Departe de ţară, am primit ştiri personale, şi nu doar comunicate alarmiste sau informaţii politice, graţie „scrisorilor” unui prieten, Octavian Hoandră. Regăseam astfel dispozitivul „epistolar” ce a făcut celebritatea Doamnei de Sévigné, care îşi informa fiica prin lungi misive despre viaţa pariziană, agitaţia şi comploturile ei dezinvolte, pasiunile sau petrecerile ce‑i punctau zilele. Informaţiile aveau un ton personal şi nicicum oficial, asemeni textelor prietenului de la Cluj care evoca amiciţii vechi sau petreceri discrete, dar ilicite, conversaţii, sentimente. Panica generală rămânea prezentă, se făcea simţită, dar, în acest context, mai pasionante îmi apăreau episoadele microscopice relatate, virgule subtile înscrise în fluviul spaimei comune.
Şi astfel recunoşteam o atmosferă generală ca fond pe care se exersau actele concrete, zilnice ale unui intelectual cu reşedinţă forţată. Nu din motive politice, ci endemice… Fără vină, nici justificare! Virusul acesta a reînviat „comunismul” şi practicile lui: suspiciune, delaţiune, închidere de frontiere sau cozi la malluri! Însă, mai grav, virusul a fost lipsit de semnătură şi fără de partid! Virus anonim! Şi din izolarea pe care a determinat‑o mi‑au parvenit mărturiile lui Tavi!
Ele mi‑au evocat un alt dispozitiv epistolar, cel propriu Doamnei de Staël, care a scris Despre Germania, furnizând şi ea o panoramă culturală din perspectiva unui subiect emancipat cum era ea însăşi, dar lipsit de veleităţi antropologice sau etnografice. Cât de sensibile şi vii pot fi asemenea observaţii unde generalul şi particularul se confundă, se înmănunchează şi totodată conservă seducţia distanţei!… Tavi scria, la rândul său, un mic tratat fragmentar Despre România, de care, astfel, mă regăseam apropiat, informat şi, implicit, mai puţin străin. Aceste scrisori mi‑au permis să rămân în intimitatea ţării pe care o frecventam asiduu în ultimii ani şi de care, graţie lor, nu mă îndepărtam!
Totul în aceste scrisori mi se părea contrar Scrisorilor persane ale lui Montesquieu. Acolo totul era bazat pe surpriză şi derută, pe mirare şi dezorientare, aici, dimpotrivă, mă conforta proximitatea, identificarea locurilor, a pieţelor, a oamenilor, a gesturilor. Scrisori de apartenenţă la un spaţiu şi la o cultură. De ceea m‑au consolat pe timp de risc de înstrăinare…
Pe vremuri, în anii ’50, Emil Cioran a trimis o scrisoare lui Constantin Noica, scrisoare ce a avut urmări dramatice pentru el şi cei care au avut şansa de a o citi! O scrisoare care a pecetluit o parte din viaţa lor! Un alt prieten, de mult dispărut, Theodor Enescu, mi‑a povestit câtă satisfacţie i‑a procurat lectura scrisorii şi câte consecinţe a avut apoi. Ciuma politică era totuşi mai severă decât cea endemică. Căci, fără riscuri imediate, am citit aceste pagini de Jurnal asimilate unor scrisori trimise de un prieten care, astfel, mi s‑a adresat direct şi totodată m‑a integrat într‑o comunitate de prieteni pe care i‑am regăsit sau cunoscut. O terapie comun împărtăşită. Recitindu‑le azi, îi mulţumesc prietenului „de departe” care mi‑a fost „aproape”.
■ Teatrolog, profesor universitar, membru de onoare al Academiei Române
George Banu
