Barbaria noastră cea de toate zilele
Apocalipsa satului pregăteşte apocalipsa lumii întregi.
Începutul Orei 25 stă sub semnul barbariei ca simptom apocaliptic, ea însăşi având la bază o atitudine ce‑a răzbit până în secolul trecut. Iar barbaria funcţionează totodată în lumea satului ca ierarhie crudă, adeseori cinică, imuabilă.
Identitatea în barbarie anunţă barbaria din sistem.
În acelaşi timp, C.V. Gheorghiu dezidealizează satul şi‑l trece prin psihologia colectivă de tip arhaic. Dar cu diagnosticul actualităţii: ritmul lumii rurale şi acţiunile extreme sunt dictate de barbaria din care instinctul, aşa cum îl ştiam, cântăreşte mai puţin. Pentru că omul barbar desconsideră individul până la ştergerea lui din memoria sensibilă.
Există în imaginea paradisiacă de altădată a satului o intervenţie demonică, ce aparţine nu doar instinctului, cât ritmului istoric. Apocalipticul din Ora 25 extremizează totul. De la gesturile mărunte la cele uriaşe, el provoacă paroxismul şi şterge calitatea de om în ochii Celuilalt. Cu alte cuvinte, situându‑l în supunere, mentalitatea satului reţine din om numai această unică dimensiune, ce va fi prelungită, doctrinar, în teoria cetăţeanului.
Până în 1949, când apare Ora 25, nu mai era un secret pentru nimeni că secolul războaielor mari însemna, înainte de orice, despărţire prin formele ei extreme: deportare, exil şi moarte. Istoria însăşi stă sub semnul arbitrariului. C.V. Gheorghiu ştie asta şi unifică în roman triada înstrăinării, problematizând ‑ şi folosesc o sintagmă a lui Adorno – „o aversiune organizată”. Numai că aversiunea lui Gheorghiu primea replici neaşteptate. Căci se îndrepta deopotrivă împotriva bolşevicilor şi a capitalismului[1] american.
Fără îndoială că cititorul francez percepe ficţiunea românului – la vremea apariţiei, poate la fel astăzi – şi ca o formă de exotism. Ora 25 nu vorbeşte doar despre absurditatea sistemelor, apocalipsele modernităţii şi sfârşitul umanismului. Cât despre noul exil modern, despre cum se poate relua la nesfârşit un mit al lui Iov în scenarii sofisticate.
Golgota Estului venea prin Gheorghiu la momentul potrivit, cu istorii ce nu puteau fi contestate la nivelul verosimilităţii. Captivitatea o resimţiseră toate statele, într‑o formă sau alta. Însă de prea puţine ori ea întâlnise absurdul aşa cum deja îl trăia cealaltă parte a continentului. Estul european era condamnat înainte de ocupaţia bolşevică la asemenea exerciţii de supravieţuire faţă cu asaltul terorii deghizată în absurd. Nu e de mirare că tocmai Kafka putea fi citit într‑o variantă răsăriteană, de o fluenţă cu totul surprinzătoare. În acest context, Ora 25 aduce cu o mărturie dintr‑un infern continuu.
Dar ceea ce trebuie că a surprins decisiv cititorul, nu doar apusean, a fost felul cum accentele tragice ocolesc orice revendicare a omului revoltat. Traian Korugă reprezintă o astfel de variantă remaniată. De cealaltă parte, victima istoriei, o marionetă a absurdului, Johann Moritz întruchipează individul ce refuză revolta. Aparenta lui ignoranţă nu este altceva decât semnul ancestral al conservării omului simplu. Mărturia lui Moritz irumpe în cele din urmă în revelaţia simplă a transcendentului. Totodată şi salvarea autentică, singura disponibilă.
Gheorghiu a militat mereu pentru condiţia lui Iov. Într‑o formă sau alta, toată literatura lui se revendică prin filtrul acestui mit biblic. Fie că vorbim despre prospectarea unei umanităţi, fie a unei individualităţi, în opera de ficţiune a lui C.V. Gheorghiu se concretizează mereu o odisee tragică.
La fel ca alţi scriitori distopici, neputinţa de a‑şi vedea cărţile publicate şi în ţară nu l‑au descurajat. El trăieşte compensatoriul cu credinţa în puterea cuvântului, reluată, ca o teză centrală, în toată opera.
Mai mult decât orice, C.V. Gheorghiu tratează ontologic şi teologic instrumentarea cuvântului. Notează el: „Orice scriere este un simbol al creaţiei ieşite din nimic, al morţii şi învierii prin cuvânt… Orice caligrafie e o teologie, o cunoaştere a lui Dumnezeu (…) Pentru mine, a scrie nu e o datorie, o plăcere, ci şi un act sacru”[2]. Transferul crezului în vocile narative din Ora 25 tocmai acest aspect îl evidenţiază. Numai că Traian, ca fiinţă non‑religioasă, în orice caz nepracticantă, preferă nihilismul modernilor. Întoarcerea la credinţă ar contesta însăşi detenta lui intelectuală. De aceea, chiar martor al miracolului, el tot calea lui Ivan Karamazov o alege. Din acest punct de vedere, Ora 25 poate fi citit şi ca roman religios despre revelaţia netămăduitoare. O parabolă a miracolului refuzat.
