Dacă ar trebui să ne imaginăm unul, care ar fi Graalul antropologilor? Citind pe ultimul Sorin Stoica, tânărul antropolog şi prozator plecat prea curând dintre noi, cred că pot răspunde aproximativ: a reprezenta raţiunea unei lumi, dar visând în secret la realizarea idealului prin suceala ei.
Din textele cuprinse în cel din urmă volum, din agende şi inedite, reţinem că prozatorul făcea în plină etapă agonică un stand-up antropologic. Explicitează teoriile contagiunii istoriei prin destine strategice. De pildă, un exerciţiu de imaginar contrafactual este Jurnalul unei călugăriţe căreia nu i s‑a întâmplat nimic. Documentarul live al confesiunilor şi manuscriselor din caietele‑jurnal ale Eugeniei Ionescu fac loc unui destin absurdist trăit la genul feminin. Teza, căci există una, dincolo de speculativ, se referă la posibilităţile jurnalului de‑a contesta evenimentele prin microcultura autoarei‑naratoare. O dedublare, carevasăzică, pentru că istoria există independent de ea, ca un fel de smerenie atipică. Contaminare reciprocă, cu călugăriţa străină de lume contestând Istoria. Metafora interiorităţii inexperimentate criticând exterioritatea. Călugăriţa scrie mai mult decât trăieşte. Astfel, evenimentul e dilatat, stors de sens şi hiperbolizat. Rezultă jurnalul unei fiinţe căreia nu i s‑a întâmplat nimic. Totuşi, stăpânind tehnica suspansului, deşi materialul nu e mai mult decât banal. Deznodământul acoperă reducerea la normă şi ridicarea biografistă prin suprapunerea cu un destin spectaculos (să ne amintim de Geo Bogza scandalizând cu sifonăria lui o comunitate). Analogiile cresc din orice: privitul pe fereastră ca exerciţiu spontan (Ouă prăjite), mediatizarea alterităţii în auto‑marginalizarea aurolacilor din mijloacele de transport (Cinşpe aurolaci…) sau anexând realul excentric (Un balon). Eronate, analogiile pot duce la blocaje comice (Microscop). Face loc şi amicilor plasticieni (Artişti plastici) în faţa cărora se recunoaşte învins.
Ca şaizeciştii, Sorin Stoica se angajează în aflarea discursurilor memorabile cercetând teatrul urban. Peisaj cu bivolar reţine mişcările de manipulare grosier‑fantasmagorice, dar cu succes mentalitar. Aşa se întâmplă şi în aglomerarea caniculară din Un balon, unde vocea scriitorului se desprinde din relatare, scandând că‑şi doreşte un „real excentric, sărit de pe fix”. În stilul lui Tudor Octavian este Poveste cu pepeni: copiii au parte de o atipică educaţie financiară.
O extensie apare în Religii de fabrică: nimeni un verifică fabricile, ca altădată Olimpul, deşi e limpede că avem nevoie de mituri care să sesizeze viaţa. Nevoia de iraţional, cu alte cuvinte, alături de
realismul extrem, se manifestă halucinant. Adeptul sensurilor extinse de mit, rit şi religie, Sorin Stoica crede că omul rămâne un „animal ritualic” (preluând teoriile lui Mary Douglas). Dacă suprimi o dimensiune a mitului, ea reapare sub altă formă. Legea se aplică realismului extrem, grotesc, de aceea Oraşul merită citit întâi ca o proză scurtă (Câmpina) sau ca un bildungsroman (Bucureşti). Alte rituri urbane găsim şi în Profesiunea mea, plasamentul – despre profesioniştii chiriilor în staţiuni. Stoica nu‑i uită nici pe colportorii experienţei din străinătate. De pildă, Aventurile unor români în străinătate aduce cu relatarea on the road, ca în anii optzeci, amintind de comediile cu Chavy Chase. După turul european, senzaţia de irealitate corupe memoria geografică, activând, brusc, artere ale amintirii interzise raţiunii.
Dubla deschidere – biografică şi auctorială – din Cartea tinereţii mele actualizează conceptul fiinţei de hârtie. Că scriitorii pot fi ficţiuni, dar şi realitate, comunică textele despre geneza afectivă a influenţelor (Sorin Preda, Gheorghe Crăciun). Cărţile mentorilor reconstituie tinereţea mamei. Cert e că puţine modele sunt şi ale milenariştilor. Când majoritatea practicau infuzia de anarhism transgresiv, Sorin Stoica scormonea după marginali (Tudor Octavian, Monciu‑Sudinski). Fără îndoială că antropologul ar fi devenit un arhivar al marilor existenţe obscure.
Afişând iraţionalul social, mistificând ritul hibrid cu pasiunea arheologului urban, Sorin Stoica construieşte celule de micro‑realism. Produsul e un sistem de caractere şi tipologii clasificate antropologic după legile docu‑ficţiunii.
Despre fabricarea discursului
Recuperate din arhivele familiei şi de la prieteni, Ineditele n‑au stârnit interes la prima apariţie. Deşi, se vede limpede acum, centrul interesului celui venit în literatură prin antropologie aici se găseşte. Ideile disertaţiei coordonate de Şerban Anghelescu şi Vintilă Mihăilescu se concentrează pe exotismul enclavelor de realitate. Adeseori, ele rămân inaccesibile, însă arheologia anticipativă practicată de Sorin Stoica face rocadă cu proiectele lui Nedelciu despre naraţiune ca uitare a faptului brut şi cu conceptul de „comunitate interpretativă” al lui Walter Benjamin. Cred că pe fundamentele lor include biografiile şi caracterele lui Monciu‑Sudinski. Din mixul de modele, vocea lui Sorin Stoica se va contura original. Aşadar, teza masterandului răspunde la întrebarea literatu
rii lui: ce poveşti dau sens comunităţii?
