Eseu - Publicistică - Critică literară

Pământul fericirii

– Ești un om fericit?

O, Doamne, de când aștepta cineva dinlăuntrul meu această întrebare! Răspunsul auzit și de prietena mea, și de mine ne bucură, în timp ce minunea de hârtie și foc urcă, în continuare, de parcă ar fi trasă în sus, spre arborii cerului… Precum un strigăt de bucurie, revărsat peste această urbe binecuvântată, construită în prelungirea Tel Avivului, unde se afla, pe vremuri, satul Ayun Kara, expresie însemnând literal „fântâna celui care strigă”.

Scriu aceste lucruri pe jumătate amuzată, pe jumătate bucuroasă de întrebarea transformată în tic și pusă din ce în ce mai des; fericirea a devenit un obiect de studiu exclusiv pentru cei care au găsit‑o deja înlăuntrul lor, căci acolo se află epicentrul tuturor lucrurilor ce se cuvin ajustate, strunjite sau schimbate din temelii. Cu atât mai mult cu cât acel celebru verset emoționant din Sfânta Liturghie – „buna întocmire a lumii” – ne sugerează că lumea e bine gândită, construită, întocmită; lumea e o proiecție a divinității, creată la nesfârșit, care aduce, cu vorbele Sfântului Ioan din Kronștadt, cerul pe pământ sau în templul dintre coaste, laolaltă cu lumina căutată, revărsată și cântată oriunde ne aflăm. Există, însă, în chip firesc, drumuri și drumuri. Unele dintre acestea te redăruiesc pe tine însuți – ție și îți dau putere, cum îi scrie Paul Celan prietenei sale, Ilana Shmueli. Unele drumuri te readuc la limanul care ești tu pentru tine însuți, așadar, și te învață să respiri diferit: mai rar și mai profund: „Să respiri,/ să respiri, să fii tu”. (Paul Celan) Și atunci ai o șansă să te simți fericit pe pământul care ești tu pentru tine însuți, deși ești departe de a‑ți aparține. Ceea ce nu te împiedică să regăsești paradisul în forul lăuntric, mereu și mereu, acolo…

Intensitatea luminii îmi readuce în actualitatea sufletească interesul meu față de etimologie. Cred că fiecare cuvânt are povestea, legenda lui, iar proveniența acestuia, cu un dram de noroc, te conduce spre ținuturi secrete, pline de surprize. Ori de câte ori mă gândesc la această realitate, mi‑amintesc mai de fiecare dată că limba română – indiscutabil una dintre cele mai dificile și una dintre cele mai frumoase limbi de origine latină; îngerii cântă în rai în limba lui Eminescu, Mihai – e singura din lume care atestă existența unui cuvânt de extracție latină (lume) cu o dublă semnificație la origini: lume – lumină.

***

Constat, iar și iar, bucuroasă că mă urmărește pretutindeni aceeași lumină intensă, ba insinuantă, ezitant fastă, ba de o forță năucitoare, ce apare după primele ore ale dimineții în această țară plină de noroc; e un noroc ce se reinventează, clipă de clipă, și‑mi readuce în albia actualității sufletești acea credință steinhardtiană: „Fiți realiști! Cereți imposibilul!”. Repet cele reținute din Jurnalul fericirii aproape de text, improvizez în aceeași ordine de idei și mă simt ușoară, din ce în ce mai ușoară: „Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că sunt şi mi‑o spun. Şi Lumina parcă e mai luminoasă decât lumina”. Aceeași lumină, în mod straniu, crește înlăuntrul meu și când scriu aceste însemnări și mă tot întreb: ce sunt ele? Note de călătorie? Amintiri ieșite la suprafața ființei ca apele după ploile abundente? Sau, mai degrabă, sunt interesată în cel mai înalt grad – și înclin să cred că din acest miez iese la suprafață adevărul – de reacția mea în fața unor realități unde sunt adusă de obligațiile de serviciu? Chiar dacă aceste însemnări gâfâite sunt și nu sunt, totuși, ceea ce tocmai am susținut, cred că, în primul rând, interesantă pentru mine e contemplarea și descrierea a tot ce mi se întâmplă față în față cu lumi noi, cunoscute, mai cu seamă, din lecturi. Prin urmare, și în acest caz, uimitor, se alege, iese la suprafață partea cea mai dificilă a lucrurilor. Să descrii părți din forul tău lăuntric – din ceea ce numea Constantin Rădulescu Motru „adâncimile personalității” – aduse față în față cu varii civilizații și culturi, rămâne a fi, probabil, lucrul cel mai greu din lume. Diferența dintre acel ai citit despre și, în consecință, e ca și cum ai fi fost aievea pe platourile tibetane sau la Biserica San Marco din Florența, sau la Biserica Apostolilor din Capernaum, sau la Bazilica Sfântul Petru din Cetatea Vaticanului, sau la Mănăstirea carmelită Stella Maris și peștera Sfântului proroc Ilie – martor, alături de Moise, al luminii taborice – de unde parcă n‑aș mai fi plecat în vecii vecilor, bunăoară, și ai fost cu adevărat acolo, sau ai citit despre incursiunile lui Michelangelo în carierele de marmoră de la Carrara, despre felul în care studia îndelung blocurile de marmoră și încheiase contracte cu muncitorii ce extrăgeau fragmentele de marmoră potrivite, și ai văzut cu adevărat acei munți unici, diferențele iscate, în această ordine de idei, așadar, sunt, de bună seamă, memorabile. Cum să ezit, atunci, să lunec din când în când, iarăși și iarăși, în alt timp, ca și cum aș fi în altă parte a ființei, atunci când inspir aerul intens ozonat al platoului tibetan și, brusc, mă cuprinde un frig bezmetic, apărut, previzibil, din senzația de superbie trăită până în rărunchii făpturii, pășesc rar, vrăjită de lentoarea unei cămile pe malul râului Galben și prietenii mă cheamă pe nume, sugerându‑mi să nu mă depărtez prea mult printre pietrele semiprețioase, ale căror culori mă fascinează? Același îndemn mă însoțește, în timp, prin minunatele grădini Bahai, la Haifa, unde, atrasă de niște fragmente de piesaje divine, fotografiez, mă minunez și tot fotografiez, și, în cele din urmă, uit de toate pe lume, rămân în urma micului grup format ad hoc și, previzibil, mă rătăcesc. Inspirată însă de un duh mai puțin poznatic, decid, brusc, să rămân locului, să mă opresc din înaintare așa încât sunt reperată, într‑un târziu, bucuria intensă a regăsirii mă readuce în mine însămi parcă…

