Vasile Muscă: D.D. Roşca şi principiile unei filosofii politice
„Naţiunile pătrunse de o justificată conştiinţă a drepturilor lor nu pot fi desfiinţate de nici o putere a pământului” – scrie el, ca într-un adevărat testament al gândirii sale politice. Forţa nu se poate substitui valorilor, adevărului şi dreptăţii când intră în conflict cu ele.
De pe poziţiile atât de generoase dezvoltate pe paginile Existenţei tragice se pot deriva şi principiile ferme ale unei concepţii pe care D.D. Roşca însuşi a numit-o „filosofia mea practică”. Ea este constituită, mai ales, din eseurile publicate în presă în preajma şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, şi adunate apoi, în parte, şi în volumul din 1943, Puncte de sprijin. „Ele constituie împreună – notează D.D. Roşca – ceea ce aş numi cu o expresie nemţească «meine praktische Philosophie». Diferitele teme ale acestor eseuri sunt gândite toate de pe poziţiile fundamentale ale Existenţei tragice.” Numitorul comun, liantul tuturor acestor eseuri pe care le putem considera drept politice, este dat, aşadar, de concepţia teoretică generală susţinută în Existenţa tragică. Scrise aceste eseuri cu mult curaj şi o demnă atitudine civică, într-un moment când ţara se zbătea sub dictatura fascisto-antonesciană, iar partea răpită a ei sub dictatura fascisto-hortystă, ele reprezintă pagini vibrând de un cald patriotism. „Cititorul poate constata că în anii de refugiu ai Universităţii clujene de la Sibiu, a existat cineva care a avut curajul să formuleze idei ce se opuneau ideologiei ei fasciste şi încercau să apere teoretic independenţa poporului şi a trăirii noastre. Şi acest cineva a avut şi norocul să-şi poată strecura, prin sita deasă a cenzurii fasciste, aceste idei.”
Filosofia politică a lui D.D. Roşca se sprijină pe o viziune istorico-universală, care în principiu dovedeşte o certă influenţă hegeliană. În concepţia lui Hegel, istoria universală, ca marş triumfător al raţiunii prin lume, se petrece, în mod esenţial, în plan politic. Spiritul sau Raţiunea universală care conduc Realitatea au, pentru Hegel, un caracter istoric, idee exprimată sub forma identităţii: Raţiunea este istorică după cum Istoria este raţională. Agentul istoriei universale astfel înţelese este, pentru Hegel, umanitatea în ansamblul ei. Dar, pentru un moment istoric dat, dintre naţiunile care ocupă scena devenirii istorice universale, doar una deţine sceptrul puterii, îndeplinind sarcina Raţiunii universale. Raţiunea universală, Spiritul, înseamnă putere dar, în primul rând, el se defineşte ca libertate. Pe acest motiv, activ în istoria omenirii, Spiritul nu va recurge la puterea sa în mod arbitrar, contrar imperativelor libertăţii sale. Elemente ale acestei viziuni asupra istoriei, pe filieră hegeliană, întâlnim şi la D.D. Roşca. Hegel a încercat, în cadrele unei gândiri de inspiraţie iluministă, să îmbine ideea de umanitate ca unic agent al istoriei universale cu exigenţa afirmării ideii de naţionalitate (naţional) adusă încă de primele valuri ale noii şcoli romantice. Gândirea politică a lui D.D. Roşca se va mişca între cei doi poli ai ideilor de umanitate, ca universalitatea omenirii, şi de naţionalitate ca determinare concret individuală a umanităţii.
* * *
Filosoful român va preciza în termeni clari, univoci, înţelesul pe care gândirea sa îl atribuie universalului din planul culturii din care se plămădeşte ideea de umanitate. Când numeroşi filosofi şi sociologi ai epocii, de orientare din cele mai felurite, puneau sub semnul întrebării atât valabilitatea naţiunii de progres cât şi unitatea spirituală a omenirii ca rezultat al ei, plasându-se pe poziţiile unui pluralism relativist şi indeterminist, susţinut pe o antologie istorică de tip monadologic care rupe unitatea istorică a omenirii în compartimente distincte, ocupate de culturi distincte, „create de misterioase şi specifice sensibilităţi spaţiale”, care, ca în cazul lui Spengler, de exemplu, nu comunică între ele, D.D. Roşca se pronunţă cu convingere, în termeni categorici pentru realitatea progresului istoric şi unitatea spiritual-culturală a omenirii: „Există continuitate de cultură în istoria omenirii. Că există implicit şi o umanitate civilizată formată din popoare numeroase.”
