Eseu - Publicistică - Critică literară

De unul singur

Apăruse deja primul volum al Jurnalului lui Mircea Zaciu (1993), când Marian Papahagi mi‑a spus calm, constatativ, că singura reacţie critică „normală” referitoare la unele aspecte consemnate în el este să scrii un „contra‑jurnal”, a cărui miză să fie restabilirea adevărului în privinţa unor evenimente. Aveam să citesc volumele care vor urma din această perspectivă, mai ales că la unele dintre episoadele relatate în ele participasem personal, fiind surprins de interpretarea distorsionată care li s‑a dat ulterior. Chiar şi în cele două volume recente de acum, 5&6, pe care Mircea Petean le publică exemplar la editura sa proprie, Limes (2020), după ce manuscrisul a fost recuperat din arhiva regretatului Aurel Sasu şi verificat cu acribie de către Ion Pop (al cărui altruism trebuie lăudat, fiindcă a făcut‑o de multe ori descumpănit de ceea ce citea), sunt destule evenimente pe care eu însumi le‑am trăit ca proaspăt angajat al Facultăţii de Litere din Cluj, şi a căror descriere sau interpretare nu corespunde cu propriile mele amintiri. De pildă, Profesorul mă face să spun că am fost „dezamăgit” de Matei Călinescu în timpul bursei mele americane (v. 6, p. 63), deşi nu ştiu cum de aş fi putut fi, de vreme ce MC a fost, pe tot timpul şederii mele de nouă luni la Bloomington, un amfitrion impecabil şi îndatoritor, care şi‑a abandonat câteodată chiar şi obligaţiile personale ca să mă îndrume.

Mircea Zaciu îmi pune în cârcă (v. 6, p. 431) şi o culpă deontologică de pe vremea când lucram cu o jumătate de normă la Apostrof, preluând colportarea Martei Petreu potrivit căreia aş fi „strecurat” în faza de tipar a revistei un text incriminant, provocând redacţiei un prejudiciu financiar considerabil din cauza obligaţiei de a repagina coala şi de a o tipări din nou. În condiţiile de exclusivism decizional de la Apostroful de atunci, un asemenea „act de curaj” subversiv reprezenta pur şi simplu o neputinţă, adevărul fiind că înaintasem cronica respectivă pentru a fi citită şi avizată, ceea ce credeam că s‑a întâmplat în momentul în care ajunsesem „cap limpede” şi când ştiam că orice imixtiune în corpul deja paginat era definitiv interzisă.

Consecinţa este că am citit, ca întotdeauna, cu circumspecţia cuvenită cele două volume de acum, din care, pe nedrept, colaboratorii cei mai apropiaţi ai Profesorului, Marian Papahagi, Aurel Sasu şi Ion Pop, ies cei mai „şifonaţi”, Zaciu vorbind despre ei ca despre „societatea foştilor mei prieteni”, reproşându‑le, aproape stereotip, „ingratitudinea” de a nu‑i fi făcut anumite servicii, deşi timpurile şi metabolismul lor socio‑politic se schimbaseră radical (cele două volume de acum acoperă anii 1990‑92, vol. 5, respectiv ’93‑’94, vol. 6) şi „societatea foştilor prieteni” se risipse în patru vânturi (Ion Pop la Paris, M. Papahagi la Bucureşti, la minister, apoi la Roma, iar Aurel Sasu în Statele Unite şi Canada), apărând în schimb alţii, recrutaţi, în general, din rândul foştilor studenţi (Al. Cistelecan, Ioan şi Petronella Moldovan, Al. Vlad, V. Podoabă, Liviu Maliţa – mereu impecabili şi îndatoritori), dar şi cei trăitori în Occident, cu precădere Ion Taloş, Dan Culcer, Al. Lungu, Georg Aescht, Peter Motzan sau, mai ales, generosul Dorin Tudoran, singurul – mărturiseşte Zaciu – care îi oferă un contract permanent şi îl şi plăteşte pentru textele publicate, în condiţiile în care viaţa de la Bonn a Profesorului se consumă angoasant în condiţii de sărăcie lucie, mărturisite franc, fără ocolişuri.

