Şcoala trebuie să‑i dea absolventului sentimentul că viaţa sa are un sens, o motivaţie culturală, care se concretizează într‑o armonie a identităţii personale şi a celei naţionale, cu apartenenţa la cultura europeană şi la aceea planetară…
Punctul de vedere al Academiei Române privind unele aspecte ale învăţământului preuniversitar din România (Contemporanul. Ideea Europeană nr. 1/2020) exprimă exigenţe întemeiate privind finalităţi majore ale educaţiei naţionale. Într‑adevăr, şcoala trebuie să‑i dea absolventului sentimentul că viaţa sa are un sens, o motivaţie culturală, care se concretizează într‑o armonie a identităţii personale şi a celei naţionale, cu apartenenţa la cultura europeană şi la aceea planetară. Educaţia naţională, umanistă şi democratică, cred că trebuie să vizeze ca ideal dezvoltarea armonioasă a personalităţii libere, creatoare şi să‑şi asume ca misiune împlinirea nevoilor şi aspiraţiilor culturale identitare ale poporului, pentru o dezvoltare socio‑umană durabilă.
Într‑un context contemporan plin de incertitudini şi riscuri, trebuie să cinstim şi să îngrijim cu atenţie sufletul poporului, datorită căruia am supravieţuit de milenii în lume. Sufletul românesc, relevă Alexandru Surdu (A sufletului românesc cinstire), are o bună parte cugetătoare, dovedită prin savanţi şi inventatori cu priorităţi internaţionale, reprezentată de mari filosofi, precum şi de mari duhovnici, teologi. Iar dacă partea sentimentală a sufletului românesc este astăzi în mai mare suferinţă, complăcându‑se adesea în tânguire, trebui să ne amintim trecutul şi suferinţele mari prin care am trecut.
Nicolae Iorga, în lucrarea Locul românilor în istoria universală, pune în evidenţă că „a existat o sinteză creştină la români, de o spontaneitate absolută… ca o lucrare a celor umili”. Vechiul fond popular „a slujit ca mijloc principal de contopire într‑o sinteză a influenţelor orientale şi occidentale”. În acelaşi sens, Dumitru Stăniloae, în Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, argumentează că poporul român s‑a format ca „o fiinţă de graniţă între Orient şi Occident”. El „nu poate deveni unilateral occidental sau multilateral oriental”. Latinitatea noastră „rămasă la mijlocul Orientului şi Occidentului şi primind şi creştinismul original oriental a întărit caracterul de sinteză a spiritualităţii poporului român”. Din această perspectivă sunt reliefate dimensiunile ethosului poporului nostru, între care: echilibrul, ca dimensiune generală a spiritului românesc; armonia complexă sau graţia şi seriozitatea în creaţiile etnice de durată; luciditatea şi duioşia; dorul – ca sete după comuniunea cu cei depărtaţi şi ca putere de transfigurare reciprocă a persoanelor umane şi de biruire a morţii. Spiritualitatea poporului se exprimă în folclor, în datinile lui. Lucian Blaga, în „Spaţiul mioritic”, cercetează cultura populară românească şi dezvăluie o anumită „matrice stilistică” într‑un anumit „spaţiu‑matrice”, pe care îl denumeşte „spaţiul mioric”. Cu acest orizont spaţial se simte solidar ancestralul suflet românesc, caracterizat printr‑un sentiment al destinului, cum este el exprimat în balada Mioriţa: „Şi de‑o fi să mor”. Graţie acestui sentiment al destinului nu există nici o situaţie care să ducă pe român la disperare anihilantă. Ipoteza românească a existenţei umane nu este „îngrijorarea” la care s‑a referit Heidegger în Apus, ci, relevă Blaga, dorul. Tradiţia constituie matricea stilistică a potenţialului de creaţie şi „nici un popor nu poate avea vreun interes de a‑şi şterge matricea stilistică”. Examenul atent al culturii poporului îndreptăţeşte concluzia: „avem un înalt potenţial cultural” şi speranţa întemeiată a unor „iniţiative spirituale istorice”. Principiul valorificării acestui potenţial‑relevat de Eminescu şi de Maiorescu rămâne actual: „Naţionalitatea în marginile adevărului”.
