Trăirea extatică la Nae Ionescu

Numai actul de‑a te dărui unei colectivităţi permanente ca naţiunea poate să te arunce într‑o continuă stare de har. Numai cel ce nu‑şi mai apartine poate să coboare spre sine…

Nae Ionescu e astăzi pentru noi, mai degrabă, un personaj de telenovelă. Multe dintre cărţile şi conferinţele ce‑i sunt dedicate nu trec dincolo de meschinăriile biografice: ce‑a făcut, cu ce s‑a îmbrăcat, cu cine a umblat, cu cine s‑a certat. Aplatizat până la desfigurare, filosoful român a căpătat imaginea unui păcălici dandy care a reuşit să ducă de nas o generaţie întreagă. Redus la statutul de pişicher metafizic, mulţi intelectuali s‑au grăbit să‑i arate goliciunea: cursurile sunt plictisitoare, a mai şi plagiat, şi nici discipolii nu‑i datorează nimic, cu el sau fără el tot acolo ar fi ajuns. De vină pentru o asemenea viziune pocită este şi prejudecata trăiristă, potrivit căreia Nae Ionescu îndemna la o filosofie de uz propriu, bună doar pentru a te echilibra existenţial. De‑ar fi aşa, cursurile lui n‑ar fi decât manuale de „dezvoltare personală” avant la lettre. De fapt, interpretându‑l în acest fel, nu facem decât să‑i dăm dreptate lui Lucreţiu Pătrăşcanu, care îl prezintă pe profesor drept un trăirist microcefal. În filosofie, la fel ca în gimnastică, e mai rău să înveţi prost o mişcare decât să n‑o înveţi deloc. Ne‑am învăţat să vedem prost metafizica lui Nae Ionescu, reducând‑o fie la o îndeletnicire de uz strict personal, fie la o sumă de poncife teologice pe care le poţi auzi, în fond, de la orice călugăr. Din fericire, odată cu noile ediţii ale operelor filosofului, avem la îndemână tot ce ne trebuie pentru a‑i restitui nedeformat metafizica. O asemenea încercare nu ţine de păstrarea memoriei profesorului, ci de supravieţuirea culturii române. Există un fapt fundamental care poate servi drept fir călăuzitor oricărei încercări de a delimita ideea metafizicii naeionesciene: opera profesorului este un urcuş ordonat spre un sistem. În ultimul curs, cel din 1937, Nae Ionescu propune „un sistem de metafizică”, prin care impulsul liric iniţial este ridicat la puterea unui întreg organic. Încercarea filosofului român e de mare întindere şi nu mă voi putea opri decât la o mică parte a ei, anume ideea trăirii extatice.

Cursul începe prin plasarea metafizicii în vecinătatea fenomenului „ratării mântuirii”. Nici oamenii obişnuiţi, pentru care toată viaţa se consumă aici, nici cei mântuiţi, care sunt absorbiţi complet de forţa lui dincolo nu au nevoie de metafizică. Abia cel ce trăieşte aici‑ul ca pe o continuă cădere dintr‑un dincolo poate da lumii o viziune completă a existenţei. Cel care ratează mântuirea atinge, totuşi, pentru o clipă marginile din care existenţa poate fi privită în întregul ei, de unde se întoarce cu o „viziune totală a existenţei”. O asemenea intuiţie e cu putinţă numai din afara lumii, astfel încât cel izgonit cade din afara cosmosului înapoi în el. Originea metafizicii stă în trăirea unei căderi dintr‑o stare extatică, ea fiind „mărturisirea de credinţă a unui înviat din morţi”. Prin căderea sa, cel ce ratează mântuirea capătă o intuiţie a totalităţii celor două lumi, pentru el „transcendenţa e ceva ce se valorifică aici”. Ţelul metafizicii este, aşadar, încercuirea acelor momente în care transcendentul cade de dincolo şi se arată aici. Cu alte cuvinte, punerea în lumină a situaţiei în care imanenţa şi transcendenţa coincid. Pentru a ajunge aici, Nae Ionescu e nevoit să caute o ieşire din eul personal, încuiat mereu în imanenţă. Mai exact, eul trebuie văzut ca fiind prins într‑o cădere din ceva ce‑l depăşeşte. Pentru a gândi această cădere, Nae Ionescu porneşte de la simplul Eu, din care extrage judecata Eul este al meu şi observă că atunci „când zic că eul este al meu, acest eu al meu nu mai este eul propriu‑zis, pentru că ar însemna că eul este al lui însuşi, ceea ce ar fi o tautologie”. Cu alte cuvinte, miza profesorului este de a arăta că judecata Eul este al meu spune mai mult decât tautologia Eul este Eu. Să zăbovim asupra problemei: când spun Eu sunt eu, nu o pot face decât din interiorul meu, judecata întruchipând o simplă batere a pasului pe loc. Judecata Eul este al meu, în schimb, redă o mişcare de deschidere, în urma căreia subiectul poate să‑şi vadă eul din altă parte. Numai dacă te afli în afara ta, simţi nevoia să‑ţi revendici eul. Rezumând, judecata „Eul este Eu” descrie o identitate, pe când judecata „Eul este al meu” exprimă o apartenenţă. Ultima e condiţia de posibilitate a extazului. Exemplul pe care îl dă Nae Ionescu e cel al speciei: nu aş putea fi un eu, dacă n‑aş fi mai întâi un om. În momentul în care admit că eul meu „cade” din specie, claustrarea individualistă devine imposibilă. Eul care se vede legat de alt eu nu scoate la lumină numai calitatea de‑a fi om, ci deschide porţile unor stihii şi mai cuprinzătoare: „Punerea în prezenţă a doi oameni, a doi oameni vii…, creează o mulţime de realităţi noi şi aceste realităţi noi se răsfrâng asupra oamenilor şi îi îmbogăţesc… Vasăzică, omul îşi ia calitatea lui de om de la colectiv”. Eul care se crede izolat descoperă că fiinţa lui e o „cădere” din stihii colective, cum ar fi etnia, limba sau Biserica. Judecata Eul este al meu e reprezentarea unei mijlociri, pentru că eu nu pot fi „al meu” decât fiind căzut din aceste realităţi mai cuprinzătoare. Cu alte cuvinte, nu mă pot întâlni cu mine însumi decât făcând un ocol prin limbă sau naţiune. Un individ în care aceste stihii nu ar fi prezente nu ar fi, de fapt, un „eu”. Individualitatea pură e o imposibilitate logică. Ceea ce înseamnă că trăirea absolut personală e lipsită de orice fel de consistenţă metafizică. Condiţia de posibilitate a subiectivităţii e putinţa de a ieşi din sine spre realităţi de natură colectivă. Cu alte cuvinte, esenţa subiectivităţii e extazul.

