Deşi cânta pe o axă paralelă cu cea a tradiţiei, încet‑încet, criticii, cocoţaţi pe catedre şi stereotipuri, se întorseseră cuceriţi spre el, ca spre un răsărit neverosimil, fiind supuşi de muzica lui tămăduitoare, transformaţi în nişte adulatori obedienţi ai unui Zeu pe care nu‑l mai puteau contesta…
Într‑o dimineaţă geroasă de ianuarie a unuia dintre neînsemnaţii ani din coada veacului despre care mulţi înţelepţi profeţeau că urma să fie sfârşitul istoriei, pe acea porţiune a Căii Victoriei dintre Bulevardul Dacia şi Ateneul Român, un tânăr înalt, cu un aer cultivat, ce se proiecta în jurul lui ca o aură, păşea apăsat pe asfalt, ca pe o claviatură imaginară pe care cânta cea mai aspră şi mai solemnă lucrare de Beethoven.
– Ce arogant este!
Paul Diamandi auzi remarca în spatele lui, dar nu se sinchisi, continuând să privească ireverenţios peste trecători. Da, succesul aşternuse pe chipul lui masca perfidă a aroganţei, ce‑i schimonosise sufletul şi îi încleiase privirea, făcând‑o să rămână fixă, rece şi dispreţuitoare, înfiptă violent în ochii celui din faţa lui. Într‑o clipă de mărinimie în care era dispus să se uite la interlocutor, ochii îi fulgerau pe un chip încruntat, care speria. Alunecat complet în autosuficienţă, începuse să culeagă din muzică doar succesul, nu şi bucuria pură a sunetelor şi fericirea celor pe care îi purta prin toate cele şapte ceruri atunci când îl ascultau, sugrumaţi de emoţie. Din atitudinea lui cumpătată şi tăcută, care‑i însoţise începuturile urcării spre glorie, nu mai rămăsese nimic; bunătatea i se ştersese din toată făptura. Îşi propusese să‑şi spună neîntrerupt că este cel mai mare pianist în viaţă, că este precum Liszt, că este chiar Liszt, renăscut, purtat pe aceleaşi piscuri ale geniului, Liszt, în carne şi oase, cu aceleaşi degete lungi şi subţiri, făurite în ceruri, pentru a frământa aluatul de sunete al clavirului, claviatura, oglinda cea mai fidelă a vieţii, cu suişuri şi coborâşuri, cu acorduri şi dezacorduri, cu tonalităţi majore şi minore, vesele şi triste, cu paşi înainte şi înapoi, în sus şi în jos, cu înălţări până în ceruri şi prăbuşiri până în abisuri. Aroganţa lui se transformase într‑un ritual: când intra într‑un loc, se uita peste chipurile celor din faţa lui ca peste o masă amorfă, fără nicio îngăduinţă, iar când vorbea, schiţa un zâmbet uşor dispreţuitor, cu care voia să sublinieze intervalul cultural dintre el şi ceilalţi. Arunca tot mai puţine punţi de legătură între el şi public; legănat în propriul său cânt, trecuse în categoria celor care cred în Dumnezeu doar în timpul urcării spre cer şi care, odată ce văd minunea, o desconsideră. Ţinea să‑şi arate prin semne exterioare desconsiderarea faţă de cei care fuseseră fusurile scării pe care urcase spre glorie, scară ce era, acum, aruncată cât colo. Personalitatea lui adăpostea resurse inepuizabile de aroganţă; pentru el, singura societate posibilă era sinele. Toată admiraţia de care era capabil era îndreptată către sine.
– Când zbori, poţi merge doar înainte. Dumnezeu însuşi a stabilit menirea ta, îi spuse un admirator, privindu‑l cu veneraţie, ca pe un idol.