Adevărul este că îţi vine greu să ţi‑l imaginezi pe omul pe care l‑ai admirat în asemenea contexte. Virgil Podoabă, în Ultimul latin, a pus diagnosticul corect, Zaciu constituind, pe vremea studenţiei noastre, al treilea palier de „consacrare” intelectuală, după cele două anterioare, reprezentate de întâlnirea cu Ioana Em. Petrescu şi cu atmosfera din redacţia Echinoxului. A şi făcut enorm, pentru noi, în această privinţă, inclusiv prin facilitarea debutului în colecţia Restituirilor, unde mie mi‑a revenit Fântâneru. Acestei generozităţi i se alătura admiraţia pentru apariţiile estetice ale Profesorului, Zaciu fiind, în mod incontestabil, omul cu distincţia vestimentară cea mai rafinată din tot Clujul timpurilor de atunci (y compris pictori sau actori), eleganţă firească, pe care o căutam şi o regăseam şi în stilistica limpidă a textelor sale, deşi, trebuie să recunosc, temele abordate ne cam lăsau rece, fiind, după gustul nostru, mult prea tradiţionale.

Mentoratul exercitat asupra noastră s‑a consumat, de regulă, în afara catedrei propriu‑zise, fiindcă la cursuri citea fără să ridice ochii din însemnări, textul rostit fiind copia fidelă a ceea ce avea scris pe colile A4. Se spunea că se află în vizorul Securităţii şi din cauza aceasta îşi reprima orice accent de oralitate. Deci, ne aştepta afară sau ne primea în alte spaţii, mai ales acasă, toate aceste detalii explicând, în parte, şi ecoul ambiguu pe care jurnalul l‑a stârnit în subconştientul discipolilor săi. Îl vedeam plutind deasupra cotidianului care maculează şi, dintr‑o dată, prezenţa Lui acolo, jos, ni s‑a părut deconcertantă. Mulţi dintre colegii mei n‑ar fi dorit ca filele de jurnal să se publice. Un lucru îmi pare, însă, cert: fără volumele de consemnări cotidiene, opera lui, atâta câtă este, ar fi dobândit o altă pondere. Psihanaliza receptării lui Mircea Zaciu ar fi util să fie făcută, la un moment dat, de către cineva, întrucât el era cel dintâi conştient de această alchimie. Iată ce scrie la sfârşitul însemnărilor din data de 29 sept. 1994: „Pentru mulţi am însemnat, cred azi, un substitut de tată, un soi de imagine paternă bună, prin opoziţie cu cea (reală) respinsă. E semnificativ că cei care au ţinut mai mult la mine aveau probleme cu propriii lor taţi […], încât eu suplineam ceea ce ei simţeau ca un gol sau un punct dureros.” (v. 6, 475)

Cele două volume de acum ale Jurnalului (ultimele accesibile, precizează M. Petean, dacă nu se produce vreo „minune”, fiindcă e puţin probabil că Zaciu ar fi încetat să noteze începând cu anul 1995) sunt oarecum dezechilibrate, în funcţie de locul în care Profesorul se află, paginile din Occident fiind mult mai substanţiale decât cele – extrem de multe – consemnate cu prilejul întoarcerilor acasă, unde condiţiile fuseseră schimbate şi unde vechile mărci identitare nu mai funcţionează decât bovaric. Dacă cele scrise până în 1990 fuseseră cauţionate indirect de aura inconstestabilă de centralism academic pe care Zaciu o dobândise la Cluj şi în viaţa literară, prin ubiciuitate, opoziţionism şi prin campania plină de succes dusă împotriva lui Eugen Barbu, pensionarea şi decizia de a se muta în Germania îl împing, după 1990, înspre marginea arealului de prestanţă simbolică, absenţa unei opere puternice fiind responsabilă parţial, din păcate, de această alunecare. Impresionant e doar faptul că diaristul nu conştientizează că revendicările sale – foarte multe, continue, exasperante – sunt formulate acum de pe poziţii personale mult mai estompate, viaţa literară şi academică din România fiind construite în subsidiar ca mecanisme de colportaj şi de consacrare oculte, unde câştig de cauză au exclusiv cei care se află în poziţii de putere şi ştiu să profite de ele. Ceilalţi se împart în două categorii victimare, resentimentarii şi abulicii inerţiali, Jurnalul anilor ’90‑’94 având din plin ambele ingrediente.

