Doamna mea de română
Pandemia şi isteria prilejuită de aceasta ne‑au restrâns şi viaţa publică, iar pe unii ne‑au trimis înapoi în trecut, ca într‑un refugiu, ca într‑un leagăn…
Aşa i‑am spus tot timpul, în cei patru ani de liceu, în vremea când eram cu toţii „tovarăşi”. Începutul anilor optzeci. Învăţam la Liceul de Matematică‑Fizică nr. 4, din Măgurele. Eram, aşadar, undeva la periferia de sud a Bucureştiului, mai la „adăpost”. Nişte privilegiaţi, fiindcă Ceauşescu numise Platforma de la Măgurele „Nucleul comunismului”. Dar, culmea, tocmai în acest „nucleu”, eu, ca elevă de liceu şi adolescentă, la fel ca şi colegii mei, am cunoscut cea mai mare libertate cu putinţă. O libertate pe care tinerii mileniului III nici măcar nu şi‑o pot imagina.
Ştiam că voi scrie într‑o zi despre ea, dar nu ştiam care va fi acea zi. Pandemia şi isteria prilejuită de aceasta ne‑au restrâns şi viaţa publică, iar pe unii ne‑au trimis înapoi în trecut, ca într‑un refugiu, ca într‑un leagăn. Am aflat întâmplător despre trecerea ei din lume cu puţin înainte de închiderea lumii, adică undeva pe la sfârşitul lui februarie 2020. Cine mi‑a spus că doamna de română a plecat dintre noi nu ştia nimic în plus: nici când s‑a întâmpat, nici unde îşi doarme somnul de veci. Atunci mi‑am dat seama că a murit aşa cum a şi trăit: în cea mai deplină discreţie şi smerenie. N‑a cerut nimănui să‑şi aducă aminte de ea, dar în schimb şi‑a împlinit menirea de dascăl în aşa fel încât nimeni dintre cei care i‑au fost învăţăcei să n‑o poată uita. Mă întreb, nu fără maliţie, cum ar fi fost să predea ea literatura română, on line, în vremuri de pandemie? Tehnologia îi ajută mult pe profesorii care predau o materie şi atât. Dar pe cei rari, pentru care învăţătura însemna relaţia directă, „pe viu”, cu învăţăceii, cred că tehnologia i‑ar fi descumpănit total. Deşi s‑ar putea să mă pripesc pentru că doamna mea de română era uluitor de deschisă la nou şi ştia nu doar să primească o provocare, ci şi, dacă ea era în sine nocivă, s‑o transforme în ceva bun, frumos şi adevărat. Îmi aduc aminte, de pildă, că trudea cu noi din greu, în afara orelor de curs, ca să ne pregătească pentru concursurile de recitări de la „Cântarea României”, la care orice liceu era obligat să participe. Dar ştia ea să aleagă poeţii şi versurile de recitat, fentând cu abilitate ideologia, să ne convingă de valoarea poemelor, să ne transmită sentimentul că participăm la un act artistic şi că suntem importanţi. Şi când pe scenă nimeni dintre noi nu recita nimic „patriotic”, ci doar versuri ale poeţilor clasici, era aşa de magic momentul încât nimeni nu observa abaterea de la „direcţie”. Dar tot ea, prin clasa a XI‑a, a avut ideea să facă cu noi, vreo zece din clasa mea, cea mai tare din liceu, un spectacol de teatru. Şi a ales nimic altceva decât „Ţiganiada” lui Budai Deleanu. Cred că un trimestru am rămas în liceu după ore şi am tot repetat, pregătind un spectacol de sfârşit de an, care a şi avut loc în aula Facultăţii de Fizică, de care liceul nostru era lipit şi cu care comunica printr‑un celebru hol, de la parter. În paranteză fie spus, holul era celebru pentru că în pauza mare facilita accesul la ceva de neimaginat la începutul anilor optzeci: bufetul (noi îi ziceam „barul”) Facultăţii de Fizică, unde se găseau senvişuri, sucuri şi cafea şi unde, amestecându‑ne printre studenţi, puteam să poştim şi noi câte o ţigară. Atât de mult ne‑a prins pregătirea spectacolului cu „Ţiganiada” încât abia aşteptam să se termine orele şi să începem repetiţiile. Puteam sta până seara târziu fără să simţim cum trece timpul. Doamna mea de română a făcut un scenariu atât de inteligent şi ne‑a distribuit pe fiecare aşa de potrivit în fiecare rol încât spectacolul a fost un mare succes. La sfârşitul clasei a XII‑a tot ea a imaginat o comedie tandru‑nostalgică despre viaţa noastră de liceeni, căreia i‑a şi scris textul. Atunci, pe faţă, pentru prima dată şi fără nici o reţinere, i‑am numit pe toţi profesorii noştri după poreclele lor şi i‑am imitat. Acela a fost de fapt spectacolul de adio, terminat însă mai mult în lacrimi.