Eminescu a exprimat cu profunzime finalitatea culturală a educaţiei: „Educaţiunea este cultura caracterului; cultura este educaţiunea minţii. Educaţiunea are a cultiva inima şi moravurile, cultura are a cultiva mintea”. (Concept, MS., Rom, 2257, Biblioteca Academiei)
Constantin Rădulescu‑Motru constată, în Etnicul românesc, constituirea lui ca o comunitate de origine, de limbă şi de destin. Educaţia trebuie să ţină seama de caracteristicile etnice. Educaţia este temeinică dacă găseşte o mai adâncă rezonanţă în sufletul elevului, prin armonia dintre etnic şi învăţătură. O asemenea educaţie valorifică vocaţiile individuale în „personalităţi de faptă sau de caracter”. Simion Mehedinţi, în lucrarea Creştinismul românesc. Adaos la caracterizarea etnografică a poporului român, pune în evidenţă caracteristicile sufletului românesc: credinţa în nemurirea sufletului şi în primatul sufletului faţă de viaţa economică, materială; acceptarea suferinţei ca mijloc de purificare morală; prioritatea frumuseţii morale faţă de justiţia formală; încrederea în biruinţa binelui asupra răului. Pentru neamul din Carpaţi, „socoteala e limpede şi rotundă: lumea e departe, foarte departe de perfecţiune, însă e cu siguranţă perfectibilă”. El vede etnopedagogia ca „fundament al renaşterii unui neam”. În consecinţă, „a instrui – şi mai ales a educa – însemnează a integra pe copil în neamul din care face parte”, idee exprimată în câteva lucrări. G.G. Antonescu, în lucrarea Educaţie şi cultură, elaborează concepţia originală a „idealismului activ”, potrivit căreia, prin cultură şi educaţie, trebuie să se vizeze ca „idealul să devină o forţă realizabilă în viaţă şi orice activitate practică să fie necontenit inspirată de ideal”. Pentru formarea unor „personalităţi cu putere de sacrificiu pentru interesele neamului lor”, în locul unei „şcoli a plăcerii” este nevoie de o „şcoală a efortului”, care „oţeleşte energiile şi stimulează conştiinţa datoriei”. În acelaşi sens, Constantin Narly în Metode de educaţie pune în evidenţă că obiectivul politicii culturale a statului trebuie să fie: crearea culturii şi participarea la ea a întregii naţiuni, educarea muncii creatoare, intensificarea iubirii de neam, renaşterea credinţei în Dumnezeu şi ideal. Semnificativă este teza lui Ion Găvănescul din Pedagogia generală: „Prin individualizare etnică se multiplică, se diversifică formele de viaţă ale societăţii omeneşti, ale omenirii”, iar „cultivarea unei naţionalităţi porneşte din impulsul iubirii de patrie, stă în acord perfect cu iubirea generală de omenire”.
Ioan‑Aurel Pop, în studiul Cultura română – cultură europeană (Revista Contemporanul. Ideea europeană, nr. 2/2020), relevă că românii constituie o naţiune europeană, se împărtăşesc din valorile comune europene, pe care şi‑au întemeiat identitatea de români. Educaţia, neredusă la formarea unor deprinderi practice, îndeplineşte un rol fundamental, deoarece în şcoală se învaţă cultura generală, marile creaţii ale omenirii, ale popoarelor, marile idei care au dus lumea înainte, marile valori morale necesare accesului la libertate.
Europa a avut contribuţii majore la cultura şi la civilizaţia lumii. John Stuart Mill, în eseul Despre libertate, răspunde la întrebarea „ce anume a făcut familia naţiunilor europene să fie partea care progresează, şi nu cea care stagnează, a omenirii?”, relevând „remarcabila lor diversitate de caracter şi de cultură… ele şi‑au croit o mare varietate de căi, fiecare din acestea conducând la ceva valoros”. Mill precizează că natura umană „nu este o maşină care să fie construită după un model şi pusă să facă exact lucrul care i‑a fost prescris, ci un arbore ce trebuie să crească şi să se dezvolte sub toate aspectele, conform tendinţei forţelor lăuntrice care fac din el un lucru viu”. Tendinţele în direcţia unei uniformităţi sporite în comportarea oamenilor au ca rezultat „slăbiciunea voinţei şi a simţămintelor care, astfel, pot fi menţinute într‑un conformism exterior faţă de regula generală în absenţa oricărei tării a voinţei şi a judecăţii”.
