Bogdan Creţu: Cezar Ivănescu: poezia ca rostire sacră
Imaginarul e primitiv, repetitiv, grotesc. Sexualitatea este fetidă, cu ritmuri foşgăitoare, de vermină. Ea nu mai presupune un cod şi nici o retorică specială. Poezia nu mai cultivă retoricile consacrate, ci alege literalitatea, conturând un registru tragic, în care sexualitatea, notată în mecanicitatea ei, reprezintă hybris-ul, iar moartea – limita
Cezar Ivănescu nu a fost un răsfăţat al criticii. E adevărat că reputaţia sa de om aspru, dificil, capabi
l de gesturi neaşteptate, l-a însoţit mereu. La primele volume, intitulate Rod, receptarea a fost mai curând luată prin surprindere de formula propusă de autor, decât confirmată în aşteptările ei. Lirismul său, diferit de al colegilor de generaţie, este unul radical, plasat nu în afara convenţiei, ci într-o tradiţie de dinaintea instaurării acestei convenţii. Imaginile sunt fruste, consemnate cu o doză considerabilă de cruzime; codul lor nu este unul cultural, căci autorul nu concepe poezia ca pe un discurs emancipat în timp, sedimentat în urma unei evoluţii organice, într-un mediu aseptic, autonom faţă de real, ci ca pe o metodă de situare exigentă în real, în miezul acestuia. Cezar Ivănescu îşi plasează, de la bun început, textele într-o tradiţie pre-literară a poeziei; gesturile sunt primitive, ţin de mecanica articulării simbolice. Versurile au eficacitatea şi precizia unei rostiri ritualice şi instaurează un ceremonial care este de ordin existenţial, nu literar. Revenirea la condiţia elementară, a omului preistoric, nevoit să îşi creeze spaţiul protectiv prin intermediul totemului, al imaginii care condensează prestigiul forţei asupra vieţii şi morţii nu se poate realiza decât prin intermediul unui discurs care a renunţat la ambiţii estetizante, la rafinamentele intelectuale atât de preţuite de moderni. Din acest punct de vedere, modelul autorului este dificil de identificat în poezia autohtonă. În poemul care deschide primul Rod, De profundis, pactul cu cititorul stă sub semnul încordării, al stării-limită, care face necesară dublarea aparenţei, a realităţii epidermice, printr-o convenţie de ordin religios.
! acum fiindcă frigul face bulboane
şi fiincă eu sunt bolnav şi mă tem,
ca sălbaticul am să-mi fac leul meu pe peşteră,
iar voi să spuneţi: îl vâna în fiecare zi !
! acum, fiindcă sunt şi sincer şi milos,
vă rog să nu vă uitaţi în ochii mei
prin care lacrimile găuresc pupilele
şi deci nu plâng; nici râsul meu
care vă chinuie, vă sluţeşte, feriţi-vă de râsul meu
într-însul mama e tot albă ! şi inima mea,
acest cântar social, care atunci cînd eu
voi fi pur de tot se va sfărâma
într-una din părţile balanţei şi va rămîne numai
un cap uimit, umed, plin de lună ca o floare
scoasă din lac. O, candoarea
capului din inima, cu braţe !
! lăsaţi-mi numai lapte şi mâncare
până mă scol mâini de dimineaţă
căci acum îşi fac turul prin ochi
hidoasele zile de post uman, al vinei, al neputinţei !
! şi socotiţi-mă-un lepros care se vindecă
şi v-ar putea si omorî cu-mbrăţişările,
şi socotiţi-mă-un lepros care se vindecă
şi v-ar putea şi omorî cu-mbrăţişările !
! acum, fiindcă am chiar şaptezeci de ani
cu cei lăsaţi de mama,
îngăduiţi-mi deruta suportabilă
şi bucuraţi-vă de înţelepţii tineri !