Rezultatul acestui progres continuu, ce se poate urmări în planul vieţii spirituale a omenirii, se frivolizează într-un corp de valori comune, numite de autorul Existenţei tragice „valori veşnice”, care constituie substanţa însăşi a ideii de umanitate. „Dincolo de deosebirile trupeşti şi sufleteşti care despart neamurile, există un patrimoniu spiritual comun, bun al tuturor seminţiilor Pământului. Patrimoniul moral constituit în cursul câtorva veacuri de lupte şi jertfe, din câteva valori ce se impun cu evidenţă constrângătoare tuturor conştiinţelor.” Tabla acestor „valori veşnice” se înfăţişează ca un produs al creaţiei culturale ce nu poate fi decimat pur şi simplu din conţinutul naturii. „Toate popoarele civilizate ale Europei – precizează gânditorul român – şi-au adus contribuţia lor la făurirea acestui ideal, la elaborarea acestei table de valori. Conştiinţa continentului nostru nu va putea renunţa la acest ideal fără ca naţiunile europene să nu cadă în barbarie.” Patrimoniul acesta de „valori veşnice” pe care „nici un individ şi nici un popor nu le poate nega fără să renunţe în acelaşi timp la omenia lui”, acceptat de toate popoarele ca un rezultat al manifestării geniului lor creator, formează expresia universalului din om, omenirea în ipostaza universalităţii sale. Este vorba de umanitate ca atare, aşa cum este ea privită de la Herder şi Goethe încoace, căci aceste „«valori veşnice» – adaugă D.D. Roşca – „intră ca note definitorii (deci de neeliminat) în singura definiţie justă ce poate fi dată conceptelor de «om» şi de «umanitate» civilizată.” În tradiţia culturii europene, aceasta s-a numit „umanismul valorilor universale”.
De pe poziţiile raţiunii, D.D. Roşca optează în favoarea universalului înţeles ca tezaurul de umanitate conţinut de un individ sau de un popor, dar – trebuie menţionat imediat – de pe poziţiile unei raţiuni dialectice, elastice şi largi, în care individul nu poate fi şters de pe pânza realităţii, ci dobândeşte drepturi la existenţă şi manifestare liberă de necontestat, în sfârşit, o raţiune care nu sacrifică individualul concret în favoarea universalului abstract, ci împacă aceşti doi termeni opuşi în unitatea dialectică superioară a unui universal concret care, depăşindu-i, îi reţine pe amândoi. O asemenea raţiune procedează apropiindu-se de individualul concret pentru a-l asimila, iar nu a-l respinge. „Gândirea noastră va înainta de la abstract la concret”, va menţiona D.D. Roşca însuşi. Din unghiul unei astfel de raţiuni dialectice cu caracter sintetic, umanitatea, ce se înfăţişează ca mozaicul pestriţ al popoarelor şi naţiunilor lumii, care conlucrează în vederea realizării unui ideal comun de umanitate, susţinut de nişte „valori veşnice”, formează un universal concret. Astfel, cei doi termeni polar opuşi între care pare a pendula gândirea lui D.D. Roşca, încercând să stabilească între ei formula conciliatoare a unei sinteze cu caracter dialectic, sunt universalul culturii şi individualul naţiunii, reuniţi în ideea încăpătoare a acelui universal concret care este umanitatea. O atare sinteză nu se poate dobândi decât pe terenul unei gândiri care procedează filosofic, ocazie pentru D.D. Roşca de a extrage din această împrejurare un argument în plus în favoarea unei concepţii despre lume şi viaţă susţinută de o gândire dialectică.
* * *
În orizontul larg umanist al preocupărilor filosofice ale lui D.D. Roşca apar, încărcate de neliniştea gravă a responsabilităţii, întrebările privind esenţa ultimă a culturii româneşti şi destinul istoric al poporului român, grav ameninţate în anii celui de-al Doilea Război Mondial. Filosoful va găsi suficiente motive şi ocazii de a se arăta preocupat de problemele naţionale româneşti, iar o dovadă în acest sens o fac energicele sale eseuri de pledoarie pentru cauza naţională – în anii de cea mai întunecată barbarie ai dictaturii fasciste, când fiinţa naţională era ameninţată să fie smulsă chiar din rădăcina sa – anume: „Valori veşnice”, „Europeanul Bărnuţiu”, „Temeiuri filosofice ale ideii naţionale”.
