Brâncuşi precum infinitul a fost un proiect la care am visat mulţi ani, mai precis imediat după trecerea în nefiinţă a poetului Petru Cârdu. De ce? Pentru că Petru Cârdu, poetul şi istoricul de artă, îl admira pe Brâncuşi, poate chiar mai mult decât pe alţi mari oameni ai culturii române, cum ar fi Eliade, Cioran, Noica, Ionescu, Blaga, Stănescu, Blandiana… Şi pentru că îşi dorea să scrie o carte despre genialul sculptor, o carte de inimă, din perspectiva unui poet şi istoric de artă (a fost licenţiat al Institutului de Istorie şi Teorie a Artelor din Bucureşti). Am scris această carte cu gândul la poetul Petru Cârdu, cu gândul la visurile lui spulberate, căci prea devreme „s‑a aşezat la umbră în valea istoriei“. Noi, bilingvii, avem marea şansă de a fi o punte spirituală între două culturi şi această şansă nu trebuie niciodată ratată. În plus, am considerat că cititorii sârbi n‑au avut prea multe ocazii să afle mai multe date despre viaţa şi opera unuia dintre cei mai valoroşi sculptori de pe mapamond.
Dacă poezia şi beletristica au fost relativ bine prezentate în Serbia prin traduceri extrem de valoroase (doar Petru Cârdu a tradus câteva zeci de volume şi a alcătuit două antologii de poezie), arta plastică a fost mai puţin obiectivul criticilor de artă şi al traducătorilor autohtoni, rămânând cumva în umbră, deci fiind insuficient promovată, în pofida valorilor ei. M‑aş bucura dacă Brâncuşi va fi un deschizător de drumuri şi în acest sens. În cartea mea Brâncuşi este revelat în conul luminii care‑l situează pe plan universal, dar nu fără să‑i menţionez rădăcinile din care şi‑a tras seva creatoare: tradiţia şi folclorul românesc. Ideea mea de a întocmi această carte a fost încurajată de remarcabilul scriitor şi intelectual sârb, răposatul Drasko Redjep, în acea perioadă redactorul responsabil al Comunei literare Vârşeţ (Knjizevna opstina Vrsac – KOV). De fapt, toţi prietenii şi colaboratorii mei de la Comuna literară Vârşeţ m‑au încurajat în acest sens. Provocarea, odată acceptată, a urmat să fie înfăptuită. Din fericire, pe o filă de hârtie cartonată, descoperită printre hârtiile de pe biroul poetului Petru Cârdu, am aflat titlurile cărţilor prevăzute ca o parte din bibliografia care trebuia explorată, ceea ce mi‑a uşurat munca şi a fost un reper extrem de util.
În biblioteca familiei, cu peste zece mii de volume, am găsit aproape 50 de titluri dedicate lui Brâncuşi. Am răsuflat uşurată şi m‑am apucat de muncă. Începutul a fost mai greu, pe parcursul
scrierii însă bucuria a fost tot mai mare, căci au fost clipe când am simţit prezenţa poetul foarte aproape, veghind şi călăuzindu‑mă. Am lucrat trei ani la carte, trei ani frumoşi în preajma spiritului brâncuşian.
În clipa când manuscrisul şi‑a luat drumul spre tipar am simţit o uşoară tristeţe aidoma celei pe care o resimţi la despărţirea de fiinţele dragi. Mă bucur că am publicat această carte, mă bucur pentru poetul Petru Cârdu, care şi‑o dorea atât de mult, mă bucur pentru Brâncuşi şi pentru toţi cei menţionaţi în carte, precum Eliade, Cioran, Ionesco, pe care i‑am cunoscut şi care vorbeau atât de frumos despre Brâncuşi.
