Originile misterului
Năzuinţa noastră către măreţie este singura măreţie la care ne este îngăduit să năzuim.
Titu Maiorescu
Originile misterului construcţiei ce înalţă spiritul către Dumnezeu se pierd în negura timpului. Aceasta a evoluat odată cu civilizaţia de la Sumer în Mesopotamia până în Egipt, Grecia şi Roma Antică, iar apoi în toată Europa.
Dacă ar fi să‑i dăm crezare lui Nicolae Densuşianu, civilizaţia s‑a născut în spaţiul Carpato‑Danubiano‑Pontic, de unde pelasgii au răspândit‑o pe întreg mapamondul cunoscut în acele vremuri. Şi oare cum am putea dovedi asta altfel decât prin edificiile care au sfidat veacurile sau care au impresionat atât de puternic memoria colectivă încât s‑au cristalizat în mituri şi legende ce dăinuie şi astăzi?
Istorisirea prozodică a zidirii Mănăstirii Argeşului constituie alegoria zidirii Bisericii celeste, relatată pe calea eminamente poetică a ethosului popular românesc, iar pentru noi, românii, e bine să subliniem că Legenda Meşterului Manole este un superb mit al creaţiei.
Trebuie să precizăm de la bun început că „naraţiunea” poate fi citită pe două niveluri: primul – în plan terestru, unde ne este prezentată zidirea bisericii de către un grup de constructori, precum şi jertfa soţiei meşterului cel mare, absolut necesară realizării ei; al doilea – în plan celest, prin realizarea Eclesiei sacre, a bisericii sufletelor, unde ni se relevă naşterea Logosului prin unirea Eternului masculin cu cel feminin.
În simbolistica moştenită din cea iudaică, principiile primordiale se numesc Jakin (Iakin) şi Boaz. Ele reprezintă, de asemenea, principiul activ (masculin) şi cel pasiv (feminin). Cele două principii sunt simbolizate prin cele două coloane postate la intrarea în templul lui Solomon.
În mitologia egipteană regăsim aceleaşi două principii, sub denumirile de Osiris şi Isis.
În balada Monastirea Argeşului, Manole şi Ana reprezintă proiecţiile pe pământ, adică în cosmos, în lume ale celor două principii cereşti, Masculinul şi Femininul. Manole aduce cu sine „nouă meşteri mari,/ calfe şi zidari”. Se observă aici repartizarea lucrătorilor în cele trei grade, şi anume: maeştrii, calfele şi ucenicii‑zidarii. Împreună cu Manole, numărul lor este zece, număr perfect, al dezvăluirii Unului în fire (grecescul einai – infinitivul lung, substantivizat, al verbului „a fi”). Zece este suma primelor patru numere. Altfel spus, este tetrada stihiilor (gr. to stoicheion) sau elementelor (lat. elementum) puse în sistem, în relaţie de transmutaţie unele în altele, în cadrul firii, şi nu înţelese separat.
Zece este numărul firii, compusă din cele patru elemente aflate într‑o eternă mişcare de transmutaţie circulară. Lui Manole i se adaugă în plan terestru Ana, soţia iubită, partener indispensabil creaţiei lăcaşului.
În plan ceresc, Eternul masculin, Intelectul, Unul‑unic‑unitor se „însoţeşte” cu Eternul feminin. Zadarnice sunt eforturile de edificare, de creare prin unificare ale Intelectului, în lipsa materiei care să se dea, să se dăruiască Unitorului, pentru ca din ea, din trupul ei să fie realizată Marea Operă: „Dar orice lucra,/ Noaptea se surpa!/ A doua zi iar,/ a treia zi iar,/ A patra zi iar/ Lucra în zadar! ” Văzând acestea, meşterul suferă o revelaţie pe care o împărtăşeşte tovarăşilor săi: „O şoaptă de sus/ Aievea mi‑a spus/ Că orice‑am lucra/ Noaptea s‑a surpa./ Pân‑om hotărî/ În zid de‑a zidi/ Cea‑ntâi soţioară,/ Cea‑ntâi sorioară/ Care s‑a ivi/ Mâni, în zori de zi,…/ Noi să ne‑apucăm/ Cu toţii să giurăm/ Şi să ne legăm/ Taina s‑o păstrăm;/ Ş‑orice soţioară,/ Orice sorioară,/ Mâni, în zori de zi,/ Întâi s‑a ivi,/ Pe ea s‑o jertfim,/ În zid s‑o zidim!”
Biserica sau templul este proiecţia în plan ontologic a Logosului. În fapt, templul Logosului este chiar lumea. Biserica este reprezentarea „în miniatură” a lumii. Ei îi corespunde însă (Precum pe pământ, aşa şi în cer!) Ecclesia sufletelor, Monada Monadelor, Logosul sau Cerul (la greci Ouranos) populat de stelele, adică de sufletele individuale. Iisus‑ Logosul identifică templul lui Solomon cu propriul trup (Ioan, 2, 21), potrivit simbolisticii creştine.
