Acolo unde profesorul oferă elevilor săi o viziune deformată, schematică, pătrăţoasă, evident falsă (deci, modernă!) a lui Eminescu, Mircea Cărtărescu se zbate într-un naturalism blănos care are pretenţia că ne înfăţişează adevărul. Ca şi cum, conform epistemologiei postmoderne, ar exista un adevăr. Ca şi cum nu ar conta numai unghiul. Şi spontaneitatea
Sunt din ce în ce mai sceptic în ceea ce priveşte îndreptăţirea, autoritatea şi rostul criticii literare. Cel puţin în cazul poeziei, orice tentativă de interpretare mi se pare, în cel mai bun caz, un monolog dramatic. În cel mai rău, un viol. De cele mai multe ori criticul se mută în interiorul strofelor ca un
instalator într-o garsonieră urmând a fi „dată în folosinţă”. Ciocăneşte maniacal în ţevile ritmului, fâsâie robinetele rimei, se trânteşte pe jos în poziţii bizare ca să vadă mai bine intricaţiile tropilor. În cele din urmă înfige un compas în cordul poetului, trasează un cerc împrejur şi proclamă că exegeza sa e completă, nuanţată, perfectă: are 360 de grade. Apoi îşi ia greoaia geantă cu scule şi iese pe geam, căzând în gol. Poezia nu are ieşire. De aceea nu putem face inventarul „misterului eminescian”. Orice tentativă se concretizează fie în fraze incantatorii, de liturghie literară – precum la G. Călinescu –, fie în obrăznicii de găligani zburliţi care fluieră în biserică şi îşi lipesc guma de strane pentru a-şi dovedi cât de tari sunt – cum au făcut cândva cei de la Dilema.
Despre Eminescu s-a scris mult şi spectaculos. Inspirat. Cu erudiţie. Cu rafinament. Cu patimă. Drept pentru care ţelul acestei desfăşurări literare nu e de a studia trunchiul poeziei eminesciene – de care s-a ocupat critica –, nici rădăcinile – elucidate de istoricii literari. Ceea ce mă interesează e zvonul frunzelor pe crengi. Umbre. Ecouri. Posteritatea. „Mitul Eminescu”.
*
Cu mulţi ani în urmă, vizitând Muzeul de Artă Contemporană din Frankfurt, am ajuns la un moment dat într-o sală care oferea contemplaţiei, în zbârnâitul verzui al tuburilor de neon, o „instalaţie”: agăţate de tavan, spânzurau, hepatice, eprubete pline cu urină. Când le-am văzut, mi-am amintit instantaneu de numărul Dilemei despre Eminescu. Acelaşi stil, postmodern, de a-ţi flutura dejecţiile în aer pretinzând că faci artă. Poezie. Sau gazetărie. Aceeaşi modalitate de a agresa „canonul”, „ierarhia”, „mitul”.
„Demitizarea”, acesta e, şi la noi, cuvântul de raliere al postmoderniştilor. Or, ce altceva e mitul decât o încercare de a explica lumea. O naraţiune cadru şi temei. Un mod de a media contactul cu realitatea. Un ritual adică. Dar întreaga civilizaţie umană se sprijină pe ritual. Şi uneori chiar numai pe convenţie. Şi alfabetul e o convenţie. Şi bunele maniere. Sau ştiinţa. I-mediată trăire e numai rara iluminare a misticului şi neîntrerupta stupoare a animalelor. Ei sunt singurii subiecţi care trăiesc în obiect. Poate şi pietrele. În rest, oamenii obişnuiţi inventează sisteme de semnalizare, îşi construiesc grile de interpretare, trasează hărţi conceptuale, sunt convenţionali. Se folosesc de non-mimetica artă a arhitecturii pentru a locui spaţiul. Aşază confecţiile între piele şi aer.
