Eseu - Publicistică - Critică literară

Hegel între „filosofia istoriei” şi „sfârşitul istoriei”

Diversele comentarii pe marginea a ceea ce se întâmplă astăzi în lume nu uită să avertizeze omenirea cu privire la un sfârşit fatal, posibil definitiv, dacă în confruntarea militară dintre Rusia şi Ucraina se ajunge să se pună mâna pe armele nucleare. Această împrejurare ar putea aduce omenirii întâlnirea cu „sfârşitul istoriei”. Astăzi, ideea hegeliană a sfârşitului istoriei, care a încins fantezia frenetică a multora dintre comentatorii săi, a devenit, din cauza războiului ruso‑ucrainean, de o actualitate presantă, dar nu ca un simplu exerciţiu teoretic, ci ca un eveniment actual al vieţii noastre reale zilnice.

***

Secolul al XVIII‑lea, al luminilor, a îmbogăţit tezaurul de gândire elaborat până atunci prin naşterea unei noi discipline filosofice, care urma apoi să facă, în continuare, o carieră strălucită: filosofia istoriei. Evenimentul este legat într‑o largă măsură de numele lui Hegel. Datorită lui Hegel eforturile iluminismului de „cucerire a lumii istorice”, după cunoscuta expresie a lui Ernst Cassirer, se împlinesc pe una din culmile cele mai înalte ale gândirii istorice. Fără a ignora contribuţiile esenţiale aduse în domeniu, de la Sf. Augustin la Vico, şi fără a deprecia defel aportul celor cuprinşi între ei, „prin Hegel a ajuns filosofia istoriei să fie recunoscută în cele din urmă ca disciplină filosofică” (Jacques Maritain – Pentru o filosofie a istoriei, Oradea, Ed. Raţio et revelaţio, 2020, p. 13). Susţinut pe ideea de progres vehiculată de iluminism, Hegel impune concepţia procesului istoric ca mişcare liniară continuă spre înainte specifică timpurilor moderne. Şi Maritain (pe care îl comemorăm anul acesta, 50 de ani de la moartea sa) observă: „Istoria nu este o eternă reîntoarcere; ea nu se mişcă în cercuri. Timpul e liniar, nu ciclic. Acest adevăr a prezentat o achiziţie de importanţă capitală pentru gândirea umană” (op. cit., p. 14). În esenţă, avem o reluare în termenii ei esenţiali a reprezentării creştine a timpului şi istoriei ca înaintare permanentă către un scop final al omenirii. În această privinţă nu trebuie uitat că Hegel ca gânditor dispune de o formaţie teologică la baza concepţiei sale filosofice, formaţie temeinică pe care a dobândit‑o în studenţia sa comună cu Hölderlin şi Schelling petrecută la Institutul teologic protestant din Tübingen.

***

Conştiinţa istorică modernă s‑a născut din acţiunile, întinse de‑a lungul a mai multe secole, de a curăţa terenul acestei conştiinţe de aluviunile mitice adunate în cuprinsul ei. Începând încă din Antichitate mitul a fost prezent în gândirea despre istorie. Hegel a avut o contribuţie esenţială în această campanie îndreptată contra mitului. Dar, pe de altă parte, prin filosofia sa a istoriei, Hegel introduce un nou mit în conştiinţa omenirii, în orice caz îl conservă sub forma ideii de Adevăr absolut, produs, desigur, al unei cunoaşteri absolute.

Fiecare adevăr parţial apărut în orizontul cunoaşterii omeneşti este produsul unui moment al timpului istoric şi are întipărită amprenta acestuia. Adevărul absolut corespunde unui moment special al istoriei, nu unul oarecare, ci anume sfârşitul istoriei. În istorie fiecare adevăr apare când i‑a sosit timpul, la momentul potrivit. Adevărul are puterea să se nască când i‑a sosit timpul, indiferent cine este cel chemat să‑l rostească. Scopul suprem, mărturisit deschis, pe care şi l‑a propus Hegel prin filosofia sa este acela de a realiza o ştiinţă despre Absolut, care, printr‑un artificiu tipic hegelian, se va confunda cu propriul său idealism absolut.