Alain Touraine, în Critique de la modernite, argumentează că în societatea modernă şi postmodernă opoziţia dintre lumea calcului economic şi aceea a identităţii culturale este dramatică. Nu poate fi acceptat să se identifice omul cu muncitorul sau cu cetăţeanul; istoricitatea presupune să se facă apel la libertatea şi creativitatea subiectului. Rolul intelectualului trebuie să fie de a degaja creativitatea în acelaşi timp cu combaterea folosirii ei mercantile şi protejarea contra demagogiei şi conformismului. Aceasta presupune ca tineretul studios să depăşească distanţa dintre o formare profesională pilotată în jos şi o cultură generală nutrită de un universalism încărcat de spirit dominator mai mult decât de deschiderea la experienţa trăită.
Istoria a arătat că prin dezvoltarea autonomiei fiinţei umane este scoasă în evidenţă diferenţa dintre oameni, demnitatea persoanei umane în strădania spirituală pentru creaţia de valori. Nediferenţierea apare în consumul de valori, de „drepturi”. Devine tot mai evident că drepturile omului nu pot merge în paralel cu reducerea demnităţii persoanei umane, liberă creatoare de valori. Se impune o armonie nouă, prin întemeierea pe credinţe, tradiţii verificabile în istorie, în suferinţe şi speranţe, evitând conjuncturalul, care poate fi mai uşor speculat cu rea credinţă, după cum justifică Jean Marie Domenach în a sa Anchetă despre idei contemporane.
O cercetare realizată de G. Almond şi S.Verba (Cultura civică. Atitudini politice şi democratice în cinci naţiuni) confirmă că în societăţile democratice se îmbină elemente ale culturii tradiţionale cu elemente ale culturii moderne. O naţiune care îşi creează o cultură democratică are nevoie simultan de simbolurile unificatoare tradiţionale şi de deprinderile cognitive privind cunoaşterea, respectarea şi crearea normelor şi valorilor. Prin educaţie, trebuie să fie cunoscute evenimente simbolice şi lideri simbolici pentru a se realiza unitatea şi angajamentul la nivel simbolic. Menţionăm că, în contextul unei societăţi date, normele pot fi, eventual, supuse unui proces de raţionalizare şi instituţionalizare; valorile nu pot fi, practic, supuse unui asemenea proces, deoarece implică afectivitatea, dorinţa, dorul. Dezvoltarea psiho‑morală, a asumării opţiunilor libere şi responsabile, depinde, într‑o anumită măsură, de instituiri de norme, dar depinde mai ales de dezvoltarea psiho‑individuală şi psiho‑socială a identităţii personale, de continuitatea spaţio‑temporală a mediului socio‑cultural, pentru siguranţa socio‑afectivă, necesară libertăţii şi creativităţii.
O lucrare publicată de Daniel David privind Profilul psihologic al românilor – într‑o monografie cognitiv experimentală, care utilizează mai ales analiza secundară a datelor din cercetări comparative internaţionale, ajunge la câteva concluzii: profilul psihologic de adâncime, potenţialul de inteligenţă, creativitate şi învăţare al românilor este ridicat, la nivelul altor culturi moderne; profilul psihologic de suprafaţă, de performanţă este incomplet dezvoltat; structura de personalitate, adeseori defensivă, generează neîncredere, necooperare, incompetenţă; explicaţia constă în rolul factorului cognitiv, precum şi în rolul mediului socio‑cultural, instituţional ca filtru între profilul de adâncime şi profilul de suprafaţă. Autorul exprimă o „opţiune proprie” pentru un model psiho‑cultural al românilor, de „inspiraţie occidentală”, care „să creeze cetăţeni inteligenţi, creativi, adaptabili social… capabili de cooperare performantă şi solidaritate socială”. În acest sens, ar fi necesare politici publice, instituiri (inclusiv prin curriculum în învăţământ) care se vor impune ca urmare a „presiunii exercitate de Uniunea Europeană” (!) Trebuie reamintit că istoria a dovedit că încercările de „modernizare” prin imitaţii, impuneri de norme şi instituţii străine de sufletul unui popor nu numai că nu au succes, ca „forme fără fond”, dar sunt, cum spunea Titu Maiorescu, „stricăcioase, fiindcă nimicesc un mijloc puternic de cultură”.
