Două personalităţi, Fundoianu‑Fondane şi filosoful Lev Şestov, s‑au întâlnit la Paris, iar poetul a fost cucerit de gândirea filosofului. Să privim biografiile lor atât de diferite. Beniamin Fundoianu (altele: Benjamin Fondane, F. Benjamin, Diomed, Dio, Funfurpan, I. Haşir, Isaac Laquedem, Const. Meletie, Mieluşon, I. G. Ofir, Al. Vilara, Alex. Vilara, Von Doian) a scris în română, germană şi franceză. Ca poet, a fost considerat de critică un adept al unor curente europene – neoromantism, modernism, simbolism, avangardă, expresionism, suprarealism, constructivism. Benjamin Fondane (pseudonimul literar al lui Benjamin Wexler) s‑a născut la 14 noiembrie 1898, Iaşi, a murit la Auschwitz pe 2 octombrie 1944. A fost critic, eseist, poet şi teoretician literar franco‑român de etnie evreiască. A început să colaboreze încă de la 14 ani la diverse reviste româneşti şi evreieşti. Adevăratul debut poate fi considerat doi ani mai târziu, în revista de orientare simbolistă şi modernistă Viaţa nouă, editată de Ovid Densuşianu. Este începutul unei susţinute activităţi de poet, publicist, eseist, om de teatru. Împreună cu regizorul Armand Pascal întemeiază teatrul de avangardă Insula. Citeşte mult, cu fervoare, cu o receptivitate şi o siguranţă a judecăţii critice ieşită din comun.
Impresiile despre literatura franceză le strânge în volumul de note de lectură Imagini şi cărţi din Franţa. Este tot atât de interesat de fenomenul cultural şi literar românesc ca şi de cel european, în special francez. După trei ani de studii la Facultatea de Drept din Iaşi, se stabileşte la Bucureşti. În 1923 se expatriază, dezamăgit de adverisitatea unor aşa‑zis oameni de cultură, stabilindu‑se la Paris, dar păstrează legăturile de prietenie cu scriitorii români şi publică constant în revistele de avangardă din România. Astfel, publică în revistele avangardei Integral, Unu, Contimporanul. De altfel, unicul volum de poezii publicat în timpul vieţii şi dedicat „virtual” lui Ion Minulescu, „primul clopotar al revoltei lirice româneşti”, intitulat Privelişti, îi apare în 1930, după plecarea din ţară. A tradus în franceză versuri din creaţia lui Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Vinea şi Ion Minulescu. Integrat unui alt spaţiu cultural, poetul va publica în Franţa sub numele de Benjamin Fondane. Rămâne acelaşi comentator pasionat şi receptiv al vieţii literare, iar semnătura lui va apărea frecvent în revistele literare, mai cu seamă în revista Les Cahiers du Sud. Viaţa sa pariziană este marcată însă de dezrădăcinare (vezi poemul Exodul), de dificultatea de a scrie în franceză, deşi va ajunge să stăpânească franceza scrisă într‑un timp relativ scurt. Determinantă pentru evoluţia spirituală a lui Benjamin Fondane a fost întâlnirea, în primăvara anului 1924, cu filosoful rus Lev Şestov, precum şi cu scrierile lui Friedrich Nietzsche şi Søren Kierkegaard. Personalitatea lui avea să se exprime cel mai convingător în activităţile de interpret şi teoretician al poeziei moderne. În acest domeniu, gândirea lui a atins punctul de maximă originalitate. Cel mai important volum de eseuri, apărut postum, se intitulează La conscience malheureuse (Conştiinţa nefericită). Monografia Rimbaud le voyou (Rimbaud vântură‑lume, traducere, note, comentarii şi anexe de Luiza Palanciuc şi Mihail Şora), Faux Traité d’Esthétique (Fals tratat de estetică, traducere, note, comentarii şi anexe de Luiza Palanciuc şi Mihail Şora) şi Baudelaire et l’expérience du gouffre (Baudelaire şi experienţa abisului, traducere, note, comentarii şi anexe de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora) sunt alte trei opere de meditaţie, de punere în cauză a statutului artei, al poeziei, în special, ca necesitate spirituală a lumii moderne.
