Prodigiosul VINTILĂ IVĂNCEANU (1940 – 2008) a fost un mit, înainte chiar de a fi devenit substanța literară care să‑l exprime. Nutrea un histrionism extrovertit, zgomotos, decomplexat, în care – ciudat lucru pentru o vârstă literară a comportamentelor înregimentate, cuminți – majoritatea confraților i‑au recunoscut autenticitatea, cu excepția lui N. Manolescu, care l‑a suspectat de artificialitate în detrimentul naturaleții, ceea ce l‑a determinat să nu‑l rețină în Istoria critică a literaturii române (2008), omisiune flagrantă, dar deloc singulară într‑o carte plină de sincope umorale și de erori. Dicționarul Scriitorilor Români, redactat de trioul Zaciu‑Papahagi‑Sasu, s‑a simțit obligat să recurgă la o completare, medalionul inițial, scris de către Ghe. Grigurcu doar despre poezie, fiind completat de Marian Papahagi cu o substanțială abordare dedicată prozei romanului fantast Nemaipomenitele pățanii ale lui Milorad de Bouteille (1970) și poemului narativ Vulcaloborgul și frumoasa Beleponjă (1971). În Dicționarul General al Literaturii Române, articolul, substanțial, e scris de către Mihai Iovănel, mai circumspect și uneori nedrept fiind Marian Popa în Istoria literaturii române de azi pe mâine (vol. II), care vorbește de „un bun simț suprarealist” ca fiind caracteristic pentru Ivănceanu, în asociere cu „antiburghezismul, antimilitarismul și nebunaticul simpatic” al personajului histrionic și provocator, dar scapă și erori, tendențioase în privința biografiei, în prima parte a medalionului, dar menite să inducă în eroare referitor la anvergura operei în partea sa finală, unde M. Popa scrie simplist că „Ivănceanu s‑a stabilit în Austria, unde nu avea cum să impresioneze prin ce obișnuise să facă prin țară, pentru care motiv devine editor și regizor de țară”. Informația e falsă, bazată pe neștiință, întrucât, ajuns la Viena, V. Ivănceanu elaborează o operă mult superioară celei românești, fiind recunoscut drept unul dintre pilonii de bază ai neoavangardei austriece. La rândul său, mai generos și mai obiectiv, așa cum îi este firea, Ion Pop îl include cu cinci piese în volumul al doilea al antologiei poetice publicate la Chișinău, menționând judicios observația făcută de mentorul lui Ivănceanu, Miron Radu Paraschivescu, potrivit căreia el „surâde copios și râde grotesc de dogma curentă”, după care reputatul profesor clujean enumeră „regimul accentuat ironic, parodic, burlesc” al poemelor, ca și „notele de frondă” și „temperamentul agitat și fantast” ale autorului, dar greșește destinația de după părăsirea legală a țării (prin căsătorie), care nu a fost Germania, ci Austria.
O repunere în lumina adevărului integral al acestui copil teribil, dar oarecum uitat, al literaturii române, care a fost V. Ivănceanu, se cuvenea a fi făcută, și mă grăbesc să repet cuvântul integral, fiindcă avem în vedere două faze existențiale și lingvistice complementare, cea românească, de până în 1971 – 7 ani cu totul, dacă ținem cont de faptul că Vintilă Ivănceanu a debutat cu versuri în 1964, publicând 5 volume până la plecare, și cea de limbă germană, desfășurată acolo, legarea celor două etape, biografică și analitică, nefiind făcută de către nimeni până acum, majoritatea exegezelor oprindu‑se la opera publicată în România, din motive foarte simple: necunoașterea germanei și lipsa de acces la textele, unele senzaționale, vieneze. CRISTINA NEDELCU (Opera lui Vintilă Ivănceanu, o expresie a neoavangardei (Ed. Limes, Cluj/Florești, 2024) a surmontat însă cu ușurință acest handicap, a luat contactul cu familia scriitorului, cu care a pus la cale, în perspectivă, și traducerea segmentului german al operei și‑n consecință se cuvine să subliniem din capul locului că trebuie să‑i fim recunoscători pentru abordarea integratoare, de tip monografic, pe care a finalizat‑o în regim de pionierat în literatura română, marcând totodată un debut editorial major, pentru care felicitări i se cuvin și lui Mircea Petean, care a avut încredere în ea și a cauționat‑o la editura proprie.
