Volumul mai conţine istoriile fragmentare, inclusiv cele de dinainte de Istorii, transfigurări lirice ale rădăcinilor „cetice” ale poetei, consumate la intersecţia unei genealogii fabuloase…
Translată liric între primul volum, Culorile începutului (1968), şi cel mai recent, Istorii (2017), autobiografia creatoare a Doinei Cetea îşi reconfigurează selectiv parcursul în O sută şi una poezii, volum apărut în 2020 la Editura Academiei Române din Bucureşti, într‑o ramă critică semnată de Gheorghe Grigurcu, Victor Felea, Valentin Taşcu, Petru Poantă, Mircea Popam, Irina Petraş, Ştefan Borbély, Ion Cocora şi Constantin Cubleşan.
Încă din primul act al acestei retrospective semicentenare asistăm la spectacolul acut senzorial al unei corporalităţi ce‑şi desenează forma într‑un joc de lumini şi umbre, o corporalitate ancorată într‑un teluric de o concreteţe bulversantă, bântuit de un element thanatic difuz, proiectată pe scena unui univers convulsiv: „Îmi las obrajii,/ Ochii verzi şi părul/ Să le sărute tremurarea? Şi umerii îi dezgolesc/ Fierbinţi să‑i scald/ În stropii mari/ Şi biciul lung de foc/ Lumină să prelingă/ O clipă peste noaptea agitată/ Să‑mi văd conturul dezgolit/ În linii ude/ Unit cu iarba/ Mirosind a ploaie./ Şi crengi şi flori/ Trezite de furtună/ Se vor întinde umbre peste mine/ Conturul clar şi ud să‑l întretaie” (Contur). Transpusă într‑o subtilă comparaţie vegetală, corporalitatea îşi modifică dinamica în Anatomie, convertindu‑se într‑un reflex lucid al trecerii timpului – „Mâinile acestea sunt ale mele/ Mi‑am spus/ Privindu‑le după ani/ Aşa cum de la geam/ Îţi vezi grădina/ Săpată de ploi/ Adâncită de şanţuri./ Venele albastre/ Din adâncurile pielii/ Rădăcini cu sevă roşie…”.
Orchestrată cinematografic, prezenţa fiinţei pe scena elementelor revine constant în poezia Doinei Cetea. În A mai rămas ceva nespus, ea intră într‑o ecuaţie identitară condiţionată de logos şi 
aşezată sub semnul naraţiunilor încă nerostite – „Din ninsorile orizontale/ Ridicăm statui/ Şi ne căutăm prin aer/ Asemeni sălbăticiunilor pădurii./ Căutăm acelaşi izvor/ În care să ne oglindim/ Fără teamă./ Ne căutăm şi ne strigăm pe nume,/ A mai rămas ceva nespus” –, în vreme ce în Ard îngerii, poeta exploatează o scenografie mitică bogată şi configurează termenii unei fabuloase relaţii simbiotice, proiectate într‑o sacralitate dezarticulat‑familiară – „…Spun vorbe de dragoste/ Copacilor, oilor./ Seara dansez când umbrele/ Coboară spre Peştera Vântului/ Şi bufniţe aprinse‑n copaci/ Îmi sunt martori/ […] Ard îngerii şi‑şi plâng aripile/ Se stinge soarele lângă gorun,/ Şi iată‑mă soară cu aerul,/ Obosită de greutatea norilor”. Alteori, universul elementar se conturează ca un spaţiu de refugiu, de fugă din lumea maculată a oamenilor, la capătul căreia nostalgia unei purităţi originare întâlneşte tărâmul unei posibilităţi fantasmatice, construite livresc şi ludic: „Să cumpărăm mai mult aer,/ Mai multe ventilatoare/ Ca să‑i păstrăm puritatea” (După Avarul). Maximal, acelaşi fond elementar încărcat de voinţa de puritate furnizează referinţele clare, trăite nemediat, ale unei Renaşteri vag orfice: „Tot mai mult m‑am ridicat/ Din pământ şi cred/ Că moartea‑i crucile/ Strâmbe din cimitir/ Şi adevărata viaţă a mea/ E primăvara./ Tulpinile sunt crude/ Şi‑n fiecare frunză ce se naşte/ E înţelesul crud al vieţii”.