Universitatea Regele Ferdinand I, din Clujul ocupat de autorităţile maghiare-horthyste, este obligată în aceste condiţii să se strămute în 1941 la Sibiu. Aici, la 19 decembrie 1941, decanul Facultăţii de Litere şi Filosofie va rosti, din refugiul la care a fost obligată Universitatea clujeană, un înflăcărat discurs despre sarcinile colectivităţii academice în situaţia nou creată: „Nu e decât în firea lucrurilor ca aici, în Sibiul pribegiei vremelnice – spune decanul de atunci, D.D. Roşca – cercetările savanţilor mei colegi să se fi îndreptat, în special, asupra dezlegării tainelor trecutului nostru, atât de zbuciumate, lămurind origini multimilenare, afirmând drepturi nepieritoare pe aceste plaiuri strămoşeşti ale neamului românesc. Cu obiectivitate şi cu putere de pătrundere, acest colţ al Europei e prezentat din ce în ce mai bine în adevărata lui lumină.”
Din perspectiva filosofică pe care o deschid dezvoltările cuprinse în Existenţa tragică, naţiunile nu constituie valori-scop, ci valori-mijloc, în vederea realizării unor scopuri şi imperative în conformitate cu un program stabilit de către Spirit: „filosofic vorbind, naţiunea ca atare nu este o valoare numai graţie simplului fapt că există, existenţa ei se justifică prin valorile de cultură pe care le face posibile. Sau, cu alte cuvinte, o naţiune îşi justifică existenţa prin potenţialul ei de spiritualitate. În faţa scaunului de judecată pe care o ţine spiritul, o naţiune e mare numai calitativ, adică este mare numai prin ceea ce a creat sau promite să creeze, în împărăţia celor «veşnice», în ştiinţă, în artă, în filosofie…”
Naţiunea, ca individualitate colectivă, este un produs al naturii, dar şi al istoriei în acelaşi timp sau, mai precis, în spiritul gândirii concrete, dialectice, pe care o promovează D.D. Roşca, naţiunea apare ca o sinteză a unui dat material, natural, biologic, şi a unui dat spiritual, istoric, cultural. O naţiune poate fi trecătoare din punct de vedere natural, biologic, şi chiar este, dar prin cadrele de viaţă favorabile eflorescenţei spirituale pe care este capabilă să le ofere, ea poate crea valori culturale durabile, ce îi pot asigura supravieţuirea, ca de exemplu vechii greci, prin cultura şi civilizaţia lor. Asupra acestui caz istoric, D.D. Roşca se opreşte, de altfel, pe mai multe pagini din Existenţa tragică.
Pe punctele de sprijin oferite de această viziune filosofică privind rostul şi valoarea naţiunii, D.D. Roşca ridică o întreagă filosofie politică, ce poate fi rezumată în concepţie că naţiunile, în calitatea lor de individuali, sunt conciliabile într-un universal care este umanitatea, ele înfăţişându-se ca specii şi varietăţi ale acesteia. În sânul umanităţii, naţiunea, considerată ca individual, nu exclude, din punct de vedere ontologic, posibilitatea şi existenţa altor naţiuni ca individuali. Cel puţin în intenţie teoretică. Dar, trecând discuţia într-un alt registru, din faptul că în plan ontologic o naţiune îşi are propria sa individualitate ireductibilă, nu urmează – necessario sequitur – că în plan gnoseologic, fiecare dintre ele are un adevăr exclusiv al ei, cu dreptul de a-l afirma ca fiind al său şi numai al său. Adică, altfel spus, câte naţiuni, atâtea adevăruri – „nu există adevăruri specifice. Adevărul este numai unul. Când e al tău cu adevărat, e al tuturor oamenilor de bună credinţă. Oricât de particular ar fi conţinutul la care se referă, adevărul e adevăr numai în cazul în care el se impune cu constrângere interioară tuturor inteligenţelor liber-cugetătoare. Adevărurile care nu sunt decât ale unui ins sau ale unui grup nu sunt adevăruri.” Valoarea cardinală a raţionalismului european rezidă în împrejurarea că acesta este unic dar şi exclusiv – nu pot exista mai multe adevăruri cu privire la acelaşi obiect, din acelaşi punct de vedere şi în acelaşi timp (Christian Wolff), fiindcă aceasta ar însemna relativizarea lui. O asemenea situaţie ar provoca un relativism ce duce la acea disoluţie a valorilor universale care constituie cauza majorităţii crizelor care, în decursul istoriei sale, au lovit omenirea.