Adevărul absolut nu‑i poate fi dat omului întreg, dintr‑odată, decât printr‑o revelaţie divină, a‑temporală şi supratemporală, ca un dar făcut de către Dumnezeu omenirii. După Hegel, Adevărul absolut poate fi obţinut numai sub forma unei desfăşurări temporale, între momentele căreia există o legătură interioară necesară, în sensul că un adevăr prezent se susţine pe unul anterior şi susţine altul posterior, într‑un proces de cunoaştere obiectiv, unitar, al cărui subiect unic este omenirea. Progresul acesta unic se realizează în registrul gândirii prin succesiunea ideilor, care, venind nu doar una după alta, ci şi una din alta, asigură o continuitate neîntreruptă de fisuri, a cărei expresie concentrată se oferă, prin istoria filosofiei, drept scheletul solid al întregii existenţe istorice a umanităţii. Dar să adăugăm şi aceasta: cunoaşterea Adevărului absolut este scump plătită de omenire, preţul ei este sfârşitul istoriei, în înţelesul ei hegelian. „Cunoaşterea absolută apare în ultimul moment al Timpului – scrie Al. Kojéve, un interpret genial al lui Hegel – apariţia ştiinţei în lume încheie Timpul (ceea ce înseamnă istoria, căci Timpul pentru Hegel este, în mod esenţial, Timpul uman sau istoric). Ştiinţa însăşi nu mai este un fenomen esenţialmente temporal, pentru că ştiinţa încheiată este Eternitatea care se revelează pe sine însăşi.” (Al. Kojéve, „Introducere în lectura lui Hegel”, Cluj‑Napoca, Tact, 2018, p. 425).

Cunoaşterea absolută concretizată în Adevărul absolut înseamnă o raţionalizare totală, fără nici un rest iraţional a realităţii. Dar o asemenea raţionalizare integrală echivalează cu sfârşitul lumii şi, implicit, al omului. Dacă destinaţia divină a omului e cunoaşterea, ce ar mai putea cunoaşte acesta când totul a fost deja cunoscut prin ştiinţa absolută? Omul rămâne liber de sarcina metafizică ce‑i fixează destinul. Omul sfârşitului este, hegelian vorbind, omul integralităţii, cel care a reuşit să adune în sine toată cunoaşterea, iar acesta este acel produs al istoriei care se cheamă Înţeleptul. Pe o anumită latură a sa, filosofia hegeliană închină un adevărat imn figurii umane a Înţeleptului. Adevărul absolut înseamnă, de fapt, suprimarea sensibilului în raţional, în sensul că raţionalizează totul. Adevărul absolut produce o raţionalizare totală, care nu îngăduie nici un loc şi nici un rol iraţionalului. Cele două, însă, nu au nici un sens rupte unul de altul: iraţionalul nu există fără raţional şi, invers, raţionalul nu există fără raţional. Aşa cum a dovedit D.D.Roşca în minuta sa din „Existenţa tragică” – „ele nu pot exista separat, ci coexistă în complementaritatea lor, în unitatea lor dialectică”.