Cartea este scrisă din perpectiva unui mare admirator al omului Brâncuşi şi al operei brâncuşiene. O fascinaţie până la lacrimi simţită în clipa când am stat faţă în faţă cu miraculoasa operă a maestrului, în atelierul său din Paris. Este împărţită pe capitole (15 capitole. Fiecare cu un motto în faţă, majoritatea aparţinând aforismelor lui Brâncuşi), care se referă la viaţa şi opera sculptorului. Sunt capitole dedicate ciclurilor cosmogoniei brâncuşiene, precum ciclul sărutului, al păsării, al portretelor feminine, al ovoidelor şi, evident, al Complexului din Târgu Jiu. Penultimul capitol este povestea magnifică trăită în atelierul lui Brâncuşi la Paris, iar ultimul este micul eseu al poetului Gabriel Băbuţ, căruia îi era cunoscută admiraţia lui Cârdu faţă de Brâncuşi şi dorinţa lui rămasă neîmplinită. Este un eseu despre elementul comun în opera lui Brâncuşi şi Cârdu – pasărea, intitulat Cazul Păsării în spaţiu, cu un motto din poezia de debut a poetului.
Păşind într‑o altă lume
Iunie, o zi posomorâtă de marţi. Teii înfloriţi din Cartierul Latin îşi împrăştie mireasma şi ne previn să nu uităm de Parcul Luxembourg. Ne imaginăm că este chiar Cioran acel bătrân aplecat de spate şi ajutat de un baston, bătrân care îşi face plimbarea zilnică, admirând şi conversând cu raţele prietenoase de pe lacul din mijlocul parcului. Ne îndreptăm spre cimitirul Montparnasse şi cădem de acord că e cel mai bine să cerem ajutor naturii în realizarea ideilor zămislite. În apropierea cimitirului vom culege câteva flori de tei pe care le vom depune la mormintele lui Brâncuşi, Cioran, Ionescu şi Eliade, căci tei există şi pe colinele Carpaţilor, vor recunoaşte bătrâna mireasmă. Ne amintim şi de teiul lui Eminescu, vechi de peste cinci sute de ani, care printr‑un miracol al naturii îşi trăieşte veacul şi înfloreşte în parcul din Iaşi, chiar şi de teiul din cimitirul Belu, la umbra căruia este înmormântat poetul şi recităm versuri din poezia Mai am un singur dor: „Pătrunză talanga/ Al serii rece vânt,/ Deasupră‑mi teiul sfânt/ Să‑şi scuture creanga”.
A fost o oră de poezie la cimitirul lui Brâncuşi şi l‑am rugat să ne ierte dacă l‑am înduioşat prea mult. Nici măcar nu ne‑am putut aştepta că după vreo trei sferturi de oră în Cartierul Latin al Parisului vom da de monumentul lui Eminescu despre care n‑am avut cunoştinţă până în clipa aceea. Am tras concluzia că Brâncuşi ne‑a îndrumat spre acel loc.
Deci, iată‑ne la Paris, într‑o zi ploioasă de iunie. Mica clădire din faţa intrării Centrului Cultural Georges Pompidou, neimpunătoare la prima privire, ne atrage atenţia nu printr‑o anumită reclamă sau stil arhitectural modern, ci prin prezenţa neaşteptată a micilor sculpturi vii de pe acoperişul edificiului. Sute de porumbei înşiraţi ca pe brodăria cămăşii naţionale româneşti împodobesc acoperişul Atelierului Brâncuşi, făcând companie Măiastrei, Păsării de aur, Păsărilor în văzduh, Păsăruicii, Cocoşului. Nicio pasăre pe niciunul din acoperişurile caselor dimprejur şi nici pe platoul din faţa Muzeului de Artă Modernă din Paris. Toate păsările Parisului sunt la Brâncuşi. Aici, pe acest acoperiş ospitalier, cu un enorm ochi de sticlă ce priveşte spre cerul întunecos, aceste păsări blânde şi neobosite aşteaptă să li se alăture cele dinlăuntrul atelierului, poate chiar în această clipă, pentru ca împreună să‑şi ia zborul spre cer. Jinduind să împartă propria desăvârşire, dar al naturii, cu desăvârşirea artei, şi împreună să realizeze o performanţă magnifică pentru ochiul