Într‑o zi, tot după ore, cred că printr‑a XI‑a, aşteptând‑o pe doamna de română să vină şi să începem ora aceea specială în care cei câţiva, care ne imaginam poeţi, urma să ne citim producţiile „literare”, stăteam adunaţi într‑o clasă şi ascultam la un casetofon Deep Purple, „Sweet Child In Time”. A intrat încetişor, aşa cum făcea întotdeauna, parcă cu teama de a nu supăra sau deranja pe cineva, micuţă, uşor adusă de spate, mereu simplu şi sobru îmbrăcată, nepretenţios pieptănată, cu faţa ei subţire, aproape emaciată, radiind de bunătate şi înţelegere. S‑a aşezat într‑o bancă discret, ne‑a făcut semn să ascultăm în continuare şi a stat nemişcată până s‑a terminat piesa. „Extraordinar!, a exclamat, apoi. „Nu mi‑aş fi imaginat aşa ceva: o adevărată simfonie!”. Iar noi am fost pe punctul de a leşina de emoţie, pentru că o ştiam iubitoare de muzică clasică. Cineva care nu era din generaţia noastră arăta deschidere pentru un alt fel de muzică…Cât despre şchioapele noastre versuri, le corecta cu delicateţe şi nu contenea să dea fiecăruia sentimentul că în el zace un mare poet.
Am lăsat special la urmă orele de literatură română propriu‑zise. Acolo se petrecea continuu magia. Citeam împreună, ne provoca la dezbateri pe marginea câte unui text, ardea ca o flacără pentru fiecare scriitor pe care‑l preda, ne dădea întotdeauna sentimentul că ideile noastre mişcă lumea. Ştia să ne vorbească despre lucruri de care noi habar n‑aveam ca unor egali, ca unora care ştiau cel puţin tot atât de multe ca şi ea. Nu mai existau catedra profesorului şi băncile elevilor. Ne făcea să gândim şi să ne punem întrebări. Gândurile noastre rostite se întretăiau, fiecare era provocat să spună ce crede, ce simte despre textul literar în dezbatere. Apoi ne punea să ne şi scriem ideile. Acestea erau „extemporalele” la care trudea, scriindu‑ne fiecăruia ce ar mai trebui adăugat sau ce nu suna bine. Niciodată idei servite la pachet, niciodată comentarii de învăţat pe de rost. Lecţia se crea pur şi simplu în clasă, iar noi eram, ca şi ea, actanţii unor momente irepetabile. Suna de ieşire în pauză, dar în zadar. Nu ne clinteam din bănci şi ne continuam dezbaterea. Soneria de la sfârşitul orelor de română nu ne era prietenă. Suna apoi de intrarea în clasă. Abia atunci, neavând încotro, doamna îşi lua rămas-bun de la noi pentru că trebuia să meargă să le mai predea şi altora. Şi trecea direct de la o clasă la alta, fără pauză.
Într‑a X‑a optasem pentru medicină. Nebunia a durat până la sfârşitul clasei a XI‑a, când profesoara mea de română din şcoala generală m‑a provocat la o discuţie serioasă şi m‑a convins că trebuie să urmez Literele şi nu Medicina. Nu era uşor. Liceul pe care‑l urmam era de profil real. A trebuit să reiau de la zero gramatica şi să mă pregătesc intens pentru examenul de limbă străină. Într‑un singur an şcolar. Pentru acestea am făcut meditaţii. Profesora universitară care mă pregătea la română mi‑a propus clasicele comentarii pentru examenul de literatură. Cu impertinenţa celor 17 ani ai mei, de atunci, i‑am spus că aici n‑am nevoie de o asemenea pregătire. Îmi sunt suficiente orele de la clasă. Şi a fost adevărat. Subiectul din acel an, la literatură, i‑a distrus pe candidaţii care puteau reproduce comentarii scrise de alţii. Era un subiect care te punea să gândeşti, să compari, să evaluezi, să emiţi judecăţi. Exact ce făceam noi la orele de română cu Doamna Georgeta Ionescu. Numele i l‑am scris abia la sfârşit, spre neuitare, încercând să‑i respect discreţia în care şi‑a trăit întreaga viaţă. Unul dintre cele mai grele momente ale mele a fost când m‑am îndreptat spre catedră şi i‑am predat ultima mea mea teză la literatură, la sfârşitul ultimei clase de liceu. Ştiam că ne vom despărţi pentru totdeauna şi că cea mai frumoasă parte a vieţii mele avea să se termine. Nu le‑am putut separa niciodată: adolescenţa mea, „ca o frânghie de aur…” de doamna Georgeta Ionescu, doamna mea de română. Pentru ceea ce aveam să devin, ea mi‑a suflat cel mai bun vânt în pânze.
Luiza Barcan