Raţionalizarea integrală aduce sfârşitul istoriei şi al omului condamnat să fie o simplă maşină ce funcţionează ireproşabil. În fapt, istoria este semănată la tot pasul de erorile şi abaterile gândirii omeneşti. Fără acestea istoria nu ar putea exista decât ca o simplă linie perfectă, ce urcă din pământ direct la cer şi îl scoate pe om în afara sa, proiectându‑l în Absolut. Cunoaşterea Adevărului absolut îi răpeşte omului orice posibilitate de a greşi şi cu aceasta ia sfârşit şi istoria omului adevărat, în carne şi oase, concret. Omul este destinat exclusiv adevărului, posibilitatea erorilor este omisă. De fapt, omul este scos din cadrul istoriei, care este o succesiune de adevăr şi greşeală. Eroarea şi încercările de a o corecta pot stimula, în anumite situaţii, mai mult acţiunea omenească decât adevărul. Omul cunoaşterii Absolute nu are permisiunea, dar nici posibilitatea să mai cadă în eroare, iar în afara greşelii şi a erorii omul nu mai poate fi om cu adevărat. Deposedat de strădania sa de a suprima eroarea învingând‑o, omul îşi poate pierde chiar calitatea sa fundamentală de a fi om, sărăcind istoria de pasiunea adevărului. Nu trebuie ignorat faptul că pasiunea dezlănţuită a adevărului a inspirat numeroase pagini ale istoriei scrise cu sânge. Exclusivismul adevărului, cu eliminarea a tot ceea ce nu ţine de acesta, provoacă dictaturile istoriei. Să nu uităm că, precum de atâtea ori în istorie, adevărul poate trece cu uşurinţă în dogmă şi, cum observa Lucian Blaga, orice dogmă este setoasă de sânge.

***

Deplina cunoaştere de sine a principiului metafizic universal fiind obţinută ca autocunoaştere, după Hegel, scopul ultim al istoriei a fost şi el atins. Ştiinţa absolută hegeliană dă cheia rezolvării tuturor litigiilor şi dificultăţilor istoriei. Potestas clavium – cine deţine cheile posedă şi puterea istorică supremă, întrucât cu aceste chei se pot deschide toate porţile închise, după care stau ascunse toate necunoscutele istoriei. Mandatarii spiritului, cei care cunosc, devin adevăraţii competitori ai istoriei, cei care exercită controlul şi o stăpânesc. Competiţia în istorie, în termeni hegelieni constituie o problemă de competenţă în domeniul cunoaşterii. Cine cunoaşte mai mult posedă, totodată, şi mai multă putere, este şi mai tare. Scientia est potentia – cum spunea filosoful englez Francis Bacon, de la începuturile epocii moderne.

***

Când ajunge în acest punct fatal pe care istoria înţeleasă ca permanentă depăşire de sine nu mai poate să‑l depăşească, ea a intrat în etapa sa finală şi ia sfârşit în sensul pe care l‑am pomenit. Ce se întâmplă în lume? Omenirea devine o masă uniformă, mai bine zis fără formă, amorfă, cantitate pură lipsită de calitate. Deposedată de orice sarcină metafizică mai înaltă; omenirea este o turmă rătăcind pe câmpurile pustii ale istoriei, pe care nu se mai întâmplă nimic esenţial. S‑a produs ceea ce Nietzsche a numit „devalorizarea tuturor valorilor” (Umwertung aller Werte). Privată de o reală busolă valorică omenirea trăieşte în confuzie şi rătăcire cheltuindu‑se în acţiuni minore; privată de un sens valoric real, omenirea nu mai poate realiza o istorie de un nivel superior. Cum zice poetul naţional: „Toate‑s praf… Lumea‑i cum este… şi ca dânsa suntem noi” (Epigonii). Trăim într‑un timp al „sfârşiturilor”, într‑o lume fără sens şi semnificaţie, ce întreţine haos şi confuzie valorică, care abia dacă mai pot fi stăpânite.