Cercetările lui Serge Moscovici (Psihologia socială sau maşina de fabricat zei) au demonstrat că dinamicile de influenţă socială duc la noi atitudini şi comportamente (de inovaţie sau de complezenţă), dacă se ţine seama de faptul că orice individ are nevoie de a‑şi creşte sau de a‑şi conserva imaginea pozitivă de sine şi aprecierea în cadrul grupului social, de încredere în sine şi în cei apropiaţi. În acest sens, trebuie relevat că în procesul de educaţie permanentă (la toate vârstele şi prin toate căile – în familie, şcoală şi alte forme) nu există o „identitate” abstractă, nedeterminată a persoanei, ci dinamici identitare cu sens determinat. În aceste „dinamici”, se trece de la o „recunoaştere identitară” – cu o „identitate pentru sine” („imagine de sine”, „identitate de apartenenţă”) şi o „identitate pentru altul” („identitate atribuită”) – la o nouă „identitate fixată”, printr‑un „proiect identitar” („proiect de sine”) spre o „identitate de referinţă”. În acest proces sunt esenţiale încrederea în sine şi, apoi, în ceilalţi. (J.M. Barbier, De l’usage de la notion d’identité en recherché, nottement dans domaine de la formation, în Rev. Education Permanente, 128/ 1996‑3).
Continuitatea spaţio‑temporală – trăirea în familie, în localitatea natală, în ţara natală a credinţelor, sărbătorilor, tradiţiilor specifice, despre al căror „înţeles” va învăţa la şcoală – contribuie determinant la securitatea socio‑afectivă a fiinţei umane, la încrederea în sine şi în alţii, susţine unitatea intensivă a persoanei umane (de simţire, gândire şi voire de acţiune), generează motivaţia culturală spre alegerea şi creaţia liberă de valori. Ca o condiţie sine quo non în dinamicile identitare cu sens determinat, trăirea valorilor culturale apropiate în comunitate motivează cultural, dă sens vieţii. Se înţelege astfel că, în educaţie, ordinea firească este de la formarea conştiinţei identităţii locale (sentimentul locului natal, regiunii natale, istoriei, culturii natale) la conştiinţa identităţii naţionale şi, în fine, apare posibilitatea formării conştiinţei identităţii culturale europene şi, poate, pe termen mai lung, a conştiinţei mondiale. Prin şcoală, mai ales, trebuie transmise credinţe, tradiţii, evenimente istorice, modele ale eroilor, martirilor, sfinţilor, care unesc şi susţin angajamentul social la nivel afectiv şi simbolic. Şcoala românească a avut de‑a lungul timpului un rol important în construirea identităţii naţionale, în educarea bunului creştin şi bravului român.
În perioada comunismului, în etapa sovietizării ţării, au fost interzise sau nepromovate tradiţiile culturale, valorile naţionale. Apoi, într‑o a doua etapă, acestea au fost promovate, însă subordonate ideologiei comuniste. În perioada post‑comunistă, reformele educaţiei au ignorant valorile culturale naţionale, au neglijat formarea identităţii culturale naţionale, riscându‑se nestimularea creativităţii culturale istorice, inclusiv în domeniile ştiinţei şi tehnologiei. Desele schimbări din educaţie au generat instabilitate, o pregătire culturală superficială care nu motivează strădania creaţiei de valori în perspectiva unei dezvoltări socio‑umane durabile.
Educaţia naţională nu are nevoie de reforme conjuncturale (cu „forme” imitate, importate cu bani sau impuse), ci de o refondare întru împlinirea rostului civilizator al viguroasei naţiuni române, ca a şaptea ţară ca populaţie în Europa şi având mari resurse. Tradiţiile culturale naţionale identitare constituind „rădăcinile” creativităţii, cea mai importantă resursă a dezvoltării istorice. Finalitatea majoră a educaţiei devine aceea de a motiva cultural strădania întru libertate şi creativitate culturală, prin promovarea în întreaga societate a valorilor culturale naţionale identitare. Desigur, ţinând seama de perspectivele mereu întrevăzute ale evoluţiilor demografice, socio‑culturale, ştiinţifice, tehnologice, economice, politice, în contextul idealurilor şi intereselor majore ale europenilor şi ale umanităţii, ale cooperării şi competiţiei, care pot genera incertitudini şi riscuri.
Declaraţia universală asupra diversităţii culturale, adoptată de UNESCO în 2001, recunoaşte diversitatea culturală ca o moştenire comună a umanităţii şi conservarea ei ca o condiţie sine qua non a dezvoltării durabile. Deviza „unitate în diversitate”, exprimată drept idee călăuzitoare a Uniunii Europene, cred că poate fi realizată mai bine nu atât prin instituţionalizări normative, ci în sensul valorificării diversităţii culturale creatoare. Acţiunile de cooperare trebuie să promoveze consecvent principiul că existenţa identităţilor culturale naţionale diferite nu constituie un risc, ci o bogăţie comună, o resursă a creativităţii culturale istorice.