Cartea cuprinde chiar mai mult decât o foarte frumoasă analiză graduală, făcută cu competență, talent și dedicație pentru subiect: ea include, în secțiunile finale, și un substanțial dosar documentar, începând cu fotografii și sfârșind cu traducerea, în regim propriu, a unor interviuri esențiale date de către Vintilă Ivănceanu în Austria, promisiunea, făcută de către Cristina Nedelcu, aceea de a continua să traducă din opera „dandy‑ului cosmopolit” care a fost Ivănceanu (expresia îi aparține) fiind foarte prețioasă, întrucât ea se adaugă reușitelor deja incluse în corpul volumului, unde morfosintaxa analitică dedicată Operei în limba germană (începând cu pag. 218) este integral fundamentată pe traducerile ei, care nu s‑a limitat la parafraze sau la descripții analogice, ci și‑a ilustrat considerațiile cu echivalențe textuale proprii, indispensabile peste tot, și mai cu seamă în Mahúra oder die weltschöpfung in fünf tagen, marea sinteză cosmogonico‑eschatologică a lui Ivănceanu. (Evitarea majusculelor în titlu e intenționată de către autor!).
Incluzându‑l pe Marian Papahagi, al cărui îndemn Cristina Nedelcu pare să‑l fi urmat („repropunerea numelui său, aproape necunoscut generațiilor mai tinere, este indispensabilă pentru mai exacta înțelegere a tendințelor literare românești de la sfârșitul anilor ’60”), mai toți exegeții îl așază pe V. Ivănceanu sub umbrela programului oniric (trebuia găsită o etichetă de încadrare, și‑n lipsa alteia mai nuanțate s‑a ales înregimentarea în onirismul tardiv, ceea ce și autoarea noastră face în mod consecvent, inclusiv pentru operele fazei secunde, germane, unde se pare, totuși, că programul intelectual al autorului a fost altul, de ordin antropologic‑arhetipal și eschatologic. Partea excelentă a demonstrației din carte se datorează unei înțelegeri complexe, corecte, a onirismului, ca mitopoetică demiurgică a realului și nu doar ca inserție a visului în corpul narativ, cu scopul unui escapism politic și ideologic, aserțiune pe care și lucrarea o mai acreditează pe ici, pe colo. Fenomenul e fost bine pus în evidență de către D. Țepeneag în prefața la Sufletul romantic și visul (A. Béguin), unde el precizează principiile noii episteme, deși unele accente se cer modificate, fiindcă sunt dictate de reflexul la conjunctura ideologică a vremii. Scrie Țepeneag: „…poetul modern apelează la vis pentru a introduce în realitatea imediată, pe care simțurile o percep prea haotic, dar intelectul prea sec, noțional, o nouă putere ordonatoare și în același timp germinativă, o altă logică decât aceea aristotelică, a așa‑zisului bun-simț. Nu e o evaziune, ci o invaziune, o încercare de a pune în comunicare aceste straturi de realitate care s‑au menținut atâta timp într‑o reciprocă izolare.”
Reținând ideea puterii „germinative”, ajungem la poetica specifică a lui V. Ivănceanu, aflată în siajul „omului exorbitant” pe care‑l preamărea, prin intermediul unei anchete din 1928, Tudor Arghezi. De sorginte nietzscheeană, așa cum și Cristina Nedelcu sugerează în repetate rânduri, acest crez trimite, pe linie avangardistă, înspre tehnicile de dislocare fisională a realului, printr‑o supralicitare a enormului, a excesului și expansivului. Retorica de frondă a lui V. Ivănceanu vine din această direcție: interviurile din secțiunea finală vorbesc cu precădere despre postestetism, postumanism, poetul spune că „artistul par excellence este un exhibiționist în căutarea unui public” și‑l corectează pe unul dintre interlocutorii săi atunci când vine vorba de profilul Editurii Rhombus (proprie), precizând că nu toate cărțile îl interesează, ci doar acelea inovatoare, dedicate „experimentelor la nivelul limbajului”.
