Eseu - Publicistică - Critică literară

Tautograme

După propria sa mărturisire, paginată la începutul ineditului volum Alfabestiar (Ed. Eikon, Bucureşti, 2020; cu o prefaţă de Elena Vieru), într‑un moment de apogeu pandemic, adică pe la sfârşitul lunii august 2020, Mihaela Malea Stroe a primit din partea poetului Adrian Munteanu un „alfasonet” terapeutic, a cărui caracteristică era dată de faptul că fiecare cuvânt începea cu aceeaşi literă. Incitată de sugestia nuclearizării lexicului uzual prin scrierea unor poeme care să acopere întreg spectrul alfabetului, de la A la Z, Mihaela Stroe a intrat într‑un soi de efervescenţă creativă halucinată – cuvântul pe care l‑a folosit fiind cel de „transă” –, rezultatul reprezentându‑l singurul volum tautogramic integral existent până acum în literatura română, ceea ce e, de la sine înţeles, o performanţă. Încercări izolate au mai fost, tautograma fiind o tehnică folosită cu succes în baroc şi resuscitată, cu bune rezultate, în avangardă, însă, după ştiinţa mea, nimeni nu a extins procedeul la scara unui volum integral în literatura română.

Să mai precizăm, înainte de a merge mai departe, că volumul, luat ca atare, e un festin estetic complementar de înalt nivel, fiindcă „transa” Mihaelei Malea Stroe s‑a repercutat în mod fertil şi asupra inspiraţiei graficianului şi designerului Horia Ţigănuş, ale cărui acuarele, adecvate fiecărui poem pe care îl ilustrează, sunt excepţional lucrate, constituind un catalog artistic în sine. Vremurile pe care le traversăm nu sunt chiar potrivite pentru manifestări cu public, însă mă gândesc că n‑ar fi deloc fără efect ca, după ce efluviile virusului SARS‑COV2 se vor fi domolit oleacă, poetul şi graficianul să organizeze o expoziţie comună în oraşul de la poalele Tâmpei, unde locuiesc, scoţând în evidenţă paralelismul ideatic şi artistic perfect pe care‑l relevă volumul.

Îi datorăm Mihaelei Malea Stroe – fără să uităm de rolul catalitic al lui Adrian Munteanu – o inspiraţie de zile mari, tradusă într‑un exerciţiu experimental de tip combinatoriu, inerent ludic, dar deloc gratuit ca metaforă şi mesaj, fiindcă, dincolo de colajul alfabetic ca atare, restricţionarea poeziei prin închiderea ei într‑o formă fixă poate exprima – aşa cum s‑a întâmplat în varii ocazii de‑a lungul istoriei literaturii universale – o metaforă social‑politică şi existenţială asociată sentimentului de claustrare sau de înregimentare dictatorială. S‑au scris poeme sincopate, pe modelul gratiilor de la celulele închisorilor, sau poeme cadenţate (Esenin, Maiakovski) nu neapărat consonante cu „euforia” colectivă a existenţei într‑un sistem social‑politic hiperorganizat şi abuziv. Cel mai aproape de noi acest lucru s‑a întâmplat în poezia maghiară din România scrisă prin anii ceauşismului încrâncenat din anii 1980, când, aparent inexplicabil, marii poeţi – Markó Béla a excelat în acest sens, înainte de toţi ceilalţi – au trecut la scrierea unei poezii cu formă fixă, ilustrând, prin această opţiune, nu numai apartenenţa la o tradiţie universalistă, prin care erau surmontate prescripţiile practicii ideologice curente, ci şi dorinţa de a sugera „închiderea” poetului – a creatorului, în general – în „bolniţa” unei existenţe restricţionate, ale cărei reguli sunt stabilite, abuziv şi unidimensionalizant, „din afară”.

N‑a fost singurul protest formal de acest gen, pe care l‑a promovat atunci literatura maghiară din ţara noastră, însă, prin analogie cu metafora „formalizării carcerale”, pot fi stabilite şi circumscrierile Alfabestiarului Mihaelei Malea Stroe, conjunctura exterioară a excepţionalei efervescenţe creatoare pe care a încercat‑o poeta reprezentând‑o instituirea libertăţii de mişcare generată de răspândirea virusului SARS‑COV2. Ne putem imagina un mai bun răspuns la aceste restricţii decât retragerea unui poet în interiorul alfabetului şi dinamitarea acestor coerciţii printr‑un exerciţiu imaginativ de tip combinatoriu, a cărui finalitate propusă este una inevitabil duhovnicească, exorcizantă?