De fapt, o, Doamne, mă întreb, fără să mă mai mire câtuși de puțin insistența: ce caut și tot caut atunci când mă aflu în Cetatea Sfântă, la Piatra Mirungerii sau în Biserica Sfântului Mormânt, supranumită și Biserica Învierii (locul cel mai sfânt de pe pământ, loc ce poartă greutatea cvasistrivitoare și, totodată, ziditoare a unei încărcături spirituale unice), sau lângă butucul de care a fost legat și unde a fost biciuit Iisus? Ce caut și tot caut – spre uimirea prietenilor mei, care exclamă excedați: dar ai mai fost acolo! – în vecinătatea locului unde, pe Golgota, în Dealul Căpățânii, a fost înfiptă Crucea pe care fusese răstignit Iisus? Mă caut pe mine însămi, vreau să urmăresc aceeași reacție sau alta, nouă, în aburul celei înregistrate prima oară, cu ani în urmă, când la atingerea acelui loc sacru între locurile sacre am simțit un tremur în tot corpul fizic și spiritual, și, totodată, o recunoștință profundă că pașii m‑au dus și în acest loc? Ce caut fără odihnă, prinsă de un soi de curiozitate și sete de cunoaștere, pe străduțele înguste și ultraîntortocheate din orașul vechi al Ierusalimului, după ce mă desprind din aerul Turnului lui David, păstrat cu sfințenie și restaurat relativ de curând – o urbe‑monument, unde se află Muzeul Ierusalimului și e conservată o istorie de mai bine de patru mii de ani a acestei cetăți sfinte? Și unde mă opresc și scot din poșetă Psalmii Împăratului David, și citesc în liniște; o liniște neîncepută parcă și regăsită aici, în inima Cetății Sfinte, cu o recunoștință ce se reinventează zi de zi. În aburul unui cântec ivit de nu se știe unde.

Ce caut fără să ostenesc pe străduțele pariziene sau pe cele florentine, uitând de toate pe lume, sau între zidurile răcoroase ale Capelelor de Medici din Biserica San Lorenzo, edificată în veacul al XV‑lea de Brunelleschi? Din ce cauze revin și revin, ca într‑un mereu reînnoit ritual, în Sagrestia Nuova, unde stau îndelung? Încetinindu‑mi deliberat gesturile, lunec într‑un timp leneș, aproape, și mă uit la cele câteva grupuri statuare michelangelești: Aurora și Amurgul, Ziua și noaptea. Ritualul, repetat în acel aer sacru, mă readuce parcă la mine, la ceea ce sunt, atât cât sunt, și mă întoarce cu fața spre ceva ce mi se arată din ce în ce mai important, ceva clădit pentru eternitate, care cere un singur efort: să te debarasezi de tot ce e trecător, de tot ce ți se pare de prisos, superficial sau splendid de mărunt și să urci, să urci spre ce ceea ce numim esențe. Să respiri aerul respirat odinioară de oamenii mari; să le cauți lumina; să te aduni și să te regăsești acolo.

