Constantin Noica şi conceptul de Europa
Strădania fundamentală a gândirii merge în aceeaşi direcţie a întemeierii unei unităţi trainice între cer şi pământ, între divin şi uman. De fapt, la o examinare mai pătrunzătoare, rădăcinile acestei ideologii coboară mai adânc în trecut…
Confruntat direct cu criza tot mai evidentă a lumii europene de după Primul Război Mondial, în replică, unul din gânditorii cei mai reprezentativi ai epocii, N. Berdiaev, propune o soluţie în forma revenirii la un nou Ev Mediu. Modernitatea se clatină din toate încheieturile sale purtată de valurile unei crize generalizate. „În zilele noastre se pare că vechile şi secularele temelii ale lumii moderne se clatină. Tot ceea ce în Europa părea stabilizat prin obicei se deplasează” (N. Berdiaev, Un nou Ev Mediu, Editura Omniscop, Craiova, 1995). În perimetrul concepţiei care declară culturile nişte organisme de viaţă, acestea sunt, în mod firesc, destinate morţii. Judecând după nişte semne neîndoielnice pentru cultura europeană, procesul acesta de neocolit a şi început. „Timpul nostru e timp de decădere spirituală, nu de ridicare”.
Consolidarea spiritului european în direcţia organicismului său intrinsec se poate săvârşi, după Berdiaev, sub forma unui compromis teologico‑politic care, unind cele două cetăţi, cea divină şi cea terestră, va produce o solidă infuzie de spirit organicist medieval în corpul istovit al statelor europene moderne. Strădania fundamentală a gândirii merge în aceeaşi direcţie a întemeierii unei unităţi trainice între cer şi pământ, între divin şi uman. De fapt, la o examinare mai pătrunzătoare, rădăcinile acestei ideologii coboară mai adânc în trecut şi omul a ieşit din aceasta numai „încercare şi ispită” (L. Blaga, Trilogia cunoaşterii, Humanitas).
Constantin Noica îşi delimitează polemic poziţia de cea a gânditorului rus partizan, în termenii lui Blaga din Eonul dogmatic, al unui sentiment eonic de început de eră, însă în sens invers, în care viitorul este asigurat prin restaurarea trecutului. Desigur că totul merge laolaltă cu o condamnare fără reţineri a modernităţii. „Să recunoaştem – declară Berdiaev – că epoca noastră este sfârşitul timpurilor moderne şi începutul unui nou Ev Mediu.” Sau, şi mai clar, ceva mai încolo: „Lumea este într‑un haos, dar tinde la elaborarea unei ordini spirituale, a unui univers analog celui din Evul Mediu” (N. Berdiaev). Încrederea lui Berdiaev în viitor, atâta câtă există ea, stă sprijinindu‑se pe terenul, ce i se pare de nezdruncinat, al certitudinilor solide oferite de Evul Mediu. Noul Ev Mediu se va dovedi capabil de o restauraţie a acelui sentiment de colectivitate organic pe care individualismul exacerbat al Renaşterii a reuşit să‑l disperseze. Interpretarea individualistă a renaşterii preconizată de Nietzsche (Antichristul) şi Burckhardt (Cultura renaşterii în Italia), colegul său de la Universitatea din Basel, a pus în evidenţă marele câştig al Renaşterii tocmai în trezirea unui puternic sentiment individualist, care stă la originea haosului dominant al modernităţii. Aceasta va putea scăpa numai prin reînvierea tradiţiilor organiciste ale Evului Mediu. În sensul lui Berdiaev, salvarea s‑ar putea produce prin „reintrarea sub bolta ideii creştine”, după expresia lui L. Blaga (L. Blaga, Trilogia cunoaşterii).
Originalitatea incontestabilă pe care Noica o aduce în dezbaterea privind cultura europeană stă în implicarea în consideraţiile pe care le dezvoltă, a categoriilor gramaticale ale limbii. Ar putea fi vorba de o gramatică a culturii în care limba ca logos gândit se rostogoleşte prin categoriile gramaticale: substantiv, adjectiv, verb, adverb, numeral. Limba este logos gândit şi rostit, al cărei conţinut se exprimă prin categoriile pomenite mai sus ale gramaticii. Fundamentul metafizic al întregii operaţii stă în ideea identităţii, susţinută încă din Antichitate de Parmenide, dintre gândire (noein) şi vorbire (legein).