Formal, procedura e următoare: după alegerea literei de referinţă, poeta adună, pe masa ei de lucru, o grămadă de cuvinte a căror iniţială o reprezintă litera respectivă, propunându‑şi să organizeze amorful din faţa ei în registre semantice coerente. Intervine, în mod inevitabil, subconştientul selectiv personal, care se combină cu amprenta achiziţiilor dobândite de către autoare de‑a lungul vremilor, ceea ce înseamnă că grămăjoara de cuvinte de pe masă începe să se organizeze în funcţie de structura psihică şi culturală profundă a celei care coordonează selecţia, ca la celebrele teste RORSCHACH, al căror rezultat e condiţionat de amprenta psihică a celui care le intepretează. De pildă, pentru a ne menţine ipotetic în perimetrul experimental promovat de către volum, la litera D poţi opta atât pentru diafan, cât şi pentru Diavol sau destrucţie, conglomeratul semantic rezultat fiind în concordanţă cu impulsul lexival pivotal, în jurul căruia se organizează toate celelalte sensuri.

Dacă ţinem cont de toate aceste aspecte, se poate spune că Alfabestiar reprezintă cea mai bună cheie de interpretare a Mihaelei Malea Stroe, intelectual complex, multilateral, care a scris până acum mai multe volume de poezie, apoi proză (romanele Fatimata, 1995, şi Seara nucilor verzi, 2018) şi, nu în ultimul rând, studii critice, despre Darie Magheru, în 2002, respectiv o colecţie de Eseuri în 2018. Invitat să scrie câteva rânduri pe marginea recentului volum, grupate într‑o mică secţiune de referinţe critice adecvate, din care nu lipseşte sentinţa corectă a lui Adrian Dinu Rachieru (M.M. Stroe, „categoric, merită o altă vizibilitate literară” decât aceea, îndeajuns de discretă, de care dispune acum), Pr. Cristian Munteanu vorbeşte despre un „bazar bizar”, nucleul declanşator al volumului fiind sesizat şi de către Elena Vieru, autoarea prefeţei (insuficient analitice, totuşi, în modesta mea opinie): ne aflăm în climatul eschatologic al unei „apocalipse amânate”, în care nuanţele decadente le întrec cu mult, ca număr, pe cele resurecţionar‑regenerative. În această lume „care cade”, perioada de graţie le este oferită oamenilor pentru a găsi calea cea dreaptă, aspect ilustrat de către poet – niţel artificial, cred – prin finalizarea fiecărui poem într‑o notă creştin‑spiritualistă (Atotputernicia; Boboteaza; Izbăvirea; Osana! etc.), aflată în dezacord relativ cu atmosfera, preponderent barocă sau expresionistă, a maceraţiei universale funeste şi a viermuielii bezmetice a gloatei aflate în căutarea sensului. Forţa imaginativă şi expresivă a volumului se cuvine a fi căutată, în opinia mea, la un nivel care ne apropie, paradigmatic, de Hieronymus Bosch, în care lumea pare să fi intrat în vertijul voluptuos al unui dans macabru lipsit de ieşire. Acesta e palierul care, de altfel, o reprezintă cel mai bine pe Mihaela Malea Stroe, frisonul catastrofist şi cataclismatic fiind mult mai apropiat de sufletul ei lăuntric decât serena expectanţă cathartică.

N‑aş dori, cu toate acestea, ca bunul cititor să rămână cu impresia unui registru imagistic preponderent vetust, de provenienţă biblică, fiindcă printre cuvintele adunate pe biroul autoarei există o mulţime care trimit înspre postumanismul angoaselor noastre internautice, combinate cu eschatologia care anunţă emergenţa inevitabilă a Inteligenţei Artificiale. Sub toate aspectele, Mihaela Malea Stroe e „omul timpurilor noastre” şi al breslei literare din care face parte, responsabilizată fiind mai cu seamă de obligaţia de a descrie marasmul decât de aceea de a oferi soluţii de ieşire din el, fiindcă, indiferent de cât de cucernici am dori să ne arătăm, aproape nimeni nu mai crede că o imersiune în cristelniţă e, în sine, suficientă, pentru a ne izbăvi de concertul apocaliptic care răsună în jurul nostru. În consecinţă, autoarea adastă, şi ea, pe cernoziomul răscolit al Apocalipsei şi al degenerescenţei planetare, selectând din grămăjoarele de cuvinte marcate cu aceeaşi literă, mici – şi, de multe ori, impecabile – scenarii convulsionale, care ar fi făcut, cu siguranţă, deliciul eminenţelor baroce, atrase cu precădere nu de sintaxa ca atare a declinului, cât de estetica acestuia.