Vocea lucidă, cea mai puternică din tot textul, îi aparţine lui S. Damian (vizitat la Heidelberg), care‑l acuză pe proaspătul expatriat de anacronism nostalgic, inerţial. „Părăsind România – îi scrie el lui Zaciu –, n‑ai renunţat încă la o serie de iluzii legate de recunoştinţă, ierarhia valorilor, cultivarea competenţei etc. E mai recomandabil să nu investeşti încredere pe planul relaţiilor cu autorităţile culturale.” (vol. 5, p. 202) Cu toate acestea, Zaciu e consecvent „pe stil vechi”, foarte reticent în a‑şi asuma condiţia de „anonim instituţional” stabilit în străinătate, care nu şi‑a păstrat, la Cluj, decât micul racord simbolic, nul pe ansamblul legii, de coordonator telepatic al unor doctorate aflate în derulare. El suferă, ca atare, câineşte atunci când Ion Pop, Marian Papahagi sau Eugen Uricaru (aflat la Roma) nu îl includ în delegaţii „oficiale” şi se războieşte non‑stop pentru câte o reajustare la universitate sau în structurile diplomatice, deşi i se explică obiectiv faptul că decizia de a‑şi muta pensia în Germania l‑a pus în conflict cu legislaţia română în vigoare, „ingratitudinea” foştilor prieteni datorându‑se, în principal, faptului că au mâinile legate. La fel e şi cu nesfârşita cruciadă dusă, la toate nivelele (inclusiv la cel prezidenţial sau al vârfurilor autorităţilor judeţene) pentru dobândirea integrală a dreptului de proprietate asupra casei din posesia Bisericii Ortodoxe, pe care în cele din urmă îl pierde, ştiut fiind faptul că forţase legea chiar de la primele demersuri.

Cea mai dificilă, pentru cei care îl cunosc, şi care continuă să‑i fie alături, este starea de revendicare continuă, obsesivă, care‑i determină pe cei din jur să se replieze instinctiv, să se protejeze. Nu e om de la care Zaciu să nu ceară ceva, pe care să nu‑l constrângă printr‑o presiune psihică permanentă, compulsivă: o găzduire în incintele diplomatice pe care le ocupă vremelnic, o invitaţie, o includere în componenţa unor simpozioane, a unor mese rotunde etc. Când nu le obţine, se lamentează: „mă simt abandonat, inutil”. Stă cu ochii pe cutia poştală şi atunci când o găseşte goală, e copleşit de disperare.

Frustrarea se converteşte în spartachiade anticlujene injuste („Viaţa clujeană provincială, fără orizont.”; vol. 6, p. 360), în denunţarea voluptuoasă a epidemiilor locale (Caritasul, funarismul, manipularea ambiguă a lui David Prodan din ultimii ani ai vieţii) şi în declasarea nivelului intelectual şi literar din capitala Transilvaniei, oamenii fiind etichetaţi, tot subiectiv, în funcţie de disponibilitatea sau reticenţa de a face servicii. Veche ţintă ostilă, „Marinache” (Adrian Marino) e lovit cu barosul, opera şi activităţile sale culturale fiind declasate virulent, inclusiv cele din primele luni de după Revoluţie, când Marino patronează Tribuna Ardealului şi e pe baricade. Ceilalţi sunt zugrăviţi în funcţie de umorile de moment, cel mai versatil tratament spectacular fiind rezervat cuplului M. Petreu – I. Vartic, care, în treacăt fie spus, îi ţin spatele ori de câte ori este nevoie. Avem, în schimb, diseminată în corpul celor două volume, o micromonografie completă Radu Afrim, din anii de dinainte de a deveni regizor, inclusiv povestea includerii abuzive a poemelor sale în antologia Streiflicht (1993) a lui Chr. W. Schenk (vizitat de către Zaciu la Kastellaun), pe care corespondenţa, publicată recent, a poetului german o confirmă.

În contrapartidă, versantul de rezistenţă al celor două volume îl constituie recuperările româneşti din străinătate: Petru Dumitriu, Constantin Chiriţă, S. Damian, Al. Lungu, I. Negoiţescu, unele informaţii fiind canalizate înspre Apostrof, unde sunt negreşit publicate. Detaliile sunt de context şi de istorie literară, altele fiind senzaţionale: câţi ştiu, de pildă, că I. Negoiţescu a fost căsătorit cu fiica şefului gărzii de corp a lui Ghe. Gheorghiu‑Dej sau că Norman Manea (nu prea „înghiţit” de către Zaciu) a fost „botezat” cu pseudonim de către Miron Radu Paraschivescu după … Norman Mailer (vol. 6, p. 46)? Curiozitatea Profesorului funcţionează impecabil aici, aceste „calupuri” de însemnări constituind, de altfel, secţiunile cele mai rezistente ale unui jurnal prea lung de multe ori, lecturat impecabil de către Ion Pop, gentleman ca întotdeauna, dacă ţinem cont de faptul că el iese destul de rău din cele două volume.