Distingem în Monastirea Argeşului o viziune profund creştină. Centrul „cade” pe creaţia Logosului, pe zidirea sa, nu pe Intelect, vârf al activităţii cereşti şi poartă de intrare către absolut, precum la vechii greci presocratici, la Platon şi la continuatorii săi. Pentru aceştia din urmă Zeus era prima verigă a „lanţului de aur” – catena aurea ce cobora, în viziunea lor, până la cea mai umilă dintre făpturi.
Marea „revoluţie” sau „inovaţie” a creştinismului a corespuns înţelegerii faptului că Logosul reprezintă izvorul creaţiei. El, fiul divin, arheu ca şi Absolutul, este alfa şi omega lumii. Bisericii cereşti, compusă din suflete, îi corespunde lumea ca diferenţă ontologică a firii şi fiinţelor individuale, al cărei simbolul în microcosmos este biserica zidită de oameni.
În lipsa Femeii, eforturile constructorilor sunt zadarnice. Nimic nu se poate construi fără Ea, pentru că nimic nu se naşte din nimic.
Avem de‑a face cu o dramă telurică, profund umană, căreia îi corespunde una sacră, celestă: la porunca lui Negru‑vodă (Absolutul divin), din necesitate, ia naştere, se zideşte biserica (corespunzătoare Marii Opere, Logosului), prin contribuţia diferenţiată a meşterului Manole (principiul activ, masculin) şi a Anei (principiul pasiv, feminin), devenită Mater‑Materia, care îşi dă propriul trup pentru ca din el să se desăvârşească lucrarea.
Nimeni şi nimic, nici chiar Dumnezeu‑Unul nu poate împiedica venirea Anei către Manole. „Domnul se‑ndura,/ Ruga‑i asculta/ Şi sufla un vânt,/ Un vânt pre pământ,/ Paltini că‑ndoia,/ Brazi că despoia,/ Munţii răsturna,/ Iară pe Ana/ Nici c‑o înturna!/ Ea mereu venea,/ Pe drum şovăia/ Şi s‑apropia/ Şi, amar de ea,/ Iată c‑agiungea!”
În Logos şi prin Logos, Dumnezeu‑Unul se unifică pe sine însuşi. Ascunsul, originea şi finalul cerurilor şi al pământului, are nevoie de Biserica Sa, pentru că numai prin Logos ajunge să se unifice, prinzând între ele pietrele cubice ale sufletelor, cu mortalul ceresc numit armonie.
Balada Monastirii Argeşului se încheie cu alegoria transformării lui Manole, trup al gândului, într‑o fântână: „O fântână lină,/ Cu apă puţină,/ Cu apă sărată,/ De lacrimi udată! ”
Fântâna este simbolul apelor primordiale. Pe de o parte, ea este izvor, naştere, origine, este începutul, adică „alfa”. Dar tot în ea îşi încheie Manole existenţa. Fântâna devine sfârşit, capăt de drum, final apoteotic. Prin Biserica construită, prin Logos, Manole ajunge la final, la apa care este de data aceasta „omega”.
Apa este puţină, adică rară, greu de găsit. Nu este la îndemâna oricui să se reîntoarcă de acolo de unde a plecat, de această dată împlinit prin viaţă şi prin operă. Apa fântânii mai este şi sărată. De lacrimi udată – ne spune poetul – adică obţinută doar în urma muncii Bărbatului – principiu activ şi a jertfei Femeii – principiu pasiv. Dar ea, apa fântânii sărată, implică şi liniştea. În alchimie, sarea este simbolul armoniei obţinute prin conlucrarea activităţii sulfului (elementul activ) cu pasivitatea mercurului (elementul pasiv, corespunzător femininului). Din combaterea celor două ia naştere (se obţine) sarea, armonia finală, punctul de echilibru.
Meşterul Manole construieşte biserica pământeană întru gloria lui Dumnezeu‑Unul. Ia astfel fiinţă un lăcaş în care Dumnezeu urmează să locuiască. Scopul – cauza finală – a construcţiei – este transformarea interioară a lucrătorului. Aceasta este finalitatea tradiţională a iniţierii. La sfârşit, Dumnezeu va locui în om şi omul va locui în El, în taina apelor primordiale de mai dinainte de judecată, adică de despărţirea divină a Cerului (principiul activ) de Pământ (principiul pasiv).
Tăinuindu‑şi creaţia iniţiatică sub masca unei balade „populare”, prin alegorie şi simbol, creatorul necunoscut şi‑a zidit Marea Operă, oricând comparabilă cu alte mari catedrale, temple sau piramide ale spiritului, întru regăsirea inefabilului, a Cuvântului pierdut.
Aşa cum am mai spus, pentru noi, românii, Legenda Meşterului Manole este un superb mit al creaţiei. Întâlnim aici mai multe principii de iniţiere. Desigur, poate cel mai important este cel al zidirii lăcaşului, dar totodată trebuie să subliniem motivul sacrificiului. Artistul ales, în activitatea sa de şlefuire a pietrei brute, de edificare a operei, trebuie să sacrifice ceva din fiinţa sa. Sacrificiul este înscris în lucrarea pe care o execută şi îi dăruieşte viaţă veşnică.