E noul limbaj dislocat, ireverențios, histrionic și saltimbanc, menit să restructureze nu numai realul, ci și ordinea obișnuită a diferitelor „straturi de cultură” cu care suntem obișnuiți. Autoarea volumului identifică subtil tehnicile de destructurare textuală, menționează foarte profund că logica mutanților din Milorad de Bouteille și din Vulcaloborgul are un corespondent în expansiunea mutantă a discursului și are perfectă dreptate să sugereze că principala „țintă” a acestei reordonări culturale ireverențioase este creștinismul, care pierde, la V. Ivănceanu, în competiția cu elementele practicilor păgâne, de substrat, motiv pentru care sunt de apreciat și de dezvoltat multe dintre palierele interpretative puternice ale monografiei: faptul că, începând cu Milorad de Bouteille, dar mai ales la Mahúra, e vorba de mitocreație, că preocupările autorului s‑au dezvoltat, odată cu eliberarea sa de cenzură prin mutarea în mediul cultural occidental, înspre monstrificare, postestetism, postumanism, esoterism și teratologie fantastă, ireverențioasă, mutații de substanță din perspectiva cărora răspunsul la o întrebare spinoasă trebuie în cele din urmă formulat, așa cum, din deferență protecționistă sau din neștiință, n‑a făcut‑o nimeni până la această teză: faza de creație germană a lui V. Ivănceanu este mai complexă, mai fertilă și mai universalizantă decât cea românească, care nu face decât să o pregătească. Mai există un aspect aici, destul de rar: V. Ivănceanu nu s‑a rupt în Austria de modul în care gândea cultura înainte de a pleca, ci a continuat‑o pe aceasta, trecând granița cu un bagaj epistemic perfect sincronizat. Așa se face că el nu a intrat în categoria destul de stereotipizată a contestatarilor regimului, care au minimalizat ceea ce au trăit în țară doar ca să dobândească o identitate și să aibă despre ce scrie; dimpotrivă, a continuat în Austria linia cosmopolită cu care fusese deja familiarizat acasă, cele două secvențe ale operei completându‑se.
Spre deosebire de mulți scriitori români exilați, care, odată plecați, au reverberat teme și obsesii din trecutul lor autohton, traumatic (inclusiv Țepeneag sau Goma), V. Ivănceanu s‑a deschis fabulos în Occident, ajungând la o mitoconstrucție de tip eschatologic, în contextul căreia sugestia autoarei, cum că „Ivănceanu aplică la nivel textual principiile onirice teoretizate de D. Țepeneag și Leonid Dimov”, nu e mai mult decât o reverență nostalgizantă. Adevărul este că i‑a întrecut cu mult, tematic, epistemic și în profunzime pe foștii săi colegi de „mișcare,” motiv pentru care sunt convins că, după publicarea acestei monografii, de care literatura română avea în mod incontestabil nevoie, se va modifica și ierarhia valorică a fostului „grup oniric” de la sfârșitul anilor ’60. O analiză mai detaliată a tratatului antropologic ZeroKörper. Der abgeschaffte Mensch, elaborat de Ivănceanu în 1997, se va impune în acest context, inclusiv cu deschideri înspre perspective postmoderne foarte actuale azi, cum sunt monstrificarea, mitoconstrucția alternativă și, mai departe, postumanismul. Devine limpede, acum, că menținerea lui V. Ivănceanu în orizontul restrictiv al onirismului târziu românesc reprezintă doar jumătatea unui adevăr mult mai complex și că, dacă n‑ar fi dispărut subit în 2008, autorul ar fi devenit un campion al Inteligenței Artificiale.
Scoaterea la lumină a unui Vintilă Ivănceanu integral și debutul Cristinei Nedelcu reprezintă o revelație.
■ Scriitor, profesor universitar, teoretician, critic şi istoric literar, membru al Academiei Europaea
Ştefan Borbély