Cântase Concertul în Mi de Moszkowski. Îi plăceau nespus cei care îi hrăneau vanitatea, chiar dacă îi considera nişte făpturi respingătoare, care îi făceau doar plăcerea de a se lăsa subjugaţi de muzica lui. Găsi foarte inspirată remarca admiratorului, pe care îl privi cu un aer detaşat, în timp ce acesta îl privea cu o admiraţie sacră, dar nu catadicsi să întindă mâna lui sfântă unui admirator impur; corpul lui era format din sunete, nu din celule, şi orice contact cu persoane necunoscute, credea el, ar fi putut tulbura armonioasa îmbinare de acorduri care forma corpul lui, ca o sonată. Da, Dumnezeu era alături de el, ca un impresar care îşi veghează artistul, era convins de asta. Politeţea era o virtute ce nu‑l caracteriza, la fel ca modestia, pe care nu punea nici un preţ.
Un bilet la recitalurile sau la concertele lui Paul Diamandi era la fel de greu de obţinut precum mântuirea; cei ce‑şi doreau să‑l asculte aşteptau luni de zile prilejul binecuvântat de a‑şi procura intrarea în Rai, şansa de a vedea întruchiparea muzicii, geniul ce nu se va fana niciodată. Ultimul concert, din prima zi a noului an, de la Ateneul Român, fusese un succes, căruia el credea că nu i se poate alătura un epitet. I se păruse că interpretarea dată de el lui Enescu fusese desăvârşită; ar fi jurat, într‑un moment de aroganţă nedisimulată, că personajele din fresca Ateneului prinseseră viaţă şi că se desprindeau de pe pereţi, pentru a asculta muzica pe care el, doar el, Sublimul, putea s‑o făurească. La sfârşit, nu avea îndoieli, aceleaşi personaje din fresca Ateneului, de la bătrânul Traian la blândul Ferdinand, îl aplaudaseră, chiar mai frenetic decât melomanii din sală, ale căror palme deveniseră de incandescenţa aurului aprins de sunetele aidoma unor scântei, cărora doar el, el, noul Liszt, putea să le dea viaţă. Aruncă priviri sumare asupra publicului, preferând să se uite la fresca istorică, socotind că era el însuşi, deja, un capitol din istoria muzicii. Ondulaţiile maiestuoase ale sunetelor pe care le trimitea către bolta Ateneului, bogate în impulsuri descătuşate, îşi afirmau perfecţiunea răspicat şi orgolios. Cererile de bis fură atât de insistente, încât a ajuns să cânte bisuri care duraseră mai mult decât recitalul în sine. Împresurat de adulaţie, se socotea deja un Zeu. Scena pianului era doar a lui.
Se impusese, credea el, precum Liszt, cu o autoritate de necontestat şi cu diferenţe esenţiale; virtuţile interpretărilor lui dădeau o înfăţişare nouă muzicii clasice, o faţă modernă, actuală; era un cutezător în interpretarea muzicală, căreia îi adăugase un salt neprevăzut. Considerându‑se un modern, refuza să fie o verigă într‑un lanţ de pianişti, prizonieri; ura şcolile şi tradiţiile, încătuşarea în general; se pusese, imaginar, în fruntea unei mişcări de eliberare a expresiei pianistice; nu punea nici un preţ pe autoritatea exemplelor. Considera că ajunsese la privilegiul unui Maestru, pentru că muzica lui căpătase deja înţelesuri normative; făcuse ucenicia tuturor pianiştilor mari, îşi însuşise tehnici şi coduri din arta fiecăruia dintre ei, dar hotărâse că el era cel chemat să facă o sinteză a întregii culturi pianistice şi să‑şi afirme un stil original, unificator. Avusese, în geneza propriei sale epopei, cortegii de critici, străjeri ai artei îngheţate şi adversari ai mişcării în artă, oamenii apusului, cum îi numea el, oameni care trăiau privind înapoia lor, indivizi pentru care stilul său, laborios plămădit, era răzvrătit, excentric şi ireverenţios faţă de compozitori. În fronda gusturilor „admise”, a ordinii apăsătoare şi pretenţioase a canoanelor, dând viaţă unor partituri, el voia să le dea o viaţă contemporană; considera că în spatele muzicii trebuie să fie o misiune, asumată cu curaj. „Muzica, unica glorie, este o operă deschisă şi fierbinte, care n‑ar trebui să se prefacă niciodată într‑un cristal”, obişnuia el să spună. „Eu o iau de pe o hârtie, unde e moartă, şi‑i dau viaţă, dar nu‑i pot reda forma şi vibraţia din epoca în care a fost compusă, pentru că nu trăiesc în acea epocă şi nu am sensibilitatea acelei epoci, ci o reconstruiesc, turnând‑o în ritmul şi sensibilitatea acestui timp, a acestui public. Eu sunt clocotul muzicii…” declarase el pentru o revistă muzicală. Considera pianul o esenţă tare, pe care doar el o stăpânea deplin; nimeni nu înţelegea mai bine decât el firea şi rostul muzicii.