Dacă legendele nu pot fi verificate, iar miturile se nasc din manipulările prin care impunem norme societăţii, poveştile îi dau un sens prin acumulare colectivă. Iar experienţa fundamentală numai prin astfel de naraţiuni se fixează. Simplist expediată, asta ar fi problema comunităţii interpretative. Sintagma celebră valorizează ideal, crede Stoica, şi textele lui Ioan Groşan (când protagoniştii narează şi uită de ei, semn că rămâne ceva în ascultător; ideal era ca ascultătorul să uite pentru sine şi să reţină din poveste esenţialul pe care‑l modifică în timp ce ascultă). Ritualul ar fi o activitate planificată de‑a contagia ascultătorii. Carevasăzică, aşa s‑ar explica şi abundenţa poveştilor ritualice despre Nichita Stănescu, de pildă. De aceea rămân interesante fiinţele liminale ale lui Van Gennep, situate mereu între şi‑şi, nici‑nici, iar starea comunitară e gândită ca eliberare de restricţii. De aici ideea lui Stoica ‑ preluată de la Vintilă Mihăilescu ‑ că „literatura e în sine ceva liminal”, iar scrisul înseamnă retragere din cotidian (renunţare temporară la viaţa publică). Merită amintit un accent suplimentar: conceptul de antistructură, care înseamnă, cum zice maestrul tânărului, „să spui vieţii piua”. Chiar dacă Vintilă Mihăilescu nu s‑a conformat ‑ el scriind până în ultima clipă a vieţii ‑, nici Sorin Stoica nu s‑a regăsit în, să‑i zicem, antistructura necesară. Dimpotrivă.
Bolnavul din provincie luptă cu neputinţa în timp ce scrie, face note, adnotează faptul zilei. Nici boala nu‑l izolează pe Sorin Stoica. În egală măsură, fereastra e pentru el ecran şi portal. Un simţ nou, o conştiinţă nonthetică, adică o reflexie născută din ea însuşi. Fereastra – o conştiinţă artificială. Cea din urmă mitologie a lui Sorin Stoica se impregnează de această conştiinţă.
Mai notez repede că, pentru omul comun, crede Stoica, literatura nu are utilitate practică, afară de obţinerea de foloase birocratice. O diplomă, de exemplu. După cum şi ideea funcţionării societăţii fără literatură demonstrează riscurile sensului extins de „liminoid”. Prin urmare, liminalii sunt fiinţe, zice el, „cu atribute ambigue, neclar conturate”. Ba, în plus, mai rezistă şi teoria contrafurtului, cum am şterpeli unul de la altul şi tot aşa. Scriitorii liminali exagerează cu ostentaţie moralitatea, polemic, exhibiţionist etalată, pentru a se răfui cu Sistemul. Recurentă este moralitatea intransigentă pentru scriitorul liminal. De aceea Sudinski demonstra că farsa e o formă supremă de supravieţuire. Sau în cuvintele lui Alexandru Muşina: să opui nebuniei lumii propria nebunie. Ce nu ştia până la capăt Stoica era că Sudinski însuşi se opunea făţiş nedreptăţii sistemului pe mai multe niveluri, nu doar în scris. Ci şi când lua, public, apărarea colegilor excluşi ca elem
ente duşmănoase. Riscând, evident, propria libertate. Viaţa.
Admirator al boemei fără boemie, Sorin Stoica apare între filologi ca un bastard al optzeciştilor. Înainte de toate, ceremoniile lui sociale includ posibilitatea de‑a‑şi pune sub lupă conaţionalii Statului Text, pe cale să‑l legifereze cu instrumente vechi şi idei reşapate antropologic. Timidul Sorin stă în boema bucureşteană ca într‑un muzeu al curiozităţilor. Până la uniformizare, nu mai e mult. Iar singurătatea instituţională îl va convinge, în cele din urmă, că lupta se dă tot de unul singur. Mai ales ultima bătălie, ascunsă destul în echipa de personaje şi scriitori.
Într‑o vreme când nimeni nu‑şi repetă întrebările înaintaşilor, nici nu problematizează scena nevăzută a discursului, Sorin Stoica separa încadrările realităţii cu vocaţia interiorizării. Şi‑a ascuns bine fragilitatea, direcţiile de slăbiciune, şi a muncit pentru ca literatura să‑i favorizeze infirmităţile. Numai după îndelungata experienţă a celuilalt a renunţat la cochilia de împrumut şi a ieşit în lume. Eşecul travestiurilor a întemeiat un prozator cu o extraordinare acribie în asimilare.
De la început până la sfârşit, Sorin Stoica a transcris fantasmele urbane cu sentimentul că viaţa se mută întotdeauna altundeva. Idealurile altora de nefericire au fost idealurile lui de fericire. Una radical înţeleasă sub forma responsabilităţii celui‑ce‑aduce‑mitul. Onorând farsa şi faptul divers, stilist al eresurilor vlăguite, un copil ascuns într‑un trup de înţelepţit bolnav, Sorin Stoica a scris la o singură Carte, trudind cu raţiunea răsucită între fantasmele de ieri şi scepticismul experimental al actualităţii. Cartea lumii lui, întoarsă puţin câte puţin în afară.
Maturul prin excelenţă al unei generaţii de imaturi, un moralist revoltat căruia cel mai mult i‑au lipsit un mare război şi zilele vieţii.
■ Critic, teoretician şi istoric literar, profesor
Marius Miheţ