Cu secţiunile publicate acum de către Mircea Petean (solidar de‑a lungul întregii sale vieţi, inclusiv cu prilejul unor drumuri efectuate în Germania) ajungem, în mod inevitabil, şi la cea mai spinoasă problemă a „cazului Zaciu”, şi anume disproporţia dintre cantitatea imensă de material diaristic şi importanţa relativ scăzută a operei. Sunt zile în care consemnările depăşesc 4‑5 pagini, simpla lor scriere însemnând mai multe ore. Zaciu recunoaşte de altfel faptul că scrisul lui e condiţionat exclusiv circumstanţial („fără presiune externă nu mai scriu nimic”, v. 6, 358) şi că, insistând pe consemnările zilnice, a ajuns să înlocuiască opera cu jurnalul. Nu există, în cele două volume de acum, nici o consemnare a vreunei forme de scris alternativ: ceva care să se rupă de exterior şi să urmeze un fir ideatic propriu, de tip constructiv. Pentru mulţi discipoli, această absenţă e demoralizantă, ea explicând, în parte, reacţiile virulente de până acum (I. Simuţ, Dan C. Mihăilescu).

Deşi exemplul comparativ poate părea excesiv, îngăduiţi‑mi un exemplu, luat din jurnalul lui Mircea Eliade. Autorul traversează Oceanul de la Chicago şi în hotelul de la Paris constată că nu are o masă pe care să scrie. Febril, caută una, e cam şubredă, fără stabilitate, dar o propteşte cumva şi peste numai o oră continuă lucrarea începută acasă. În asta constă diferenţa: Zaciu ar fi scris cinci pagini despre cât de traumatic e să nu ai masă şi, ulterior, despre cât de nedrept este că ea se clatină.

■ Scriitor, profesor universitar, critic şi istoric literar

Ştefan Borbély

Total 1 Votes
0

Ştefan Borbély

Ştefan Borbély (n. 31 oct. 1953, în Făgăraş) este profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură universală şi comparată. Doctorat în literatură comparată (1999). Echinoxist ca formaţie, a debutat editorial în 1995, cu volumul de eseuri Grădina magistrului Thomas.

A mai publicat: Xenograme (1997), Visul lupului de stepă (1999), De la Herakles la Eulenspiegel. Eroicul (2001), Opoziţii constructive (2002), Matei Călinescu. Monografie (2003), Cercul de graţie (2003), Proza fantastică a lui Mircea Eliade. Complexul gnostic (2003), Mitologie generală I. (2004), Despre Thomas Mann şi alte eseuri (2005), O carte pe săptămână (2007), Pornind de la Nietzsche (2010), Existenţa diafană (2011), Homo brucans şi alte eseuri (2011).

A coordonat volumele colective Experienţa externă (1999), respectiv Ion Pop – şapte decenii de melancolie şi literatură (2011) şi a realizat câteva traduceri.

Este membru al Uniunii Scriitorilor.

A colaborat la numeroase volume colective, printre care: Dicţionarul Scriitorilor Români (DSR, I-IV), Dicţionarul Esenţial al Scriitorilor Români (DESR), Dicţionar Analitic de Opere Literare Româneşti (I-IV), World Novel Compendium, I-II (Facts on File, New York, 2008).

Bursier multiplu al Colegiului Noua Europă din Bucureşti, a beneficiat de stagii de pregătire în Marea Britanie (Oxford, 1999), Statele Unite şi India: bursier Fulbright în 1992, la Indiana University, Bloomington; visiting fellow la New York, Columbia University, respectiv la Institute for Psychohistory (1997, 1999, 2000), la University of North Carolina, Chapel Hill (2001), Jawaharlal Nehru University din New Delhi (Institute of Advanced Study, 2009) şi Universidad de Granada (2012). Incadrarea de baza: prof. univ. dr, Univ. Babes-Bolyai Cluj-N, Facultatea de Litere, Departamentul de Lit Comparata. Publică frecvent în Contemporanul/Ideea Europeană.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button