Cititorul este pus în gardă de la cel dintâi contact. Totul stă sub semnul urgenţei, al lui „acum”, al frigului care „face bulboane”; totul se petrece într-un registru paroxistic, într-o situaţie de luciditate maximă, în care boala şi teama sunt limite, praguri care simplifică realitatea, o reduc la esenţă. De aceea, revenirea la condiţia „sălbatică”, a celui care nu mai comite gesturi convenţionale, fixează şi natura lirismului elementar al lui Cezar Ivănescu. Poezia dă naştere realului, orfismul poetului e unul structural, nu unul de împrumut, adoptat prin frecventarea vreunei şcoli poetice. Odată acest rol asumat până la capăt, poetul va oficia în numele unor adevăruri ultime. De aceea, poezia lui Cezar Ivănescu nu va accepta temele „mici”, nu va adera la mode, ci va urmări să reinstituie calitatea sacră a discursului. Scenariul din textul inaugural este unul de purificare, de iniţiere. Abia la capătul lui inima, cea care limitează şi condamnă la o gândire de tip afectiv, emoţional, limitat-subiectiv, se transfigurează, „involuează” în forme primitive („un cap uimit, umed, plin de lună ca o floare/ din lac”). Se renunţă astfel la prestigiu, la reprezentativitate, la putere, la autoritate, la succes (şi la întreaga colecţie de valori exterioare, sociale), pentru câştigarea candorii. Calitate supremă pentru un poet orfic! Numai înarmat cu o uriaşă candoare, acesta poate avea încredere în aventura tragică a vieţii sale, aceea de a restabili, nu ca normă, nu într-un regim ordinar, permanentizat, ci ca epifenomen salvator, puritatea muzicală a realităţii.
Odată această opţiune pentru originar asumată, imaginarul liric poate deveni „şocant”. Textele nu manipulează imagini abstracte, nonfigurative, eterice. Dimpotrivă, poezia lui Cezar Ivănescu emană o sexualitate larvară, rudimentară, o corporalitate neprotocolară, care depăşea cu mult prejudecăţile puritane ale epocii. Trupul feminin este sursa vieţii (naşterea este redusă nu o dată, aparent brutal, la „a ieşi din tine”) şi în acelaşi timp garantează intrarea în orizontul morţii. Puritatea feminină face moartea neputincioasă, în vreme ce dezvirginarea capătă sensul unui sacrilegiu, căci dă un sens morţii, o mută dintr-un plan abstract, prezumtiv, într-unul cât se poate de concret, de palpabil:
! frumoasă şi perfectă ca Moartea-n care toate
se-adună cu-nveliş, îţi jinduim toţi clipa
când goală-n faţa noastră vei apărea lucind!
o, urletul cu care te despicarăm, Moarte,
o, sângele, pe buze al primului hymen!
Imaginile par şi chiar sunt violente (urletul, despicarea), căci este vorba despre momentul auroral al intrării morţii în lume. Primul himen profanat, sângele ca promisiune a morţii nu sunt totuşi imagini condamnate în numele vreunei morale. Dimpotrivă, doar moartea, cu sau fără majusculă, ca limită care dă o orientare vieţii, care o încadrează într-o logică, poate egala perfecţiunea condiţiei iniţiale. Tocmai această pângărire fertilă scoate realitatea din starea amorfă, îi dă viaţă şi, mai mult chiar, îi dă vitalitate în zbaterea sa sub spectrul morţii. De aici iese rodul, adică viaţa, spusă morţii.