Se prea poate, credem, că sfârşitul să fie înscris, de la origini, din naştere în codul genetic al începutului – orice început trebuie să aibă şi un sfârşit –, iar omul doar să ocazioneze această trecere, în termeni aristotelici, să ducă potenţa în act. O intervenţie inoportună a omului poate scoate omenirea chiar din starea repausului, a opririi pe loc a postistoriei, producând un sfârşit real ca neant. Din cauza instinctului bolnav de autodistrugere de care suferă omul în calitatea sa de generat care degenerează, „istoria ar putea să se oprească înaintea termenului ei cu adevărat de nedepăşit” (Al. Kojéve, op. cit. p. 434). Intenţia în forţă a omului poate pune capăt istoriei, înaintea sfârşitului ei natural. Pentru Hegel sfârşitul istoriei nu înseamnă distrugere şi nimicire totală, ci doar încremenire în loc, când istoria din punctul de vedere al cunoaşterii sale de sine, a ajuns în punctul ei ultim, dincolo de care nu mai poate trece. Ce le mai rămâne de făcut celor din această ultimă generaţie de oameni ai istoriei, dacă mai apucă, este să contemple spectacolul tragic al sfârşitului final. O spune, în numele întregii omeniri, Th. Mann – „cât de adânc se poate cufunda omul în crimă şi vină, atunci când renunţă la raţiunea care ţine în frâu sau, religios vorbind, la frica de Dumnezeu şi trece la acţiune mânat de instincte tenebroase” (Th. Mann, „Despre problema evreiască”, Bucureşti, Ed. Hasefer, 1998).

■ Scriitor, eseist, profesor universitar

Vasile Muscă

Total 2 Votes
0

Musca Vasile

Vasile Muscă (născut 1 iunie 1944, Dudeștii Vechi, jud. Timiș) este un om de cultură și filosof român, profesor univesitar la Facultatea de Istorie și Filosofie Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, șef al Catedrei de Istoria filosofiei antice și medievale. Titlul de doctor în filosofie îl obține în 1968.

În prezent se numără printre membrii Societății române de filosofie. Premiul Vasile Conta al Academiei Române pentru volumul Filosofia ideii naționale la L. Blaga și D.D. Roșca (Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 1996). Domeniile de specialitate ale lui Vasile Muscă sunt: filosofia antică greacă, idealismul german, filosofia istoriei, filosofia culturii.

Cărţi: Introducere în filosofia lui Platon, Oradea, Ed. Aion, 2008 (Ediția a 3-a); Spusul si de nespusul, Cluj Napoca, Ed. Eikon, 2008 (Ediția a 2-a adaugată); Iluminism și istorism, Cluj Napoca, Ed. Grinta, 2008; La philosphie dans la cité. Trois fable de philosophie politique et un introduction, Cluj Napoca, Ed. Grinta, 2008; Discurs despre filosofie, Cluj, Grinta, 2005; Lumile și trecerile lui Eminescu, Cluj-Napoca, Grinta, 2004; Spusul și de nespusul. Mediții, însemnări, aforisme. Cluj, Apostrof, 2003; Permanența idealismului german. Studii și eseuri privind idealismul german, Cluj-Napoca, Ed. Grinta, 2003; Încercare asupra filosofiei românești. Schița unui profil istoric, Cluj-Napoca, Grinta 2002; Introducere în filosofia lui Platon, Iași, Polirom 2002 (ed. a II-a adăugită); Vârsta națiunii. Ipostaze filosofice ale raționalismului, București, Ed. I.R.I., 2002; Filosofia ca istoria filosofiei, Cluj-Napoca, Dacia, 2002; Leibniz – filosof al Europei baroce, Cluj-Napoca, Dacia, 2001 (150 pag.); Filosofia în cetate. Trei fabule de filosofie politică și o introducere, Cluj-Napoca, Apostrof, 1999; Introducere istorică în filosofie, Cluj-Napoca, Ed. Biblioteca Apostrof, 1999 (ed. a II-a adăugită); Prelegeri de logică, Cluj-Napoca, Ed. Argonaut, 1997 (Ediția a 3-a); Filosofia ideii naționale la L. Blaga și D.D. Roșca, Cluj, Biblioteca Apostrof, 1996; Introducere în filosofia lui Platon, Cluj, Dacia, 1994.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button