Adevărul nu este numai unic, ci şi universal şi, ca atare, se impune cu egală putere de constrângere logică tuturor. El este un reper obligatoriu comun pentru toţi cei care consimt să adere la legislaţia raţiunii; adevărul nu se poate împărţi pe porţiuni mai mari sau mai mici, unora sau altora, în funcţie de forţa de care dispun. Adevărul nu este mai mult aici şi mai puţin dincolo. Un adevăr care constituie patrimoniul privat, doar al unei singure naţiuni, constituie expresia exercitării forţei de către cel mai mare şi mai puternic faţă de cel mai mic şi mai slab. Se poate identifica aici un substrat platonician al gândirii lui D.D. Roşca, dat de credinţa (convingerea) că există o împărăţie ideală a Spiritului, alcătuită din valori universale, eterne, de esenţă platoniciană în ultimă instanţă, în care domneşte în mod suveran adevărul.
Raţionalismul dialectic al lui D.D. Roşca proclamă adevărul drept valoare absolută, ce conferă valoare şi sens întregului organism pe care îl alcătuiesc celelalte valori şi care, încorporându-se, în final, în actul dreptăţii, îi asigură acestuia substanţa sa interioară. Corespondent al adevărului în planul acţiunii politice efective, dreptatea oferă fundamentul de neînlăturat pe care se construieşte întreg edificiul complex al vieţii umanităţii în totalitatea ei. „Ca şi adevărul – spune D.D. Roşca – dreptatea e una, se impune cu putere coercitivă tuturor popoarelor şi inşilor de bună credinţă.”
În universalul concret şi în unitatea dialectică concretă a umanităţii, există individuali naţionali, dar aceştia mai trebuie şi să coexiste unii lângă alţii, ca specii sau varietăţi ale aceluiaşi gen, într-o înţelegere deplină. Aceasta provine din principiul ontologic care constituie, pentru filosoful român, o evidenţă de nezdruncinat, anume că indiferent cât sunt de mari şi de tari ori de mici şi de slabe, naţiunile sunt, toate, egal îndreptăţite la viaţă, la o existenţă liberă şi independentă. „Numai până unde ţine dreptatea – spune «europeanul Bărnuţiu» citat de D.D. Roşca – ţine şi umanitatea, dincolo de dreptate locuiesc fiarele sălbatice.” Limita umanităţii din om este fixată de valabilitatea valorilor universale pe care acesta consimte să le încorporeze, să le poarte cu sine în lume şi să le respecte.
Când teroarea fascistă transformase uzul brutal al forţei în singurul mijloc de arbitraj între naţiuni, în numele credinţei în puterea raţiunii, luată în accepţia sa clară şi distinctă, carteziană, ca universalitate a „bunului-simţ”, egal distribuit între toţi, D.D. Roşca declină orice valabilitate a politicii dictatului şi forţei. Cuvintele sale sună acum mai sugestiv decât oricând: „Nu există putere materială şi dincolo de lume care să poate face ca adevărul să devină neadevăr, tot aşa nimic din lume nu poate sili conştiinţa să afirme că nedreptatea este dreptate.” Sau, mai încolo, „Nu e adevărat că forţa ca atare poate fi izvor de drept şi dreptate. Singură, forţa nu creează, orice s-ar spune, stări de drept, ci numai stări de fapt. Faptul împlinit este legea fundamentală a forţei.” Încrederea în destinul propriului popor şi al tuturor popoarelor care îşi reclamă dreptul la existenţă individuală proprie, liberă şi independentă, chiar şi împotriva politicii de forţă, convingerea fermă că adevărul în universalitatea sa necesară, eternă ca fiinţa însăşi, nu poate fi distrus şi nici măcar îngrădit, aruncă lumina unui optimism lucid asupra paginilor de filosofie politică scrise de D.D. Roşca. „Naţiunile pătrunse de o justificată conştiinţă a drepturilor lor nu pot fi desfiinţate de nici o putere a pământului” – scrie el, ca într-un adevărat testament al gândirii sale politice. Forţa nu se poate substitui valorilor, adevărului şi dreptăţii când intră în conflict cu ele. Aceste idei şi altele la fel, susţinătoare de atitudini ferme, în contextul epocii, constituie nucleul tare al optimismului sănătos al gândirii politice a lui D.D. Roşca.