Ema Stere se aventurează pe terenul accidentat aflat la interferenţa antropologiei sociale cu psihologia suspansului, turnând schimbări utopice în intrigi cu potenţial exotic…
Ca o insulă cu naufragiaţi ai voinţei, aşa ne apar şi astăzi protagoniştii din Unchiul Vania. Deasupra tuturor, Serebreakov îşi sapă somnambulic groapa depresiei sub masca universitarului zeificat în provincie. Doar frumuseţea nepământeană a Elenei Andreevna solicita deodată pe ceilalţi, iar ei ripostau cât să supravieţuiască în viaţa oricum sfârşită. În intriga sofisticată din Copiii lui Marcel, debutanta Ema Stere preia numele lui Serebreakov şi‑l împrumută intrigii unui thriller rural ce atrage zeci de indivizi numai buni de pus în vitrina pacienţilor cehovieni. De altfel, enigma, una mare, dolofană, amplificată până la final, rămâne cumva unica legătură cu atmosfera dramaturgului rus, plus ceva stări contradictorii, de care naufragiaţii în satul Sânceni din Buzău nu reuşesc să se descotorosească.
Cu un titlu comic şi incitant, romanul Emei Stere (Copiii lui Marcel, Iaşi, Editura Polirom, 2020, 536 pag.) are şansele unei poveşti de spus mai departe: ritm, stil, dialoguri vii, construcţie ingenioasă, scene memorabile, explozii de oralitate, suspans dens, totul în pasta cinematografică rulată pe repede‑nainte, cale de peste 500 de pagini.
Urbanul răsturnat în satul buzoian se distribuie în cazuistici de logică şi crize labirintice, până ce misterul se desface exagerat la focul întâmplărilor. Totul programat, se pare, de naratoarea pe care
cititorii o vor îndrăgi de la primele semne abulice. Drept e şi că, la început, ea preia ticurile adolescenţilor care dezbat problemele adulţilor, fără a scăpa nuanţe grave, înecăcioase ‑ ce pot alunga cititorul prins în discursul acesta încăpător, multicolor, de la prima frază. Treptat, vocea narativă se îmblânzeşte, e maturizată, şi rămân stabile doar reacţiile ferme ale fostei corporatiste ajunsă la 30 de ani în faţa unui nou început. Care se aprinde erotic şi se zideşte în iniţiativă socială. Fără a avea ceva de ascuns şi nimic de pierdut, ea riscă o aventură agricolă pe domeniul lui Serebreakov (amicul emigrant al iubitului ei, Matei). Împreună cu orfanul Francisc – un Cuore matur ‑, ei pornesc afacerea ce se transformă în colonie; una alcătuită iniţial din urmaşii lui Marcel Serebreakov, personajul absent şi marele necunoscut al istoriei lor. Însă secta, pentru alţii, înseamnă, de fapt, o comunitate ispitită de himera Începutului. Ei încearcă afaceri cu produse agricole, apoi artizanale, şi tot aşa, până ce foamea şi lipsa căldurii îi aşază pe alte coordonate capitaliste, de unde ies câştigaţi – cum vor fi, de pildă, apariţiile televizate şi cele din presă, contra cost. Din producătorii fără experienţă retraşi într‑un sat înţepenit în ritmul cârciumii, ei se transformă în produse umane, comercializate pentru profit.
Suntem martorii hazardului pur sau asistăm mutările altcuiva pe o tablă de şah invizibilă. Progresul comunităţii improvizate din Sânceni se află în vertijul secretelor, nu doar instituţionale, ce depăşesc înţelegerea istorică imediată. Ei sunt Copiii lui Marcel, iar Ema Stere ştie să facă din satul românesc, iată, altceva, fără balast previzibil ‑ sau prea puţin ‑, şi cu numeroase ferestre care oferă tot atâtea posibilităţi de interpretare. Naraţiunea alertă, de scenariu tipic ficţiunii on the road, apoi distopice, cu aventura mutării la ţară şi descifrarea iţelor unui neam cu destule, prea multe necunoscute. Iar deruta se adânceşte pe măsura pasiunilor utopice. Nicidecum străină de tehnicile narative, Ema Stere face loc polifoniei, tratând‑o verosimil şi dozând atentă starea de autenticitate. De departe, interesul ei este să infuzeze autenticitate, reglând limbajul şi mentalităţile conjuncturale.
Copiii lui Marcel este povestea unei comunităţi gata să schimbe viaţa pentru o provocare la doi paşi de imaginaţie. Cu vădită plăcere, Ema Stere se aventurează pe terenul accidentat aflat la interferenţa antropologiei sociale cu psihologia suspansului, turnând schimbări utopice în intrigi cu potenţial exotic. Imaginaţia uneşte tot cu naturaleţe, umorul, teatralitatea, situaţiile comice şi tragicul pe sute de pagini; iar când relaxarea discursului pare a disloca naraţiunea şi totul eşuează, taman atunci observăm că a fost numai o pauză de respiraţie. Căci totul reporneşte, mai dinamic, pe harta unui maraton al schimbărilor şi iniţierii în cascadă.