uman, le‑a încremenit parcă pe acest acoperiş. Spiritul îndrăzneţ al acestor mici vietăţi s‑a împietrit într‑o infinită clipă de extaz în faţa acestor enorme Păsări albe, care ani la rând privesc cu dor spre cer. Prelungirea nebănuită a momentului a fost alimentată de sentimentul că e greu să defineşti dacă este vorba de vis sau realitate. Poate suntem martorii unui unic spectacol regizat pentru miile de turişti de al cărui scenariu numai Parisul ar fi în stare. Momente care solicită atribuirea unei anume semnificaţii care s‑ar aciua în inimă pentru toată viaţa. O neabătută stare de bună dispoziţie şi un sentiment de fericire de care omul are parte rareori în viaţă, aproape că s‑a transformat într‑o fermă convingere că arta are o negrăită putere, când după trei zile am asistat la aceeaşi scenă. Păsările lui Brâncuşi, prin desăvârşirea lor artistică, au ademenit pe cele cereşti să le facă companie şi nu să zboare în cer. Un sublim şi aproape neverosimil spectacol care uimeşte. O amiază de iunie cu nori negri deasupra oraşului soarelui le‑a înţepenit pe acest mic acoperiş. Nu privesc spre cer, ci în jos, spre acoperişul de sticlă, dorind ca Păsărilor înmărmurite să le insufle viaţă, neconştiente că acestea sunt preferatele infinitului.
Atelierul, de un alb transparent şi imaculat, la fel ca marmora şi piatra, sub lumina reflectoarelor, sporită de cea exterioară pătrunsă prin acoperişul de sticlă, formele de o candoare miraculoasă. O atmosferă de seninătate şi calm lasă impresia că timpul a stat în loc. Iar noi privim această frumuseţe infinită, atemporală şi admirăm fiecare sculptură, voluptatea volumului ei şi a formei pure, care luminează şi inspiră. Şi ne mirăm că peretele de sticlă e încă acolo, în ciuda enormei noastre dorinţe de a‑l vedea dispărut. Dar acest aviariu din sticlă se pare că nu prezintă nici un deranj pentru Măiastra, Păsările în văzduh, Cocoşi, Peşte, Leda, Foca, Păsăruica… Toate sunt lipsite de griji, căci efemeritatea terestră nu le aparţine, ele s‑au statornicit în caruselul timpului care se învârteşte cu viteza despre care Brâncuşi spunea că este pentru ochiul uman „oprirea în loc ce se cheamă univers“. Iar noi ne‑am fi dorit să ne plimbăm printre ele, să le atingem, să ne învârtim în jurul lor şi să le mângâiem… Sunt aici şi Domnişoara Pogany, Prinţesa X şi Negresa albă şi Doamna Eugen Mayer, Leda, Timiditatea, Muza adormită… Sunt aici şi Sărutul, Cocoşii, Coloanele, Piatra de hotar… Sunt aici şi uneltele, cuptoarele, aparatul de fotografiat, patefonul…
Toţi cei care l‑au cunoscut pe Brâncuşi au fost de acord că artistul a adus în atelierul său din Impasse Ronsin o bucată din cerul oltenesc, un mod de viaţă cu toate obiceiurile, cu tradiţia şi crezurile locurilor natale. Aici este masa enormă, rotundă şi albă, scaunele rotunde, soba albă pentru sculpturi care mai servea şi de cuptor, în care se pregăteau fripturile pentru mesele bogate în cintea prietenilor, masă unde nu lipsea nici vinul şi nici muzica populară românească. O incredibilă armonie între obiecte şi spaţiu. Patul şi banca din lemn, uşa din lemn care desparte două încăperi, totul făcut de mâna maestrului, respirau acelaşi ritm cu soclurile de lemn sau marmoră menite sculpturilor, coloanele infinitului de diferite dimensiuni, Cupa al cărui interior nu este cioplit, dar care nu trebuie să fie dată uitării, ci să îmbrăţişeze amintirile despre cea mai proaspătă apă din fântânile din care ţăranul oltean îşi alina setea.
▪ Fragment
■ Medic, eseist, publicist
Ana Cârdu