Raportul către UNESCO al Comisiei Internaţionale pentru Educaţie în secolul XXI, intitulat Comoara lăuntrică (coord. Jacques Delors), consideră că rolul esenţial al educaţiei trebuie să fie acela de acorda oamenilor libertatea de a gândi, de a simţi şi de a crea, de a dezvolta la maximum talentele, potenţialul fiecărei persoane umane. Între tensiunile care trebuie depăşite pentru stabilirea politicilor educaţiei raportul menţionează: tensiunea dintre universal şi individual, cultura este continuu globalizată, iar fiecare individ trebuie să‑şi atingă potenţialul maxim în cadrul tradiţiilor şi al propriei culturi; tensiunea dintre tradiţie şi modernitate – cum este posibil să ne adaptăm la schimbare fără a întoarce spatele trecutului?; tensiunea dintre spiritual şi material – educaţia are rolul de a‑l încuraja pe fiecare om să acţioneze potrivit tradiţiilor şi convingerilor, ridicându‑şi spiritul pe planul universalului, depăşindu‑şi limitele proprii. Raportul relevă că perspectiva asupra dezvoltării umane depăşeşte modul îngust, utilitar de a privi educaţia, care are alt scop decât acela de a furniza economiei mână de lucru calificată: ea trebuie pusă în slujba ideii că fiinţa umană nu este mijlocul, ci însăşi justificarea dezvoltării sociale.
În pedagogie, s‑au spart unul după altul valuri numite: pedagogia prin proiecte, pedagogia prin obiective şi, în prezent, pedagogia prin competenţe. Conceptul de competenţă propune pedagogiei o perspectivă utilitaristă: subordonarea cogniţiei faţă de acţiune, finalizată printr‑o problemă de rezolvat. Pedagogia prin competenţe nu ţine seama de unicitatea persoanei umane, cu talentele, înclinaţiile ei individuale; unitatea intensivă a persoanei umane – cu simţirea, gândirea şi voirea de acţiune care energizează, motivează strădania creaţiei de valori; imaginarul simbolic uman – credinţele, tradiţiile culturale identitare, care dau un sens creator şi comunitar vieţii în societate.
Conceptul de competenţă a fost înţeles ca aptitudinea de a pune în acţiune un ansamblu de cunoştiinţe, de a şti să faci (savoir faire), de a îndeplini un anumit număr de sarcini. Se consideră că centrarea programelor şcolare pe competenţe permite evaluări mai riguroase ale rezultatelor şcolare şi ale eficienţei şcolii. În scopul evaluării, s‑au elaborat „matrice de evaluări” centrate pe „familii de sarcini” (rezolvarea unor probleme complexe, interpretarea unor texte inedite). „Familiile de sarcini” nu lasă loc specificităţii epistemologice a ştiinţei, disciplinei respective. Apare riscul ca accentul pus pe competenţe (pentru evaluări la finalul unui capitol, la examene) să ducă la situaţia de a se evalua… nimic specific unei ştiinţe, unei literaturi, unei culturi, unei istorii identitare, de a se genera lipsuri grave de cultură generală. Creşte şi riscul eşecului şcolar. Centrarea pe competenţe în îndeplinirea unor sarcini (complexe) neglijează o condiţie a reuşitei elevului, timpul de reflecţie în faza de învăţare, în procesul de înţelegere, de transformare a necunoscutului în cunoscut. Se creează o tensiune alienantă în procesul de educaţie, demotivantă pentru strădania elevului lipsit de încredere, de securitatea socio‑afectivă necesară dinamicii identitare personale, întru libertate de expresie culturală. Oare în competiţia globalizată nu este nevoie de „amănuntele” culturii naţionale identitare? Oricum, rămâne nevoia de creativitate culturală istorică. Ştiut fiind, de toată lumea, că numai Dumnezeu a creat din nimic.
