot teritoriul ţării, erau de două ori periculoşi. În acest fel a fost distrusă vatra românească, satul, descris şi cântat de atâţia scriitori şi cronicari, loc şi sursă a atâtor energii umane, militare, cărturăreşti, bisericeşti – spaţiu uman adeseori ritualizat nu numai de legende, dar şi de bogatul şi străvechiul nostru folclor, oral şi literar. Sursă şi loc al Tradiţiei româneşti, fapt pe care staliniştii Români şi Ruşii l-au simţit prea bine şi au pornit să-l calomnieze grosolan, să-l dezarticuleze şi aneantizeze, punând în loc colhozul de tip bolşevic, o comunitate nediferenţiată de indivizi, fără nici un fel de bază materială individuală, condusă de lumpenul agricol; inşi care se prezentau goi, dar încărcaţi cu o prerogativă preţioasă în acel timp, scumpă instructorilor de partid – o ură mocnită faţă de oricine prezenta calităţi fizice sau morale ieşite din comun, propulsându-l astfel în stima şi prestigiul în faţa celorlalţi, acea ură care e rodul etern al frustrării celor care pierd mereu în existenţă.
■ Fragment