Propunerea lui C. Noica privilegiază Renaşterea în raport cu oferta unui nou Ev Mediu propusă de Berdiaev. Aceasta marchează triumful adjectivului şi al adjectivităţii, iar odată cu acesta se produce debutul modernităţii ca trecerea de la adjectiv la verb. Valoarea şi meritul adjectivului stă în confruntarea omului cu dimensiunea recent descoperită de Renaştere a infinităţii, mai întâi, sub forma pluralităţii lumilor. Numărul adjectivelor de pe lângă un substantiv poate spori la infinit. Cea care dă dimensiunea infinităţii lumii este suma nelimitată a adjectivelor ca ipostaze ale spiritului. „Mai degrabă – scrie C. Noica – o nouă Renaştere – fireşte, fără conţinutul şi orientările celei dintâi, dar cu aceeaşi bucurie şi exuberanţă a adjectivităţii – ar putea vindeca umanitatea contemporană de morbul deşartelor ei tristeţi” (C. Noica). Organicismul de tip medieval preconizat ca soluţie de Berdiaev ar putea asigura, eventual, o formulă de omogenitate, dar secretul progresului şi dezvoltării nu rezidă în omogenitate şi omogenizare, ci, la fel ca în pozitivismul de inspiraţie spengleriană, în diversitate şi diversificare.
Această comoară a lumii şi a vieţii care este diversitatea se înfăptuieşte în zodiacul adjectivelor. „Dacă Renaşterea reprezintă descoperirea lumii şi a omului – scria C. Noica – ceea ce descoperă ea vor fi tocmai acoperirile, adică adjectivele, în primul rând.” Adjectivele sunt cele care, stând în preajma unor substantive, aplicate lor, le întăresc sensul iniţial, îl diversifică (om bun, om sărac, om gras etc). Avantajele oferite de adjectiv sunt numeroase. Gradele de comparaţie (pozitiv, comparative, superlativ) redau cu mobilitatea lor fluiditatea devenirii ca principal trăsătură a realităţii. Adjectivele, în opoziţie unele cu altele (frumos‑urât), se pot concilia prin gradele lor de comparaţie, indicând o diversitate de nuanţe care devin curgătoare, aproape că pot trece unele în altele. Spiritul conciliant al Europei primeşte cu această ocazie o nouă confirmare.
Primul substantiv pe care îl determină Renaşterea este descoperirea care îi garantează locul original în istoria culturii europene, cea a omului (Jacob Burckhardt), a cărui complexitate, sumă a adjectivelor sale, o redau cu fidelitate în toată amploarea ei. „Omul – scrie Noica, preluând o idee din antropologia Renaşterii – a fost făcut în chip determinat, fără înzestrări speciale şi fără sălaş, ca să le poată avea pe toate. Nici muritor, nici nemuritor şi nici ceresc, nici pământesc cum este, omul a fost înzestrat cu liberul arbitru, spre a‑şi alege singur chip” (C. Noica). Din aproape nimic în nedeterminarea sa iniţială omul poate deveni, datorită liberului său arbitru, aproape orice pe scara realităţii. Ceea ce este omul modern, aceasta a făcut din el liberul său arbitru. Pentru a putea fi orice omul trebuie să fie o nedeterminare originară, care poate primi ulterior o mulţime de determinări exprimate prin adjective. Liberul arbitru prezintă o dublă faţă: el l‑a înălţat deasupra celorlalte vieţuitoare pentru a‑l pune în posesia condiţiei sale de făuritor al propriei sale sorţi, dar tot el îl poate coborî sub nivelul exigenţelor condiţiei sale.