Tendinţa de a face din tine însuţi un centru absolut e o urmare a păcatului originar. Prin păcat omul s‑a împotrivit propriei legi, făcând din sine un centru şi înstrăinându‑se astfel de sursele existenţei. Fără a putea zăbovi asupra viziunii cosmologice a lui Nae Ionescu, în care universul e străbătut de o tautologie adâncă numită „lege cosmică”, trebuie spus că drumul spre redobândirea izvorului existenţei e de a nu mai avea centrul în tine însuţi. Ieşirea din păcat nu are doar o valoare subiectivă de salvare, ea fiind o condiţie a restabilirii legii cosmice impuse la origini de Dumnezeu. Nemaigăsind în propria subiectivitate miezul existenţei, omul e copleşit de nevoia completării. Depăşirea păcatului are loc printr‑o dăruire de natură extatică, imposibil de realizat în dragostea dintre doi oameni. Numai actul de‑a te dărui unei colectivităţi permanente ca naţiunea poate să te arunce într‑o continuă stare de har. Numai cel ce nu‑şi mai aparţine poate să coboare spre sine dintr‑un dincolo, anihilând astfel starea de păcat, adică „potenţialitatea existenţei de sine stătătoare”. Pentru cel care a încetat a mai fi un simplu eu, moartea îşi pierde putinţa de aneantizare: ea nu poate nimici pe cel ce nu locuieşte în sine însuşi. Nae Ionescu dă exemplul celor care trăiesc în unitatea organică a naţiunii, cărora moartea nu le poate nimici fiinţa aflată dincolo de ei înşişi. La fel de bine putem da exemplul lui Eminescu, care era deja situat cu totul în unitatea organică permanentă a limbii, pentru ca moartea să‑l mai poată atinge. Astfel că, în urma celui care a ştiut sa iasă din păcat dăruindu‑se rămâne o tainică prezenţă. El coboară mereu spre noi din stihiile în care noi înşine trăim. După un om nu rămâne decât ceea ce el a făcut ieşind din sine. Nae Ionescu distinge între o prezenţă pipăibilă şi una metafizică pe care o echivalează cu învierea. Prezenţa configuratoare a unui mort ne pune aievea în faţă fenomenul învierii: „Pentru metafizică, tot ceea ce este viaţă viitoare se întâmplă aici. Viaţa aceea viitoare reprezintă, nu cum s‑ar crede, ceva care vine după acest ceva, ci ceva care se petrece în alt plan”. Imanenţa învierii presupune o desfacere a prezenţei. Deja judecata Eul este al meu presupune că eu exist simultan în prezentul inconsistent al vieţii mele individuale şi în cel permanent al organismului colectiv. Această trăire extatică în prezenţa durabilă a unei unităţi organice prin care transcendentul are loc în imanent mi se pare a fi adevăratul înţeles al „trăirismului” naeionescian.

■ Nae Ionescu, Curs de metafizică 1936‑1937 în Opere II, Editura Muzeul Literaturii Române, 2017, Ed. îngrijită de Marin Diaconu şi Dora Mezdrea

Dragoş Grusea