Puţini scriitori români au concretizat o formă de profeţie în realitate. Fie şi poematic. De bună seamă că, dacă nu‑l căleau războiul şi reportajul senzaţionalist, C.V. Gheorghiu nu reuşea să unească destinul de scriitor cu scenariul apocalipsei la vedere. În Ora 25, el transferă nihilismul unui autor‑personaj: romancierul Traian Korugă ‑ exilat din Estul bolşevic şi încarcerat în lagărul american din Occident. Între cele două sisteme, se insinuează o formă a răului ‑ făţiş sau subtil ‑, cu rezultate ireconciliabile în planul libertăţii. Laolaltă cu generaţia lui, Gheorghiu se hrăneşte din umbra lui Nietzsche, cel din Aşa grăit‑a Zarathustra.
Altminteri, nici n‑avea alternative serioase. Mai precis, reinterpretând cuvintele Ecleziastului, profetul filosofului german spune că „Toate‑s la fel, nimic nu merită nimic, ştiinţa ne înăbuşă”. Fără a apela la vreun transfer semantic, ci de context, Gheorghiu fixează în verdictul apocaliptic însăşi actualitatea. Metoda implică mutaţiile destinului în plan ficţional, legând soarta de profeţia lui Traian, ca şi cum romanul prinde carnaţie pe măsură ce se scrie, nu invers. Cu toate acestea, ambiguitatea auctorială persistă. Nu ştim când ne găsim în autoficţiunea lui Traian Korugă şi când în textul ce include mărturia lui. Finalul cărţii prezintă un al treilea transfer de instanţă, prin Nora, soţia lui Traian, care ar continua naraţiunea soţului, străduindu‑se să păstreze stilul autorului primar. Aşadar, pe lângă textele soţilor Korugă, discursul atrage şi vocea unui al treilea autor, numaidecât abstract, care topeşte în discurs particularităţile naraţiunilor, să le zicem, secundare.
Punctul culminant al perspectivei narative se înşurubează în jurul escatologiei din Ora 25. În lagărul american, scepticul Traian se roagă la un Isus deconstruit, caricaturizat grotesc: un Isus
alcătuit, concret, din gunoaie. Reprezentarea post‑apocaliptică pare ruptă din poetica postmodernismului. Involuntar sau perfect ludic, Gheorghiu traduce nu doar demitizarea creştinismului, dispariţia lui, cât transformarea ritului sacru în artă pop, de consum. Acest Isus pop nu este produsul viziunii vreunui artist, ci improvizaţia omului contemporan ajuns lumpenul societăţii tehnice. Semn că credinţa se reduce la improvizaţie. La strigătul ei expresionist. Credinţa ca improvizaţie va deveni, deloc întâmplător, o şansă a supravieţuirii în totalitarisme.
Pentru cititorul atent, sacrul se insinuează tot mai consistent în roman, depăşind restul de sentiment rămas la vedere: frica. Când Aristiţa şi Suzana îl salvează pe Alexandru Korugă, ele spun că cel desfigurat miroase a tămâie şi busuioc. „Trupul părintelui parcă‑i o biserică, aşa de frumos miroase!”. Gheorghiu lasă mâlul istoriei să scadă strategic în naraţiune, pentru a face loc sensului ascuns din lumea desacralizată. Cu alte cuvinte, hierofaniile lui Gheorghiu se reduc la posibilitatea miracolului în infern. Ele convoacă mai departe mitul realităţii sacre dintr‑o apocalipsă ce anunţă, prin celălalt totalitarism din Est, unica şansă la o realitate ce recuperează dimensiunile pierdute ale omului: aceea de a fi dat sfinţi în infernurile de pretutindeni. În Ora 25 asistăm la o serie de hierofanii ce proclamă dreptul omului la mitul propriu, renăscut din infernul tehnic al desacralizării.
După episodul Golgotei mecanicizate, cu patimile noi ale lui Moritz din trenul de vite, Gheorghiu scrie şi urmarea, tot pe şablon biblic: crucificarea. Cum aminteam, aflat în cortul‑biserică, un Isus de carton, cu spinii confecţionaţi din tabla cutiilor de conserve, ilustrează căderea totală a omului. Expresivă, în toate aceste scene cu potenţial mistificator, rămâne capacitatea lui Gheorghiu de‑a imagina evenimentele ca nişte tablouri.
Cu un simţ estetic efervescent, scriitorul face trimiteri la artişti şi picturi ce suplimentează sensul primar. O viziune personală, confecţionată din elemente expresioniste, cubiste şi… postmoderniste avant la lettre; Gheorghiu o reproduce acribios ori de câte ori are ocazia. Din păcate, aspecte ignorate de comentatori, seduşi numai de mirajul ideologic şi de decriptarea unor presupuse accente antisemite ori comuniste. Ceea ce, pentru cititorii atenţi, este absurd. Acestui Isus cu rănile făcute din roşul pachetele de ţigări i se închină intelectualul Traian, într‑un extaz mistic ce‑i depăşeşte pentru prima dată toate ideile: „Tu întruchipezi acum idealurile mele de dumnezeire, se roagă Traian, de pâine şi de libertate!”. În această hierofanie se instalează a doua mare semnificaţie a „orei 25” din roman. „Ora în care mă aflu nu aparţine vieţii şi nu se poate trece cu carnea şi cu sângele prin ea: este ora 25, când e prea târziu pentru mântuire şi pentru viaţă şi pentru moarte! Pentru toate e prea târziu!”.