Creaţia poetică originală franceză a lui Benjamin Fondane a fost adunată în volumul antologic Le mal des fantômes (1980), titlul fiind ales chiar de autor şi trimis soţiei sale, Genevieve, prin intermediul unei scrisori‑testament, scrisă în lagărul de sortare a evreilor de la Drancy. Scrisoarea aceasta conţinea indicaţii precise asupra modului în care trebuia editată opera sa. Acest volum antologic a fost publicat târziu, după dispariţia lui tragică, alcătuit din câteva cicluri separate de versuri Ulysse, l’Exode, Titanic, Au temps de poème, Poèmes épars. Ideile de rătăcire, de exil printre oameni, de paradis pierdut, de univers al copilăriei ca stare de graţie sunt centrale în poeziile sale. Nu întâmplător este asimilat adeseori evreului rătăcitor ca tip universal al intelectualului, în speţă al filosofului neliniştit, interogativ, care caută soluţii pe care nu le va afla nicicând. În timpul ocupaţiei germane a Franţei este arestat de Gestapo împreună cu sora sa mai mare, Lina, în urma unui denunţ cu privire la faptul că erau evrei. Amândoi au fost închişi în lagărul de la Drancy, de unde câţiva prieteni, între care Emil Cioran, care va evoca episodul în volumul său, Exerciţii de admiraţie, Stephane Lupasco, Paulhan, au obţinut eliberarea sa, dar nu şi pe a Linei, care nu avea încă cetăţenia franceză. Fondane refuză să părăsească lagărul fără sora sa, Lina. Ei au fost deportaţi la Auschwitz în mai 1944. Din nefericire, urma Linei s‑a pierdut. Fondane va fi gazat după câteva luni, la 2 octombrie 1944, la Birkenau. Opera Tăgăduinţa lui Petru, Editura Chemarea, Iaşi, 1918, Imagini şi cărţi din Franţa, Editura Socec, 1922, Privelişti, poeme, Editura Cultura Naţională, 1930, Ulysse, Les Cahiers du Journal des poètes, Bruxelles, 1933, Rimbaud le Voyou, Éditions Denoel et Steele, 1933, La conscience malheureuse, Éditions Denoel et Steele, 1937, Faux Traité d’Esthétique, Éditions Denoel et Steele, 1938, Baudelaire et l’expérience du gouffre, Éditions Seghers, 1947. Menţionăm Restitutio Benjamin Fondane, coordonat de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora, de editare integrală a operei, la Editura Polirom. Memoria sa este păstrată prin Asociaţia Société d’Études „Benjamin Fondane” (Israel), Asociaţia Benjamin Fondane (Franţa), Poezii, cerculpoetilor.net, Benjamin Fondane – un alt existenţialism, 6 decembrie 2009, Amos News, Vă mai amintiţi de: Benjamin Fundoianu, 17 august 2010, Eliza Zdru, Adevărul, Fondane, poetul ieşean gazat la Auschwitz, Dana G. Ionescu, Historia, accesat la 11 ianuarie 2012 etc.
Lev Şestov (Chestov) s‑a născut la 12 februarie 1866, la Kiev, a murit la 19 noiembrie 1938, la Paris. Numele la naştere – Yeguda Leib Shvartsman. A fost un filosof cunoscut, existenţialist, a fost preocupat de drama dispariţiei. A studiat matematica şi dreptul la Moscova şi Kiev. Lucrarea de doctorat i‑a fost respinsă, fiind considerată revoluţionară, în sens negativ. În 1898 s‑a apropiat de cercul intelectualilor moderni, ruşi – Nikolai Berdyaev, Sergei Diaghilev, Dmitri Merezhkovsky ş.a. A început să publice articole pe diverse teme: Tolstoi, Nietzsche, Dostoievski, despre artă etc. A scris despre diferenţa dintre literatura rusă şi cea vest‑europeană.
D.H. Lawrence l‑a satirizat numindu‑l un caz psihic preocupat de propria persoană, dar în final l‑a admirat. El scria că realitatea ne impune anumite limite ce trebuie depăşite. Raţiunea trebuie îndepărtată, metafizica – revalorificată, dar nihilismul este respins. Leonid Pasternak, tatăl cunoscutului poet, i‑a făcut un portret. Între anii 1908‑1910, Şestov a locuit la Freiburg, apoi în Elveţia. A fost prolific în acest timp de izolare autoimpusă. Printre altele, lucrarea Marea veghe şi penultimele cuvinte. A revenit la Moscova în 1915, unde a aflat de moartea fiului său în război. A început să se preocupe de teologie. După revoluţie a predat la Kiev filosofia greacă, refuzând ideologia marxistă. Plecând la Paris în 1921, a întâlnit o seamă de prieteni, era deja recunoscut în Franţa. Şi‑a aprofundat cunoştinţele despre Blaise Pascal, ca şi despre Plotin, despre care a predat la Sorbona. Edmund Husserl a fost o altă preocupare, întreţinând şi o corespondenţă intensă cu acest filosof. Era un bun cunoscător al filosofiei lui Søren Kierkegaard. A scris o lucrare fundamentală: Filosofia existenţială. Vox Clamantis in Deserto, publicată în 1936. A mai scris Atena şi Ierusalimul. Era adeptul teoriei că ştiinţa nu poate rezolva problema imortalităţii, iar filosofia ar trebui să se concentreze pe această temă. A scris mult despre Dumnezeu şi om, despre imortalitate, ceea ce l‑a atras şi pe Fundoianu. Scrisul lui Şestov era paradoxal, părea să se contrazică de la o pagină la alta, oscila între idealism şi obiectivism.
Libertatea gândirii i‑a fost ghid. Iraţionalismul nu i‑a fost străin. Era un adversar al „colectivismului”, obedienţei în faţa majorităţii, a evidenţei absolute. Totul este posibil, era concluzia lui Dostoievski, pe care a preluat‑o Şestov. Lupta este o necesitate, chiar şi în cazul înfrângerii. Era la interferenţă cu ideile lui Sergei Bulgakov, Jules de Gaultier, Georges Bataille, Lucien Lévy‑Bruhl, Albert Camus (cu Mitul lui Sisif), D.H. Lawrence, Isaiah Berlin, John Middleton Murry, Emil Cioran, care a scris că Şestov a jucat un rol important în viaţa lui. Fondane, Celan l‑au admirat pe Şestov.
■ Scriitor, eseist, publicist
Boris Marian