Încă din primul volum, se stabileşte una dintre temele predilecte ale lui Cezar Ivănescu: aceea a morţii presimţite visceral, ca certitudie fizică, înainte de a deveni metafizică. Nu e nevoie de o dogmă ori de vreo filosofie care să ofere o poziţie sigură, asimilată, prin intermediul căreia poetul să îşi asume o atitudine constantă, distantă, trecută prin filtrul raţiunii. Dimpotrivă, vitalitatea poeziei lui Cezar Ivănescu (aceasta este una dintre primele ei calităţi) provine din trăirea pe viu, de fiecare dată, a sentimentului cauzat de conştiinţa acută a condiţiei de muritor. Există, cu toată repetitivitatea tematică asumată programatic, o doză de ingenuitate a subiectului poetic, capabil să se mire şi să se înduioşeze şi să se cutremure de fiecare dată, situându-se în orizontul morţii. Condiţia reuşitei acestei poezii este asumarea ontologică a scrisului, ca metodă de a lua în posesie moartea. Testarea articulaţiilor poemului are loc în plan visceral. De aceea, sexualitatea capătă coordonate extrem de concrete. Ea este dovada cea mai palpabilă a existenţei morţii; ea provine din acelaşi spectru nesupus controlului raţional, convenţiilor sociale, codurilor morale ori mentalităţilor primenite în timp. Sexualitatea din poezia lui Cezar Ivănescu nu este erotism elaborat, ci îşi trage sevele din instinct, din „tiparul ciudat” al cărnii, fiind o manifestare tragică a vitalităţii, dar, în acelaşi timp, o provocare a morţii. „Provocare” în două sensuri: pe de o parte, o instigare la moarte; pe de alta, o sfidare a ei:
! nu-şi uită carnea tiparul ei ciudat :
veşnice creştete umede se-ndeasă spre mine,
ca o pasăre deasupra unei oştiri le văd foind şi mă sperii
nu-şi uită carnea tiparul ei ciudat !
! nici-un rege-al înţelepciunii n-o pipăie
ci mâini brutale ca satârul. eu
stau la marginea speţei mele
şi cu durere-mi privesc
părţile ruşinoase-ale trupului;
şi ca un lumânărar
imploraţia mi-o îndrept
spre pâlpâirile capului meu galben :
o, aminteşte-ţi, cât de puţin,
cum arăta tiparul
acelui vas uşor
în care rodul ni-l purtam surâzatori !
Imaginarul e primitiv, repetitiv, grotesc. Sexualitatea este fetidă, cu ritmuri foşgăitoare, de vermină. Ea nu mai presupune un cod şi nici o retorică specială. Poezia nu mai cultivă retoricile consacrate, ci alege literalitatea, conturând un registru tragic, în care sexualitatea, notată în mecanicitatea ei, reprezintă hybris-ul, iar moartea – limita. În loc de metafore, imagini viscerale, de o carnalitate pulsatilă creează tensiune, ameninţă („se-ndeasă spre mine”) şi imprimă textului o luciditate tăioasă. De aceea, poate, Ion Negoiţescu, un rafinat, un estet, îşi nota, în unul dintre cele mai maliţioase eseuri despre opera lui Cezar Ivănescu, reacţia de respingere faţă de această poezie „cât se poate de antipatică”, neezitând să vorbească despre „naturalism geros şi agrest”, despre „un poet obsedat de comerţul său vermicular”, dar acceptând, nu neapărat ca pe o calitate, „autenticitatea rebarbativă şi greu de suportat”. Dar acest efect nu provine din necizelarea artistică a autorului, ci dintr-o concepţie asupra poeziei ca discurs sacru, scuturat de orice convenţie literară, de orice efort de stilizare, de estetizare a unui sentiment cât se poate de stringent. Cititorul trebuie şocat, trezit din inerţiile sale, din iluziile edulcorate şi pus în gardă, mutat într-o stare de conştientizare a propriei limite. Acest efect nu se poate realiza decât printr-un text agresiv, direct. Sexualitatea nu mai stârneşte efuziuni sentimentale, nu mai împlineşte un sentiment perceput în forma sa armonioasă, de întreg, nu mai împacă individul cu lumea, ci conduce la o nevroză permanentă. Pentru 1968, la numai câţiva ani după versificările asexuate realist-socialiste, în perfectă contemporaneitate cu scenariile erotice liliale, diafane, adolescentine, de o frumuseţe delicată, ale lui Nichita Stănescu, îndrăzneala era mare şi, după cum, s-a văzut, debusola. Sau respingea de-a dreptul. Din interiorul unei astfel de stări anxioase este scrisă poezia din cele trei Rod-uri şi din La Baaad. Tocmai această încordare continuă a nervilor creează efectul de insolitare, care face ca poezia lui Cezar Ivănescu să profite de pe urma redundanţei sale constitutive.