Plângerea aceasta psalmică aparţine singurului om conştient rămas în lume. Blestemat să vadă ce nu pot ceilalţi, să intelectualizeze suferinţa. Drama lui se cască din neputinţa asumării condiţiei, pe care n‑o poate accepta. Ispita e copleşitoare, el nu este şi nici nu poate fi un sfânt. De aici rugăciunea de îmbărbătare, deşi ameninţătoare, ca în Psalmi, de contract refăcut cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, o derogare de la revelaţia asumată.
Aici, C. V. Gheorghiu investeşte totul în Martorul intelectual al apocalipsei. O dată, „ora 25” nu mai aparţine vieţii. Ea capătă ceea ce lipsea întregii teorii de până acum: dimensiunea metafizică. Ridicat la statutul de imposibilitate a vieţii, morţii şi mântuirii, conceptul de „ora 25” proclamă definitiv sfârşitul cosmic. Pe de altă parte, expresionismul scenei se poate interpreta ca salt din profeţie în pătimire, şi‑apoi în revelaţie. Numai că e vorba despre un mesianism refuzat. Cu un singur adept, Moritz, intelectualul Traian devine profetul absurd. Cenzura interioară este începutul sfârşitului. Aşa va rezulta şi din interogatoriul de după moartea tatălui, când, relaxat, ofiţerul american îl va exila în zona misticilor.
Tot un tablou al tragicului religios ‑ aici hidos‑caricaturizat ‑ este şi scena ce precede moartea preotului Korugă: cu picioarele amputate, el se prăbuşeşte lângă fiul leşinat. Scheletici, ei vor fi vegheaţi de Iohann, ce ţine cârjele muribundului. E limpede că Gheorghiu organizează deznodămintele în legile tragediei. Atmosfera de infern asigură decorul; cum e privegherea preotului Korugă ‑ cu lumânarea făcută din ceara cojită de pe cutiile de ciocolată şi cu sfeşnicul‑conservă… Ultima fază a sacrului absurd ori caricaturizat se derulează în romanul patimilor lui Traian. Se poate spune că, odată cu criza ideilor, Traian descoperă condiţia umană prin suferinţă, de aici calvarul de care nu se arată nicidecum vrednic. Deşi, repet, are de partea lui revelaţia. Gheorghiu plusează, iar intensitatea scenelor când intelectualul îşi înfrânge trupul prin greva foamei sunt iarăşi antologice. Eroarea lui Traian este că nu renunţă la raţiunea dreptăţii pentru revelaţie. Viziunea condiţiei umane în societatea tehnică se petrece aievea, într‑o scenă din nou cu potenţial mistic, devastator pentru sceptici: este vorba despre percheziţia din lagărul american. Mitropolitul Poloniei, despuiat ca ceilalţi, umilit, îi apare lui Traian cu aură. Nu‑şi închipuia Gheorghiu că totalitarismul va crea legiuni de sfinţi. Adevărata moarte coincide cu purificarea de reziduurile cetăţeanului intelectualizat. Numai că Traian este derutat de iraţionalul morţii, de aici gestul lui sinucigaş, reafirmând imposibilitatea acceptării condiţiei cathartice (de sfânt sau purificat) într‑o lume ce exclude orice misticism.
„Omul e dator să se desfacă de teribila hegemonie a maşinismului, care i‑a luat sufletul. Problema trebuie transpusă din exterior spre interior. Lumea se dezumanizează şi maşina nu e decât o proiectare a procesului”, afirma Nicolae Berdiaev în Problema escatologică şi metafizică a tehnicii (publicat la noi încă din 1936). Un text fundamental, de care niciun comentator n‑a părut să fie conştient. Epicentrul ideilor din romanul Ora 25 aici se găseşte. Oricâtă resemnare am descoperi atribuind rusului idei din ficţiunea românului. Doar că filosoful lua anatema de pe maşină şi o arunca exclusiv pe om, care ghidează sclavul tehnic. Pentru că el credea totuşi că un spirit călăuzeşte omul în acţiunile tehniciste. La Gheorghiu, omul este unidimensional, lipsit de spirit, denaturat, redus la statutul de nou Sisif tehnic ‑ deci puterea spiritului nu mai există. Cei doi se întâlnesc acolo unde Berdiaev vorbeşte despre omul transformat în sclavul maşinii – care a devenit Societatea – şi care „degenerează în mod insensibil”. Ideile preotului Korugă sunt formulările idealului libertăţii definitive prin regatul lui Dumnezeu propovăduite de rus.
În Ora 25, C. V. Gheorghiu uneşte absurdul cu hazardul, fatalismul istoriei cu distopia parodică, umorul negru cu agonia funambulescă a lumii în criză. Adevăratul miracol rămâne luciditatea protagoniştilor. Ca în tragediile greceşti, ei se supun cu uimire extatică, incapabili să opună mai mult decât rămăşiţele unei conştiinţe a umanităţii. Lumea ca imensă biserică în care martirii pătimesc în ipostaze desprinse din pânzele capodoperelor va fi reluată în puţine scene cu potenţial demistificator‑grotesc: în cabana zilierilor din Animale bolnave, în scenele infernului penitenciar din Zahei orbul ori în scenele poematice ale lui Mircea Ciobanu şi Dan Stanca.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, profesor universitar
Marius Miheţ
