Despre viitor: Hipernomadism şi transumanizare. Întoarcerea la falsul mileniu întunecat
Obişnuinţa milenară a omenirii de a călători şi cartografia spaţii şi civilizaţii s‑a încheiat. Circulaţia oamenilor, apoi a ideilor, banilor, mărfurilor au fost determinate de distanţe geografice, inegalităţile teritoriilor şi nevoile şi posibilităţile de înţelegere ale celor vizitaţi şi ulterior colonizaţi. În ultimii 20 de ani „inovaţia tehnologică a contribuit la reducerea constrângerilor de natură fizică, la încetarea conflictului dintre Est şi Vest şi la construirea de infrastructuri la dimensiuni planetare” şi, drept urmare, pentru prima oară în istoria omenirii, s‑a constatat că, „peste tot unde conectivitatea progresează, confictualitatea tinde să scadă”[1].
Dezvoltarea socială va avea ca impact sfârşitul geografiei ca delimitări obiective şi de aici nomadismul istoric va prelua caracteristica fluidă a noului continent, unde va migra. Iar acest nou tip de migrare se va numi, potrivit lui Attali, „hipernomadism”.
Pentru a înţelege povestea din spatele acestui nou cuvânt inventat de Attali, pentru a defini ceea ce ar putea urma, să ne întoarcem privirea spre secolul al V‑lea şi veacurile care i‑au urmat. Nu imperiile sau statele care au urmat/ dispărut sau reconfigurat ne interesează aici, cât mai ales ce s‑a întâmplat cu umanitatea undeva între 500 şi 1500, păstrând, desigur, proporţiile, cel puţin din perspectiva vitezelor accelerate de transformare ale prezentului, faţă de trecut, datorită tehnologiilor care vor impune accelerarea, inexistente în trecutul la care facem referinţă. Suma modificărilor va fi suficient de variată şi puternică astfel încât să putem face o uşoară apropiere între ce a fost atunci şi ce va urma peste puţină vreme.
De la nomadismul evului întunecat, al popoarelor care migrau şi dispăreau în câteva generaţii în interiorul popoarelor primitoare, s‑au conturat state noi, efemere – cele mai multe, dar şi câteva cu continuitate, hipernomadismul de mâine, virtual mai degrabă decât clasic, va avea un caracter de ubicuitate. Calităţile de călător vor deveni un atu la angajare, iar noile meserii care vor apărea vor fi reglementate de noul nomadism. Competiţia este tot mai severă, iar cunoştinţele vor deveni un factor major de remodelare profesională; perfecţionarea continuă va determina logistica performanţei. Timpul va deveni cea mai preţioasă marfă, iar turismul va însemna căutarea liniştii şi a singurătăţii. Lipsa de timp va fi singura criză reală; pentru generaţiile viitorului vor rămâne aceleaşi numai timpul pentru a dormi şi timpul pentru a iubi. Câştigarea de timp cu ajutorul tehnologiilor va însemna prelungirea „duratei vieţii, în medie de 120 de ani, combinând‑o cu o săptămână de lucru de 25 de ore”.
Lumea policentrică şi hiperimperiul vor lua locul celei de‑a noua „inimi” economice (Los Angeles şi California), determinând apariţia unei noi forme economice. Prin această nouă formă hiperimperiul va trece de la hipersupraveghere la autosupraveghere, după ce într‑o primă etapă serviciile publice, de la medici, avocaţi, militari, judecători etc., vor deveni private. Obiectul nomad, uman, va putea fi localizat în permanenţă, cu imaginile sale cotidiene stocate şi cu posibilitatea de a fi vândute unor industrii specializate, în vreme ce „ignoranţa, expunerea la riscuri, risipa şi vulnerabilitatea vor fi considerate ca nişte boli”. Astfel, ubicuitatea şi supravegherea vor determina către 2050 următoarea realitate: „oricine va şti totul despre celălalt: mentalitatea va evolua spre mai puţină culpabilitate şi mai multă toleranţă. Ieri, uitarea era însoţită de remuşcări; mâine, transparenţa va incita la dispariţia lor. Curiozitatea, bazată pe secret, va dispărea şi ea, spre marea nemulţumire a ziarelor de scandal. Dar şi celebritatea”.
În condiţiile în care precaritatea se va generaliza, se vor dezvolta numai statele care vor reuşi şi vor şti să‑şi atragă loialitatea cetăţenilor, „favorizându‑le creativitatea, integrarea şi mobilitatea socială”; este foarte posibil ca modelul antic al oraşelor‑stat să devină mult mai viabil în interiorul hiperimperiului. În vreme ce vârsta‑limita a pensionării va dispărea. Şcolile şi spitalele vor fi spaţii destinate unor servicii de întreţinere a produselor de autoreparare şi autosupraveghere, tehnologie care va pune bazele celui „de‑al treilea val al viitorului”. Singurătatea va creşte consumul. Singurătatea va debuta în copilărie; „lumea nu va mai fi decât o juxtapunere de singurătăţi, iar iubirea – o juxtapunere de masturbări”.
Siguranţa va deveni obsesia; distracţia va fi singurul mod de a uita, aceasta, deoarece, până în 2050, „statele – sau ceea ce va rămâne din ele până atunci, nu vor mai fi decât releleele unor întreprinderi din domeniul opiniei. Nimeni nu va mai fi în stare să asigure egalitatea în tratarea cetăţenilor, imparţialitatea alegerilor şi libertatea informaţiei”.