La început, întemeietorii par nişte hipioţi aterizaţi într‑un sat ospitalier, dar neverosimil: localnicii sunt apostolii jovialităţii, iar suspiciunea nu jenează pe nimeni. Dar să zicem că mai există asemenea deschideri rurale pentru pripăşiţii de aiurea. Aşadar, cei trei viitori eco‑profesionişti, care n‑au habar în ce se bagă, încep totuşi să creadă în agricultura curată şi deloc naivă. Aşa încât, la un moment dat, numai parodicul respiră. Însă empatizarea cu personajele şi lumea lor se petrece spontan, ca şi cum naratoarea ştie că nonconformismul ei fără nimic demonstrativ va câştiga cititorii. După un şablon identic sunt redate şi scenele cu sătenii voioşi şi deschişi la vorbă, deloc creduli, precum Ouatu, perorând pe datorie şi intuind zestrea cu alcool. O lume care n‑are nimic de pierdut şi nimic de câştigat, afară de băutură. Încolo, metehne ştiute şi scormoniri de memorii ce lasă destul praf misterios în urmă. Dar pe care‑l revendică, anticipativ, naratoarea, de o francheţe neobişnuită, nicidecum ignorantă. Ca o soră din tribul universal al comunităţilor indie.
Căutarea febrilă a urmaşilor lui Serebreakov alimentează utopia, iar dispariţia din comunism a lui Marcel, distopia. Cititorul este atras în galerii temporale, în ipoteze şi scenografii cu detectivi, securişti, teleportări etc. care vor înghiţi subit schema documentaristă din utopia vieţii hipnotice ‑ după modelul libertăţilor post‑Vietnam. „Marceloţii” vin la chemarea unei promisiuni ce aduce cu cea a soţilor Buendia înainte de plecarea spre un loc al Făgăduinţei pe care nu‑l promisese nimeni.
Acest Macondo improvizat în Sânceni este sau poate fi deopotrivă Arca sau buricul pământului, căci de‑aici se deschid circuitele secrete şi energiile clasate, precum tehnologia conspiraţionistă. Sau faptul că‑şi construiesc un parodic Turn Babel ca să‑l descopere pe… Marcel. Nu lipsesc din procesul distopic nici încurcăturile ideologice, cu personaje care evadează din „lagărul” capitalist pentru a beneficia de libertatea lui. Paradoxul merge până la autoimpunerea de reguli cu circuit închis, cu democraţia originală bazată pe improbabila ereditate. Reţinem însă, în toate situaţiile, capacitatea Emei Stere de‑a compromite situaţiile tensionate prin jocurile comice şi scenografia farselor. Adeseori ai impresia că ea gândeşte scenele ca în filmele mute, după care sonorul lumii este dat brusc la maximum, şi te trezeşti în lumea unui Silviu Purcărete, care îmi pare cel mai apropiat de imaginarul debutantei.
Răsturnările de situaţie şi apariţiile cu totul inedite pregătesc finalul apoteotic. Vă las să‑l descoperiţi în ţesătura textuală amintită de naratoare ori de câte ori lasă la vedere chestiunile autoreferenţiale. De la acest nivel la cel al intrigii, jocul suspansului îi iese cel mai bine Emei Stere, cu travaliul scamatoresc de adevăr‑minciună, cu promisiunile eliberării în patria ideală teoretizate de Leopold (fratele lui Marcel), cu asediul „Cetăţii” şi pregătirile exodului. Autoarea se numără printre cei câţiva scriitori actuali care au ştiinţa detonării intensităţilor în scene fără nimic promiţător, până ce suspansul se transformă în thriller (psihologic).
Trebuie să accepţi pactul vizionar al naratoarei, care demonstrează cum puterea sugestiei şi stilul ţintit se substituie intrigii şi pot duce nicăieri, ca o fugă în cerc. Rătăcirea nu putea încheia mai simbolic părăsirea patriei ideale pentru o alta, nu mai puţin posibilă. Nu ştiu câţi regizori vor citi romanul, dar poate rezulta un film spumos, cu rest de imaginaţie parabolică. La fel de lăudabil este şi talentul ei de‑a crea ambiguitate fără a se teme că, recitind, cititorul epuizează sensurile. Fisurile lăsate la vedere, detaliile aparent fără miză şi destinele încremenite se diluează în spectacolul unei descătuşări fără speranţă, stimulată de adrenalina fricii. În schematismul
thrillerului din care nu pricepi exact pericolul, dar îl accepţi ca pe realitatea cea mai intimă, se insinuează şi sensul parabolic. Fireşte, puteau lipsi cam două sute de pagini, însă scriitoarea suferă deocamdată de sindromul autorului care nu poate renunţa la nicio pagină…
Arcă a metaficţiunilor conspiraţioniste pe tărâmul unei ruralităţi cu potenţial mitic, Copiii lui Marcel încântă chiar şi în paginile de prisos. Debutul Emei Stere seamănă cu focurile de artificii ale celor care n‑au sărbătorit multă vreme nimic: lansate deodată, exploziile privilegiază detectivismul social‑politic şi thrillerul contrafactual, toate pe fundalul utopiei balcanice, luminând portretul unei Românii în miniatură. Patria autoizolată în satul unde s‑a întâmplat deja totul. Poate chiar viitorul.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, profesor universitar
Marius Miheţ