Timpul trăieşte în operă şi este imaginea nobilă a veşniciei (Sfântul Augustin).
În spatele creaţiei lui Manole se ascunde marea creaţie a iubirii, care nu se poate măsura în nici un monument. Ea se ridică deasupra creaţiei şi deasupra oamenilor, şi chiar deasupra lui Dumnezeu, pentru că prin ea se ajunge la Dumnezeu.
Cel mai nou lucru care apare în acest text este ideea că sacrificiul Anei este mai mare şi vine ca o dăruire, în timp ce acela care sacrifică renunţă la iubire şi nu supravieţuieşte.
Biserica prinde viaţă numai în momentul în care trupul Anei e cuprins înlăuntrul ei.
Manole se aruncă din clopotniţă, însă biserica rămâne a oamenilor, face legătura între cer şi pământ. Fără să se specifice locul şi timpul acţiunii, mitul capătă contemporaneitatea faptului că ar putea avea loc oricând şi oriunde. Ana şi Manole sunt văzuţi ca doi oameni în carne şi oase, nu simboluri împietrite în legendă.
Nu ştiu dacă Manole îl aduce pe Dumnezeu în această iubire sau dacă este Ana cea care îl primeşte între ei. Sau, poate, Dumnezeu este cel care le face darul de lumină de a se alătura, pentru ca ei să cunoască comuniunea cea fără de sfârşit. Cei doi ies din lume pentru a cuprinde lumile frumuseţii.
Nu există adâncime în iubire fără sacrificiu, fiindcă în genere nu există adâncime fără o mare renunţare. Şi ce altceva este sacrificiul dacă nu o mare renunţare dintr‑o mare iubire? Viaţa pare a câştiga un sens numai în sacrificiu. Dar nu este o ironie amară faptul că în sacrificiu ne pierdem viaţa? Sacrificiul este o supremă afirmare printr‑o supremă renunţare. A te sacrifica pentru ceva înseamnă a descoperi o valoare pentru care poţi să renunţi la tot ceea ce viaţa îţi oferă; prin sacrificiu vrei să salvezi ceva ce nu poate exista decât cu compensaţia neexistenţei. Aneantizarea mea cheamă la existenţă o altă formă de viaţă ce se ridică pe mine, care am devenit nimic. Sacrificiul este o încercare de a salva viaţa prin moarte. Moartea mea este condiţia de menţinere sau de naştere a valorilor sau a unei fiinţe. Aspiraţia spre neant devine pozitivă numai în sacrificiu, ca şi renunţarea – ce devine un act de viaţă numai în sacrificiu.
Cine ştie cu adevărat ce este între cele două suflete iluminate de sacrificiul suprem? Între el şi ea nu este decât viaţa, viaţa întreagă. Aşa cum ar trebui să fie. Manole e cel care iniţiază, este mâna întinsă spre eternitate care întâlneşte doar o altă mână, şi prin aceasta poate atinge frumuseţea… Iubirea lor se împlineşte prin opera înălţării lăcaşului. Creaţia fiind ridicată pentru şi către Dumnezeu, dar şi pentru desăvârşirea lor spirituală. Ana şi Manole pot reprezenta un Adam şi o Evă care s‑au luptat să revină în Paradis şi au înţeles care e plata acestui act sacrificial. Fiecare dintre ei îşi regăseşte libertatea în temeiul vieţii spirituale. Pentru că iubirea este de fapt o durere între două pierderi. Manole o sacrifică pentru a se împlini fantasma iubirii. În acest fel, rămâne nemuritoare şi naşte legenda. Este vorba despre o spiritualizare a sexualităţii, a erosului. El o zideşte şi lasă la final liberă doar privirea. Ana nu este o victimă, Ea ştie că el îşi sacrifică iubirea şi, astfel, Ea îl conţine, ca o mamă pe un fiu care are un destin înalt, ca Fecioara Maria pe Fiul său. Tăcerea îi spovedeşte. Ea ia cu sine povara lui, şi atunci viaţa lui şi moartea ei devin mai uşoare. Iubirea lor nu moare dacă trupul ei rămâne în piatră. Sufletul e martor spiritual. Se sparge banalitatea iubirii prin acest sacrificiu şi trăieşte doar vraja ei. Cine ştie dacă această jertfire pe care ei aleg să o aducă lui Dumnezeu este sacră? Dumnezeu vrea şi El la rândul Său să fie iertat. Trăieşte prin ei. Creaţia lor, Biserica, este mai mult decât ar fi trăit Ana şi Manole într‑o viaţă obişnuită. Ea este acum partea din El care îl împlineşte, Ea este instrumentul prin care El îi relevă artistului frumuseţea creaţiei. Ana este gazda înţelesurilor. Dumnezeu i‑a ales pe ei unul pentru celălalt. I‑a fericit să se întâlnească înainte de a fi născuţi. Dumnezeu nu primeşte decât adevărul din noi. Adevăr care se răzvrăteşte împotriva morţii. Şi atunci, numai atunci, iubirea trăieşte şi doare…
Alexa Visarion