„Sistemul” volumului e, premeditat, unul dezarticulat, ceea ce înseamnă că, urmărind „apocalipsa amânată” de la litera A la Z, nu dobândim un sens soteriologic, deşi un poem paginat la sfârşitul volumului încearcă să ne consoleze că şi o asemenea lectură e posibilă. Până la el, însă, arta combinatorie a marasmului universalizat e măiestrit lucrată, unele „găselniţe” fiind atât de frapante, încât ele incită la admiraţie. La A, de pildă, se consemnează „agenda antinomiilor” şi „apocalipsa amânată”; la B, avem „bordeluri, bizazerii, bulimie, buluceală”, dar şi un „Belzebut Bifrons”. La C, poeta consemnează „calamităţile contabile” şi „cacofoniile consumismului”; la D avem distopiile, „demonii deşertăciunilor”, dar şi „deplina dependenţă de drogul distracţiei” din hedonismul contemporan. La G ne întâmpină „grile, grătare, grilaje, garduri”, dar şi „galantarele groteşti ale golului”. L‑ul e plin de limacşi şi de literaturizări; N‑ul invocă, fireşte, „nimicul”, dar şi „noroiul neandertalian”, P‑ul se opreşte la pestilenţial, la primitiv, dar şi la postmodernismul înţeles ca decadenţă veselă, pe când la S găsim „sufletele străine striate” sau „serotonina servilismului”. La V (iniţiala viesparului, a virusului, a vespasienelor şi a viermuielii) se „versifică vidul”, în timp ce „viclenia voioasă veştejeşte verticalitatea viului”.

Exemplele pot continua, fiecare cititor fiind îndemnat să le caute şi, eventual, să refacă experienţa, ca tehnică de autocunoaştere. Dominat de liniile de forţă ale macerării universale, ale masticaţiei diabolice şi ale Maelström‑ului absorbant, mecanismul apocaliptic pe care‑l exprimă volumul e în deplin consens cu epistema neagră dominantă a timpurilor pe care le trăim. Alfabestiarul Mihaelei Malea Stroe reprezintă un unicat şi o reuşită majoră pe fundalul neomodernismului uneori artificial histrionizat al liricii noastre din ultimii ani, propunându‑ne o poezie cum, la noi, nu se mai scrie.

■ Scriitor, profesor universitar, critic şi istoric literar

Ştefan Borbély

Total 0 Votes
0

Ştefan Borbély

Ştefan Borbély (n. 31 oct. 1953, în Făgăraş) este profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură universală şi comparată. Doctorat în literatură comparată (1999). Echinoxist ca formaţie, a debutat editorial în 1995, cu volumul de eseuri Grădina magistrului Thomas.

A mai publicat: Xenograme (1997), Visul lupului de stepă (1999), De la Herakles la Eulenspiegel. Eroicul (2001), Opoziţii constructive (2002), Matei Călinescu. Monografie (2003), Cercul de graţie (2003), Proza fantastică a lui Mircea Eliade. Complexul gnostic (2003), Mitologie generală I. (2004), Despre Thomas Mann şi alte eseuri (2005), O carte pe săptămână (2007), Pornind de la Nietzsche (2010), Existenţa diafană (2011), Homo brucans şi alte eseuri (2011).

A coordonat volumele colective Experienţa externă (1999), respectiv Ion Pop – şapte decenii de melancolie şi literatură (2011) şi a realizat câteva traduceri.

Este membru al Uniunii Scriitorilor.

A colaborat la numeroase volume colective, printre care: Dicţionarul Scriitorilor Români (DSR, I-IV), Dicţionarul Esenţial al Scriitorilor Români (DESR), Dicţionar Analitic de Opere Literare Româneşti (I-IV), World Novel Compendium, I-II (Facts on File, New York, 2008).

Bursier multiplu al Colegiului Noua Europă din Bucureşti, a beneficiat de stagii de pregătire în Marea Britanie (Oxford, 1999), Statele Unite şi India: bursier Fulbright în 1992, la Indiana University, Bloomington; visiting fellow la New York, Columbia University, respectiv la Institute for Psychohistory (1997, 1999, 2000), la University of North Carolina, Chapel Hill (2001), Jawaharlal Nehru University din New Delhi (Institute of Advanced Study, 2009) şi Universidad de Granada (2012). Incadrarea de baza: prof. univ. dr, Univ. Babes-Bolyai Cluj-N, Facultatea de Litere, Departamentul de Lit Comparata. Publică frecvent în Contemporanul/Ideea Europeană.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button