Din toate cele contemplate în ritmuri încete, desprind, iar și iar, statuia Madona cu pruncul. Surâd larg la gândul că uriașul care ni l‑a lăsat pe David (cel lucrat dintr‑un fragment de stâncă rebutat de un alt artist) știa instinctiv – cum, Doamne, să‑i fie străin un asemenea adevăr? – și exact precum călugării medievali, încheia o mare lucrare cu o laudă adusă Sfintei între Sfinți, Fecioarei Maria celei purtătoare de lumină, victorie, har, belșug și împlinire în Spirit.

■ Poet, romancier, eseist şi editor

Aura Christi

Total 0 Votes
0

Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut absolut – 1983.

Cărţi de poezie: De partea cealaltă a umbrei, 1993; Împotriva Mea, 1995; Ceremonia Orbirii, 1996; Valea Regilor, 1996; Nu mă atinge, antologie, 1997, 1999; Ultimul zid, 1999; Crini Imperiali, antologie, 1999; Elegii Nordice, 2002; Cartea ademenirii, antologie, 2003; Ochiul devorator, antologie, 2004; Grădini austere, 2010; Sfera frigului, 2011; Tragicul visător, antologie (2013)

Cărţi de eseuri: Fragmente de fiinţă, 1998; Labirintul exilului, 2000, 2005; Celălalt versant, 2005; Religia viului, 2007; Trei mii de semne, 2007; Exerciţii de destin, 2007; Foamea de a fi, 2010; Nietzsche şi Marea Amiază, 2011; Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei (2013)

Roman: tetralogia Vulturi de noapte: Sculptorul, vol. I, 2001, 2004; Noaptea străinului, vol. II, 2004; Marile jocuri, vol. III, 2006; Zăpada mieilor, vol. IV, 2007; Casa din întuneric, 2008; Cercul sălbatic, 2010

Albume de fotografii comentate: Europa acasă (2010); Planeta Israel (2010); Uriaşul Gorduz (2011)

Traduceri: Anna Ahmatova, Poezie și destin (2001)

Cărți în format electronic (eBook):

Seria de autor Aura Christi, lansată de www.librariapentrutoti.ro și Editura Ideea Europeană: Tragicul visător, poeme (1993 – 2013), antologie (2013); Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinței, eseu (2013); Mitul viului, eseuri (2013); Cercul sălbatic, roman (2013), Casa din întuneric, roman (2013); Trei mii de semne, jurnal de scriitor (2014)

La prestigioase edituri din străinătate i-au fost publicate volumele de poeme Geflüster/Şoptirea, antologie bilingvă, traducere în germană de Christian W. Schenk, Dionysos Verlag, 1994 (Germania), Elegien aus der Kälte/ Sfera frigului, traducere de Edith Konradt, Pop Verlag, 2008 (Germania), Arkitektura e natës/ Arhitectura nopţii, antologie, traducere în albaneză de Kopi Kyçyku, 2008 (Albania).

A publicat, cu titlul Banchetul de litere, o carte de dialoguri cu personalităţi de seamă ale culturii române. A alcătuit şi a îngrijit numeroase ediţii ca, bunăoară, Romanul Românesc în Colocvii (2001), Breban · 70 (2004), Şocul crizei (2011), Sub semnul Ideii Europene (2011), București în șapte mii de semne (2013) etc.

Premii literare: Premiul pentru poezie al Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional din România, 1993; Premiul pentru poezie al Academiei Române, 1996; Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România şi al Editurii Vinea, 1997; Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor din Moldova, 1998; Premiul pentru poezie „Ion Şiugariu”, 1999; Premiul pentru roman al revistei Tomis şi al Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor, Sculptorul, 2001; Premiul pentru poezie al revistei Antares, 2003; Premiul pentru roman al revistei Convorbiri literare, Noaptea străinului, 2004; Premiul „Autorul anului”, decernat de Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România, 2007; Premiul pentru roman al revistei Poesis, Casa din întuneric, 2008; Premiul „Opera Omnia pentru poezie” acordat în cadrul Festivalului româno-canadian „Roland Gasparic”, 2009

Poemele sale au fost traduse şi publicate în Germania, Franţa, Belgia, Italia, Suedia, Federaţia Rusă, SUA, Bulgaria, Albania. Este redactor-şef al revistei Contemporanul. În 2003, înfiinţează – împreună cu Andrei Potlog, editorul şi fratele Aurei Christi – Fundaţia Culturală Ideea Europeană şi Editura Ideea Europeană; este unul dintre iniţiatorii Asociaţiei EuroPress şi al Editurii EuroPress – instituţii de un real prestigiu naţional, care au menţinut în peisajul literar revista Contemporanul. (2003 – 2010) Este unul dintre fondatorii Asociaţiei Contemporanul. (2010)

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, al PEN Clubului Român și al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.

Mai multe informații: http://aurachristi.ro/

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button