Pentru a scoate în evidenţă înrâurirea muzicii lui asupra melomanilor născocise un nou cuvânt, socotind că limba română nu are o vocabulă care să descrie pe deplin impactul sunetelor ieşite din mâinile lui asupra celor din sală; transforma în muzică vieţile melomanilor, le transpunea într‑un spaţiu vital ghidat de muzică, îi punea să trăiască pe portative, să‑şi alăture note muzicale oricărui gând, să asocieze lucrări muzicale oricărui moment din vieţile lor, fericit sau trist, major sau minor. Profund sinestezică, muzificarea îi făcea pe melomani să revină voluptuos la gândul propriei lor vieţi. Cine îl asculta doar era departe de puterea revelatoare a muzicii lui; ascultându‑l, melomanii vizualizau culorile celor mai alese flori, îndeosebi ciclamenul, miroseau parfumul de mosc sau de tei, vedeau figurile mitice ale geometriei, gustau dulceaţa mierii abia culese, vedeau desăvârşita cifră opt, în jurul căreia se orânduiesc octavele mirabilei muzici pe care erau binecuvântaţi să o respire.
Dincolo de orice critici, interpretările lui plăceau, chiar dacă intrigau. Era maestrul subtil al tuturor cheilor muzicale, al tuturor ritmurilor, un luptător împotriva stagnării şi a stereotipurilor; îşi asumase modernizarea sufletelor melomanilor. Era preţuit pentru nota personală a interpretărilor lui temperamentale, de o înţelegere amplă, de un gust modern; detesta fidelitatea faţă de partituri, luându‑şi cu dezinvoltură libertatea de a le trece prin propriul cod estetic; diversităţile risipite ale literaturii pianului erau reunite de interpretarea lui, ca într‑un trunchi comun, care le dădea certitudine; în acelaşi timp, destinele atât de diverse ale celor ce‑l ascultau erau reunite într‑un filon unic, ce le dădea sens. Deşi cânta pe o axă paralelă cu cea a tradiţiei, încet‑încet, criticii, cocoţaţi pe catedre şi stereotipuri, se întorseseră cuceriţi spre el, ca spre un răsărit neverosimil, fiind supuşi de muzica lui tămăduitoare, transformaţi în nişte adulatori obedienţi ai unui Zeu pe care nu‑l mai puteau contesta. Prezenţa lui pe scena muzicală era o răbufnire de har, era un şuvoi ce rupea toate zăgazurile. Paul Diamandi se considera decantarea a întregi secole de artă pianistică. Spiritul lui muzical era un îndrumar pentru viitorul artei interpretative, era sigur de asta. Având o părere atât de înaltă despre sine, socotea că el era cel chemat să scrie Epopeea definitivă a pianului şi că cei care aveau şansa să‑l asculte erau cei mai fericiţi muritori. Întâietatea lui era pe viaţă.
■ Fragment din romanul Strania poveste a unui pian
Mirel Taloș