Oscilând între autoportret şi proiect existenţial‑creator, condiţionat de iubire, De vorbă cu mine dezvoltă un univers ale cărui elemente se ordonează egocentric, pe o logică intimă rafinată: „Toate zilele au nevoie de mine/ […] Nemuritoare voi deveni/ Când voi ucide frica/ De lei, de tigri şi de/ Natura sleită de atâtea împliniri […] Totdeauna dorinţele ies/ Din casa mea de pământ/ Mai primejdioase decât furtuna./ Dispar de lângă mine/ Şi‑n fiecare dimineaţă/ Cred mai mult în dragoste/ Încât propriul meu suflu/ Înfricoşătorul meu descântec/ Freamătă buzele şi apasă/ Cu putere trupul”. Obsesivă în lumea Doinei Cetea, unde îşi deschide, ca într‑un evantai, valenţele (claritate, raţionalitate, iluminare, deschidere, vitalitate, salvare, divinitate, luciditate etc.), lumina ocupă aici funcţia unui dublu subtil, de o sacralitate personală: „Pe fiecare ne însoţeşte o lampă/ Şi‑n somnolenţa prin care trecem/ Scapără nebănuită”. Alteori, ea ţine de o interioritate creatoare, vitală – „Zidesc o cetate mi‑am mărturisit/ Cu dragoste chiar dacă degetele‑mi/ Sângerează picături de lumină” (Zidesc o cetate) –, pe când o altă ipostază identitară a luminii se insinuează în seria interogativă din Cutremurul albastru (1973) – „Eşti tu femeia?/ Eşti tu lumina care nu minte?” –, adăugând o dimensiune eterică fiinţei care trăieşte cu un soi de încrâncenare senzorială lumea celestă, geologică, clorofilizată sau meteorologică. Este aceeaşi fiinţă, ale cărei rădăcini ancorează organic şi, prin extensie simbolică, geneaologic, în elementarul substratului: „Drumul meu ca o rădăcină/ Prinsă în mal […] Drumul meu, ca o rădăcină/ Prinsă de piatră” (Drumul meu).
Constantă, eludarea regimului thanatic al fiinţelor şi lucrurilor reclamă mecanisme variabile, de la o logică resurecţionară activată prin transfer vegetal – „Prunele Ioni şi Vasile învie şi mor […] Nu plecaţi, aici nu se moare” (Urme prin ierburi) – la instanţa cosmică proiectată într‑o ecuaţie simbolică nelipsită de elemente psihopompe – „Doar Steaua Sudului veghează/ Singurătatea marginilor albe/ Şi apără de moarte/ Umbrele cailor legaţi” (Steaua Sudului). Animal psihopomp, prezent în numeroase poeme, calul îşi reconfirmă încărcătura simbolică în genealogia incantatorie din Vis absurd – „Am încălecat pe calul spălat în rouă/ Despărţită de ape/ Şi despletită în flăcări/[…] Pluteam şi pe umeri m‑apăsau/ Tainele‑ascunse ale celor plecaţi. Tatăl meu, teiul din dreapta/ Bunicul, străbunicul, stejari” –, în autoportretul magic din Agave – „Într‑o seară/ Mânzul alb ce‑l visam/ Mi‑a venit în prag […] Mânzul cel alb mi‑a venit în prag/ Şi râdea…/ Amândoi râdeam de nebuni…” – sau în fagomania onirică din Râul Lethe – „Calul din bronz/ A început să mestece soclul/ Şi iarba şi florile nesătul/ S‑a îndreptat spre parc să rupă copacii şi rumega/ Crengile şi frunzele şi ochii/ Dilataţi din bronz sclipeau ca vii”.
La celălalt capăt al traseului liric, intervine obsesiv lupul, simbol cratofanic, asociat laturii psihopompe a luminii, prezent atât în scenografia portretului lui Miron al caprelor, excavat din amintirile copilăriei şi întregit legendar în Miron. O poveste, cât şi în registrul denominativ al Ilenei lupilor.
Alteori, acelaşi regim permează lumile fantastice ale poetei – „Departe la sud,/ Într‑o cetate stau sute de păsări/ Plecate demult, din nord, din este, din vest,/ Hipnotizate în arşiţă/ Dorm un somn de vid […] Zorile se arată şi le cuprinde moartea,/ Păsări de piatră” – şi le populează cu umbre. „E greu de potrivit mecanismul/ Pentru protecţia memoriei/ Într‑un film color” – nota poeta într‑un poem din 1985, intitulat Numărul 51. Cu toate acestea, memoriei i se datorează portretistica tandră în care cei dispăruţi sunt recuperaţi în microcosmosuri aglutinant‑familiare, după cum sugerează condiţional rafinata Arheologie: „Dacă aş săpa ca un arheolog/ În amintirea mea/ Aş descoperi câteva umbre/ La o masă de lemn […] Şi cântecele mamei […] Triunghiuri, cercuri, litere, cuvinte,/ Şi oile şi ploile/ […] O pânză subţire ce acoperea/ Chipul tatălui meu/ Prea devreme plecat”.