Eliberarea de convenţie se face prin ascensiune canonică, prin disciplină liturgico-ascetică, nu prin nonconformism; care duce la bestializare sau moarte. De aceea, cred eu, dacă entropia contrazice existenţa unei „legi a conservării energiei”, nimic nu ne poate împiedica să vorbim de o „lege a conservării energiei mitice”. În buna ordine a lumii, un mit nu poate fi distrus decât dacă îl înlocuieşti instantaneu cu altul. Dar aici intervine o problemă: şi anume, relativismul postmodernismului, gnoseologia lui solomonică, faptul că dă dreptate tuturor şi nimănui. Dacă ne situăm pe o poziţie tradiţionalistă şi apărăm ierarhia, atunci Eminescu nu poate fi coborât de pe soclu. Şi nici nu va putea fi: pentru că e un „părinte fondator”. Cum Homer. Dante. Shakespeare. Nu e o poveste de spus la drum de seară. E chiar drumul.
Dacă, pe de altă parte, îl contestăm pe „Eminescu” de pe coclaurii relativismului postmodern, atunci contestarea devine un moft. Pentru că nu are motor axiologic.
*
În acelaşi, de mucedă notorietate, număr al Dilemei, Mircea Cărtărescu înţelegea să ne trezească la Eminescu descriindu-ne părul de pe picioare şi „platfusul” poetului. Fapt care nu mă deranjează: fiecare ia din Eminescu numai ceea ce consideră că i se potriveşte mai bine. Ceea ce mă nedumireşte e însă ţâfna dadaistă pe care şi-o asortaseră condeierii cu pricina.
Proprie culturii (post)moderne e viteza. Adică stilizarea. Or, mitul e tocmai stilizare. Din acest punct de vedere, descripţia lui Cărtărescu e de o minuţiozitate de taxidermist cu totul şi cu totul obsoletă. De spirit ţestos-parohial, de „amurg al Evului Mediu”. Mediocrul profesor de liceu care mânuieşte trei şabloane despre Eminescu e mai modern decât elitistul, academicul Cărtărescu. Acolo unde profesorul oferă elevilor săi o viziune deformată, schematică, pătrăţoasă, evident falsă (deci, modernă!) a lui Eminescu, Mircea Cărtărescu se zbate într-un naturalism blănos care are pretenţia că ne înfăţişează adevărul. Ca şi cum, conform epistemologiei postmoderne, ar exista un adevăr. Ca şi cum nu ar conta numai unghiul. Şi spontaneitatea. Or, clişeele semidocţilor sunt mult mai spontane decât căznitele originalităţi ale desantului anti-eminescian cu pricina. Multiculturalismul, de la care se reclamă Cărtărescu&co., respectă culturile orale sau de massă exact la fel de mult ca pe cele scrise. Spontaneitatea folclorică a zvonului sau a clişeului/arhetipului cultural (prezent în benzi desenate, rap etc.) este, pentru postmoderni/ multi-culturalişti, la fel de importantă ca excursul celui mai percutant erudit. Nu ai dreptul să te simţi superior din pricină că tu ai o cultură bazată pe scris şi pe citit în vreme ce cultura băscarului din apartamentul vecin e eminamente orală.
*
Fapt care mă aduce la penultimul paragraf al acestui argument. Şi anume la cel consacrat frecventelor imbolduri – manifestate şi în paginile Dilemei sus-pomenite – de a se citi mai mult Eminescu. De ce? Nu e mai bine, mai eminescian oarecum, să rămânem la „poveşti şi basme, ghicitori, eresuri”, chiar şi-n privinţa poetului naţional? Cititul, alfabetizarea în general, nu a făcut decât să le sumeţească multora prostia. Să le-o acrească. Să le-o viclenească. După vârsta şcolară să citească Eminescu numai cei care simt nevoia să o facă. Care, deci, pot să o facă. Poezia nu e democratică.
*
În definitiv, Eminescu e orizontul literaturii române (căreia cronicarii îi sunt ideogramele). E o împlinire care deschide, care potenţează; dacă e asimilată. Iar copiii învaţă să scrie făcând mai întâi beţigaşe, cârlige şi bastonaşe. Cu o profuziune de porcuşori. Unii, apoi, ajung la o desăvârşită caligrafie, alţii se descurcă, alţii se dedică mai cu spor muncilor manuale. Tuturor însă li se dă o şansă. În hotarele „scripturelor române” această şansă se numeşte Mihai Eminescu. Nu Macedonski.