Programele curriculare, care, spre deosebire de programele analitice, nu mai precizează amănunţit unităţile de conţinut, ci mai ales obiective şi competenţe de realizat, ce vor fi evaluate, precum şi manualele alternative, au fost introduse pentru motivul declarat al diferenţierii educaţiei corespunzător nevoilor şi ritmurilor diferite de învăţare ale elevilor. Diferenţierea educaţiei nu poate fi însă realizată cu programe şcolare, fie ele şi curriculare, care nu au fost mai întâi experimentate, în „şcoli pilot”, pentru a le raporta la nevoile şi ritmurile de învăţare ale elevilor, rămase necunoscute. Manualele şcolare alternative, devenite transmisibile la mai multe promoţii de elevi, nu pot nici ele diferenţia educaţia în funcţie de nevoile elevilor, care sunt evident diferite de la o promoţie la alta. S‑a format o „piaţă a manualelor”, cu justificarea că va creşte concurenţa şi calitatea manualelor, ceea ce nu s‑a realizat, cu toată cheltuiala făcută. Reducerea numărului de elevi la clasă, eliminarea predării simultane la clase diferite din învăţământul primar rural ar fi contribuit la necesara diferenţiere a educaţiei, potrivit nevoilor socio‑culturale ale elevilor.
Reformele din învăţământ, numeroase şi insuficient pregătite, au generat instabilitate într‑un sistem al educaţiei care are nevoie de continuitate pentru siguranţa socio‑afectivă a elevilor, condiţie sine qua non a realizării dinamicilor identitare personale, culturale, cu sensul determinat cunoscut. Evoluţia spirituală a românilor, ca şi a altor popoare, nu poate fi cunoscută fără studierea sistematică, temeinică a valorilor culturale, a specificului lor identitar românesc şi încadrarea lor în contextul cultural şi universal prin educaţia şcolară, la disciplinele specifice (limba şi literatura română, istorie, precum şi la alte discipline). Ştiut fiind că un popor fără cultură este mai uşor de manipulat, răul cel mai mare ar fi slăbirea sufletului poporului, care ar începe să nu mai cunoască valorile sale.
În nr. 2/2020, Revista Contemporanul. Ideea europeană publică două articole polemice privind rolul manualelor şcolare în realizarea identităţii culturale naţionale. Mircea Platon, analizând manualele de Limba şi literatura română pentru clasa a XI‑a şi pentru clasa a XII‑a, observă în mod justificat critic că „elevii sunt învăţaţi la ora de limba şi literatura română să combată, de amorul artei retorice, identitatea naţională”. Aura Christi avertizează întemeiat că dacă cineva vrea să distrugă o naţiune reformează la nesfârşit educaţia, tipăreşte pe bandă manuale alternative, din care s‑au omis vârfurile culturale identitare.
Programele de Limba şi literatura română pentru gimnaziu lasă la latitudinea profesorului dacă alege sau nu pentru studiere un scriitor clasic sau contemporan, din literatura naţională sau universală, materiale ficţionale sau nonficţionale, literare sau nonliterare (!). Pericolul unor asemenea programe şi manuale şcolare îl constituie tocmai nesocotirea faptului că marii clasici, Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, oferă viitoarelor generaţii o viziune autentică şi profundă asupra societăţii, prin operele lor promovându‑se valori morale şi estetice care pot forma conştiinţa identităţii culturale naţionale. Pentru „conceptorii” programelor de istorie se pare că nu au mare importanţă nici Basarabii şi Muşatinii, întemeietorii de legi şi datini, eroii salvatori şi civilizatori, creatorii şi păstrătorii de valori naţionale identitare, evenimente istorice cu semnificaţia lor deosebită pentru a motiva cultural angajamentul şi unitatea românilor la nivel simbolic. Programele de istorie din România au fost astfel elaborate, încât în manualele alternative pot sau nu să se propună spre studiere importante evenimente şi personalităţi istorice ale românilor. „Conceptorii” şi decidenţii curriculumului învăţământului din România trebuie să înţeleagă: identitatea europeană nu se poate obţine prin distrugerea identităţilor naţionale, ci prin fortificarea lor, prin transmiterea unei culturi istorice care să „înrădăcineze” elevul, să‑i permită cunoaşterea trecutului societăţii în care el trăieşte.
Poporul român a rezistat în istorie, cu eroismul care l‑a însufleţit, trăind traumatismele şi triumfurile sale. Sufletul poporului, ca şi al unui om, nu trebuie schimbat forţat pentru a fi iubit. Caracteristicile lui identitare trebuie cultivate prin educaţie, cu iubire, mereu. Într‑o lume cu incertitudini şi riscuri, care pare că a pierdut sensul creator al vieţii, devine necesară o educaţie centrată pe vocaţie şi caracter, pe valorile culturale identitare care asigură accesul la libertate şi creaţie culturală istorică.
Gheorghe Bunescu