Acţionând metamorfotic asupra cimitirului, spaţiu prin excelenţă al trecerii, logica resurecţionară dominantă îl transformă într‑un domeniu al efervescenţei existenţiale, hedoniste – „Nimic nu‑mi plăcea / Mai mult / Ca topirea zăpezii / Sub razele soarelui tânăr […] Totul era viaţă / În cimitirul vechi uitat de moarte” (Topirea zăpezii). Asistăm, în fond, la povestea lirică a victoriei timpului ciclic, capabil să exorcizeze anxietăţile generate de cronologia rivală, unidirecţională.
Volumul mai conţine istoriile fragmentare, inclusiv cele de dinainte de Istorii, transfigurări lirice ale rădăcinilor „cetice” ale poetei, consumate la intersecţia unei genealogii fabuloase cu o existenţă culturală generoasă şi configurate palimpsestic cu ajutorul arheologiei familiale şi al logosului. Uneori, aceste istorii se desenează identitar, printr‑un fel de încorporare generaţională, strict feminină – „Forma cunoscută a mamei/ Şi cea necunoscută a bunicii/ Întoarse prin aer/ Aparţin oglinzii/ În care‑mi văd culoarea” (Aparţin oglinzii) –, alteori se reduc la concentrate declaraţii generice: „Sub perne albe moartea/ Ia chipuri de prieteni” (Corabia de cristal). Genealogia familială imprimă o impresionantă calitate narativă acestor istorii şi transformă antologia într‑o autobiografie magică. Din ea fac parte străbunicii a căror prezenţă este prelungită în Paşii, magia bunicii, rememorată în Ulciorul alb şi, din nou, tatăl, simultan maestrul speranţei din Podul casei şi instanţa tăcută a Confesiunii. Metamorfozate într‑o pedagogie parentală, aceste istorii încadrează o ars poetica subtilă, definită concentrat de căutarea „cuvintelor potrivite” şi rezolvate teluric în registru oniric, precum în Locul cel bun: „Şi‑mi aduc aminte cum spunea mama: / «Stai la locul tău şi‑ţi va fi bine» / Sau când mă dojenea tata: / «Dacă nu‑ţi ştii locul, aşa păţeşti» […] Pământul şi iarba‑mi şopteau:/ Cuprinde‑ne în trupul tău/ Noi suntem locul căutat./ Visează, visează‑l, visează!”.
Vitală în economia identităţii lirice, forţa cuvântului – şi, prin extensie, a fluxului narativ şi a cărţii – poate aduce cu sine speranţa unei eternităţi fluide, capabile să transfigureze, sau măcar să camufleze, elementul thanatic înregistrat genealogic şi perceput la toate palierele universului. Dacă în Desen în cărbune, ea se impune ca suprainstanţă thanatică – „Dintre hârtiile mele, însă,/ Stoluri de păsări flămânde/ Cuvintele/ Ne ucid” –, în Aştept, asistăm deja la insinuarea principiului‑speranţă: „Cuvintele ciripesc şi se ridică/ Pregătindu‑mi bucuria”. Ridicând miza, în Cărţile, ea se converteşte într‑o mantră invocată prin vocea tatălui, revelată doar celor iniţiaţi, cu „flacără ascunsă‑n vedere”, şi ascunsă instanţelor distructive, „întunecate minţi” ce ard istorii: „Cuvintele scrise strigau / Nu murim! N‑am murit! / Nu uita, îmi şoptea tata, / Povestea nu piere”. Iar confirmarea eternităţii cuvântului/ a cărţii nu întârzie să se manifeste: „Parcă eram din altă parte / Eram un personaj în carte” (Vedenie).
În textura poematică a Doinei Cetea se reunesc geografii şi memorii ficţionalizate, proiectate în universuri magice şi totuşi familiare, recognoscibile, populate de personaje legendificate (de la un „Miron al caprelor” la Lulu) şi elemente idilice, de nostalgia unei ruralităţi magice şi de asimilarea unei istorice arhitecturi urbane, guvernate de sacralizarea cuvântului şi traversate de o gravitate relativizată prin ironie, dinamic subsumate unei obsesii identitare fascinante experienţial şi expresiv, dar constante la palierul valorilor. Rezultatul îl reprezintă o autobiografie rafinată, elegant încastrată în concentrate tablouri metaforice şi translată cu har în povestire lirică.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific
Constantina Raveca Buleu