Când hiperimperiul va bloca libertatea în numele libertăţii, iar nomadismul care l‑a generat va fi şi el încetinit pentru a fi controlat, îşi va face apariţia hiperconflictul, ale cărei forme primare stau astăzi în naturalizarea soldaţilor americani prin decretul din 2002, act poltic identic cu cel al împăratului Hadrian din secolul II e.n., cu referire la armata romană (legiunile), formată numai din cetăţeni romani şi italici. Hiperconflictul va trebui să înlăture dictaturile, cartelurile de droguri, armatele private de mercenari şi corsair, iar pe parcursul său „întreprinderile nu‑şi vor mai lega viitorul de numărul tot mai mare al comenzilor militare; toate religiile vor sfârşi prin a‑şi modera discursul şi a deveni forţe ale păcii, raţiunii şi toleranţei”. Perioada de după confruntare va semăna cu perioada de după căderea imperiului roman, când, „pe ruinele unui trecut promiţător, dar compromise de o prea lungă serie de erori, vor renaşte o formidabilă poftă de viaţă, încrucişări de rase interesante, precum şi transgresiuni jubilatorii. Din toate acestea se vor naşte noi civilizaţii, constituite din reziduurile naţiunilor epuizate şi ale hiperimperiului rămas fără moştenitori, hrănite cu noi valori”.
Astfel, hiperdemocraţia instaurată la nivel planetar va fi cel de‑al treilea val al viitorului. În vreme ce gratuitatea se va extinde în toate domeniile esenţiale ale vieţii, rezultatul colectiv al hiperdemocraţiei va fi „bunul comun, ce are în centru inteligenţa universală”. La scară individuală, principalul bun esenţial „va fi accesul la timpul plăcut, unul în care fiecare va grăi nu spectacolul vieţii altora, ci propria realitate”, pe când omenirea „va avea tot interesul ca fiecare fiinţă umană să fie fericită că trăieşte, altruismul va deveni interesul fiecăruia. A fi transuman va deveni ceva raţional”.
Această realitate va face ca biologia, sociologia şi geografia să sufere modificări în cursul secolului XXI, prin dezvoltarea socială, astfel încât să li se schimbe semnificaţia şi să ne apropiem de cea mai mare discontinuitate din istorie, fenomen numit de Ray Kurzweill „Singularitate”[2].
Primii paşi sunt făcuţi de prezenţa mecanismelor puse în mişcare de societatea fluidă, economia colaborativă şi aceea contributivă, în fapt un singur fenomen în interiorul căruia „se pot diferenţia patru tipuri de practici: de la egal la egal (peer to peer), economia circulară, economia donaţiei (gift economy) şi cea a bunurilor comune. Concepută în mare de către contracultura libertară californiană, prima se bazează pe principiul liberului schimb, de la egal la egal, şi vizează emanciparea individului faţă de structurile sociale considerate universal la cunoştinţe, servicii şi competenţe, propune să‑i pună pe oameni în contact, prin intermediul unor platforme dedicate folosirii în comun: carpooling, cazare, muzică, video, cursuri particulare etc. Convinşi că originea creativităţii se află în libertate şi autonomie, adepţii acestor curente îşi creează propriile spaţii de punere în comun, cu sisteme de tipul hackerspace sau fablas”[3].
Referitor la România, Jacques Attali spune că ţara noastră „nu a devenit niciodată o «inimă» pentru că nu a ştiut, în nici un moment al existenţei sale, să subscrie la legile istoriei viitorului. Viitorul României va depinde acum înainte de felul în care va şti să se adapteze acestor legi, de modul în care se va pricepe să urmeze regulile succesului: să‑şi creeze un ambient relaţional, să suscite dorinţa unui destin comun, să favorizeze libertatea creaţiei. Să se doteze cu un mare port şi cu o mare piaţă financiară, să formeze în mod echitabil cetăţeni pentru noile orizonturi ştiinţifice, să stăpânească tehnologiile viitorului, să elaboreze o geopolitică şi să pună bazele alianţelor necesare”.
Desigur, acesta ar fi tabloul, în linii mari detaliat şi de Călin Georgescu în Cumpăna României sau de Mircea Maliţa în volumul Reprofesionalizarea. Dar calitatea perimată, pentru a mă exprimă elegant, a clasei politice, moralitatea dubioasă, de pantof cu toc aruncat la nervi în televizor, şi valenţele intelectuale aproape de zero ale decidenţilor politici tradiţionali, locali în mare măsură, vor fi o frână susţinută, agresivă chiar, pentru dezvoltarea acestor instrumente de progres.
Eseul lui Attali este o reprezentare interesantă, argumentată pe repere aflate în desfăşurare în prezentul trăit, astfel încât poate fi considerat o posibilă evoluţie a viitorului apropiat, pentru următoarea sută de ani.
■ Scriitor, istoric, publicist şi editor
Note:
[1] Virginie Raisson, Atlas 2038. Viitorurile lumii, Editura Seneca Lucius Annaeus, 2018, pp.134‑135.
[2] Ian Morris, De ce Vestul deţine încă supremaţia? Şi ce ne spune istoria despre viitor, Polirom, Iaşi, 2012, p. 443.
[3] Virginie Raisson, op. cit., p. 163.
Adrian Majuru