De asemenea, C. V. Gheorghiu se alătură prin viziunea distopică marilor scriitori apocaliptici, precum Huxley, Orwell, Platonov, Bradbury, Greene, Atwood, Vonnegut, Bernanos, Zamiatin, dar fără luminile satiric‑umoristice, decât la scară mică. Umorul negru al lui C. V. Gheorghiu este furnizat de petiţiile urmuziene, nu de capacitatea rostogolirii tragicului în comic şi a farsei în umor. El nu poate vedea umor (cu excepţia celui negru) dincolo de obscuritatea apocaliptică. Când, totuşi, o face, intenţia e să amplifice condiţia alienării.
Întreaga construcţie distopică din Ora 25 este gândită contrapunctic. Ruralului barbarizat din deschiderea romanului îi corespunde barbaria umană din romanul filosofic.
După 8 romane publicate, Traian Korugă gândeşte pe următorul în alte condiţii: cu personaje reale, care vor fi toţi oamenii de pe faţa pământului, însă reprezentaţi de 10 eroi luaţi la întâmplare, pentru că evenimentele vor acoperi întreaga lume. Pericolul, însă, este ceea ce numeşte el sclav tehnic. Care înseamnă orice produce ceva în afara fiinţei şi numai în cea a maşinii. Alături de sclavul tehnic sunt însă şi sclavii umani, numai că cei tehnici sunt „servitorii perfecţi”; ei pot fi înlocuiţi şi formează un proletariat încă neintegrat, căci oamenii deţin încă puterea. Aşadar, romanul va fi unul fantastic, îl numeşte el. Nu va descrie despre cum se revoltă miliarde de sclavi tehnici şi încarcerează oamenii sau îi execută, pentru că revoluţiile pot fi realizate numai de sclavii umani. Cei din urmă vor fi forţaţi să imite obiceiurile învingătorilor tehnici, între care se disting automatismul, uniformitatea şi anonimatul. Însă criteriile tehnice vor duce la subevaluarea omului, obligat să respecte rigorile tehnice, nu necesităţile naturii umane. Ca minoritate proletară, în timp, acest om va fi exclus. În fapt, teoria dezumanizării e copia neconştientizată a actualităţii.
C.V. Gheorghiu nu face din vizionarism o proiecţie, ci o sinteză a imediatului. Căci imposibilitatea existenţei este deja o realitate. Iar ea descrie „cea mai neagră epocă din istoria umanităţii”. Cum ne‑a obişnuit, scriitorul realizează analogii chiar şi în demonstraţii. Iorgu Iordan iubeşte caii mai mult decât viaţa, la fel cum, în cealaltă societate barbară, istorică, sclavul uman nu valorează nimic. Ceea ce reclamă Gheorghiu în Ora 25 este căderea în nesemnificativ a vieţii umane. Vocea intelectualilor avertizează asupra deprecierii omului exact când civilizaţia îşi trăieşte apogeul tehnic. Triumful progresului produce banalizarea vieţii. De ce, însă, intelectualii văd nuanţele deja transformate în realitate? Pentru că, se prezintă Traian, e şi poet; astfel, ar avea „un simţ în plus, cu care prevăd viitorul. Poetul e un profet”, iar misiunea lui e să anunţe cu voce tare sentimentul apocaliptic. Fireşte că tribulaţiile lui nu sunt originale; încă din veacul al nouăsprezecelea, scriitorii sunt adepţii mesianismului poetic, mai ales.
Din ceea ce înţelegea cândva prin mesianism, în Ora 25, vor fi exilate filoanele naţionale, ale genialităţii, naţionalismului şi, mai ales, miticul şi mitizarea. Ba chiar, dacă ele există aproximativ, sunt parodiate. Citit cu atenţie, romanul arată cum intelectualii sunt nişte incomozi care nu incomodează… Episodul internării forţate a lui Traian exclude problematizarea grevei şi arată cum se soluţionează un caz de insubordonare tehnică. Care ţine de uman şi de ierarhiile sociale, în vreme ce, în roman, pedepsele înseamnă „repararea” piesei umane din sistem. La fel cum, nu după mult timp, totalitarismul numea tortura – reeducare.
În romanul de idei din Ora 25, C. V. Gheorghiu prezintă sfârşitul oricărui mesianism, limita civilizaţiei umane şi eşecul convieţuirii cu tehnica. Apogeul societăţii tehnice înseamnă dispariţia mesianismului umanist. Mai mult decât atât, asistăm la dezumanizarea totală, un genocid premeditat, o sinucidere nesesizată de conştiinţele slabe. Dacă mesianismul activa în interiorul istoriei, dezumanizarea, ca ultimă nuanţă a apocalipticului, transcende istoria.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, profesor universitar
Note:
[1] „Americanii au descoperit o mulţime de lucruri, ca paratrăsnetul sau telegrafia fără fir, dar n‑au descoperit încă existenţa individului, a persoanei umane. Ei nu lucrează decât pe categorii, pe bandă rulantă. America nu se ocupă de indivizi: e retrograd. La ei, persoana umană nu există. Individul este depăşit, abolit” – cf. C.V. Gheorghiu. Memorii II. Ispita libertăţii, traducere de Sanda Mihăescu‑Cârsteanu, Editura Gramar, Bucureşti, 2002, p. 261;
[2] Constantin Virgil Gheorghiu, Cum am vrut să mă fac sfânt. Amintiri dintr‑o copilărie teologică, trad. de Maria‑Cornelia Ică jr, Sibiu, Editura Deisis, 2008, pp. 154‑155;
Marius Miheţ