Cum s‑ar putea vindeca lumea aceasta bolnavă în care ne aflăm constituie o întrebare pe care nici C. Noica nu o ocoleşte. Dar, pentru el, soluţia salvatoare nu ar fi în nici un caz revenirea la un nou Ev Mediu, cum preconizează Berdiaev. Şi motivele înşirate de gânditorul român par să fie de partea sa.
***
O cultură îşi verifică puterea de a fi în opoziţia arătată acţiunii forţelor opuse, neantul, vidul, diversele forme de nihilisme pe care orice cultură le produce în sânul ei. După C. Noica, „cultura europeană compune bine, neantul nu se pierde nicidecum în el, îl ia în mâini şi îl modelează” (C. Noica).
O dovadă în acest sens o oferă gânditorului nostru matematica europeană, în care negarea numerelor care sunt pozitive nu duce la neant, ci doar la numerele negative. Cultura europeană ocoleşte vidul, precum o face natura în filosofia lui Leibnitz: horror vacui. Prin modul specific de a concepe vidul şi neantul se poate dovedi convingător că cultura europeană diferă esenţial de cele orientale (de exemplu, de neantul atât de discutat de budismul indian). Cultura europeană are drept consecinţă a impetuoasei sale afirmări a existenţei tot atât de rafinate forme de negare a acesteia sub forma diferitelor sale nihilisme – „logosul matematic şi cel istoric – scrie C. Noica. Acesta din urmă (cel istoric) nu şi‑a găsit căile şi a dus la nihilism. Cel matematic a reuşit din plin, totuşi, riscă să ducă, sub chipul formalismelor, tot la un fel de nihilism” (C. Noica). Profetul cunoscut al nihilismului în cultura europeană, Nietzsche, cel care, filosofând cu ciocanul, „îşi face auzită vocea care tună ameninţător vestind sfârşitul, nu sperie sincer pe nimeni, dimpotrivă, provoacă înţelegere, chiar admiraţie – observă C. Noica. În perspectivă metafizică marele miracol al existenţei îl constituie nu ieşirea din viaţă, trecerea de la ceva la nimic, ci intrarea în ea, pasajul invers de la nimic la ceva”. Şi C. Noica vine cu îndemnul ce angajează o nouă pistă de cercetare. „Într‑un veac în care există atâţia specialişti ai morţii culturilor şi ai sfârşitului celei europene ar fi poate potrivit să ne gândim la miraculoasa ei naştere” (C. Noica.)
Abordările lui C. Noica privind problema europeană reuşesc să evite două capcane în care au căzut majoritatea celor care au meditat pe această temă. Este vorba de pesimismul cultural, dar, în aceeaşi măsură, şi de relativismul istoric. De cele mai multe ori, ele se întâlnesc, sprijinindu‑se reciproc.
***
Un adevăr cu care toată lumea actuală este de acord proclamă că Europa de azi se zbate în prăpastia unei crize în care a fost aruncată de haosul valoric care s‑a insinuat peste tot în conţinutul vieţii sale. Valorile conform cu care se orientează lumea de astăzi au devenit mai complexe, s‑au diversificat, dar cu aceasta şi‑au şi subţiat şi diluat conţinutul, devenind mai puţin consistente şi rezistente. Conştiinţa europeană în criză se află, ca Hercule din fabula sofiştilor antici, într‑un skizis, o bifurcare a drumului când are de optat în ce direcţie să meargă. În celebra sa Krisis, Husserl a indicat cu precizie cele două posibile drumuri de valoare. „Criza existenţei umane europene are a numi două căi de ieşire: sau declinul Europei în înstrăinarea sa faţă de propriul sens raţional de viaţă, căderea în duşmănie faţă de spirit şi barbarie, sau Renaşterea Europei din spiritul filosofiei printr‑un eroism al raţiunii” (Husserl, „Criza umanităţii europene şi filosofia, în vol. Criza umanităţii europene şi filosofia (şi alte scrieri), traducere de Al. Boboc, Editura Grinta, 2009). Este o frază la care cred că şi Constantin Noica ar fi subscris cu toată convingerea, fără nici o reţinere.
Vasile Muscă
