Spinoasa problemă a evlaviei
În 2018, la editura bucureşteană Paideia, scriitorul şi teologul George Remete publica volumul de eseuri Leacuri contra evlaviei, titlu care a părut „scandalos” unor confraţi în ale teologiei (mai ales în mintea acelora care s‑au mulţumit cu titlul, fără a mai citi şi cartea!), deşi autorul nu era deloc împotriva evlaviei ca atare, ci doar contra ispitei fariseice pe care părintele din Alba Iulia se simţea îndrituit s‑o asimileze unei adevărate maladii comportamentale şi teologale, propunând o veritabilă terapie chiar din sânul spiritului ecleziastic. Pentru cei care ştiu puţine lucruri despre părintele George Remete, ca unul care i‑am citit cele mai importante cărţi[1], îi asigur că autorul ni se arată ca un strălucit teolog şi filosof în sânul noului val al teologiei româneşti, în tradiţia reîmprospătată a lui Dumitru Stăniloae şi Arsenie Boca.
Anul acesta a apărut, la aceeaşi editură, volumul al doilea din Leacuri contra evlaviei, op structurat în trei părţi: Minora, Moralia, Theologica. Tenta eseistică, având ca axă maxima moralia, între minora şi treapta teologică, mi se pare că sporeşte tonul polemic, lucid argumentat, la adresa „evlavioşilor” cu ştaif public, atât din rândul magiştrilor filosofi care proclamă minima moralia, cât şi a celor care tind să transforme Biserica într‑o instituţie de prestări de servicii ascunse sub principiile „evlaviei”. Nu întâmplător, volumul se încheie cu „Evlavia” clericală, din care trebuie de ţinut minte, pe urmele psalmistului ştiutor că tot omul e mincinos (Psalmul 115, 2): „Dar tocmai aceasta e diferenţa dintre teologul (clericul) «evlavios» şi creştinul autentic: cel din urmă merge cu sufletul deschis şi e gata să permită oricui să‑i intre în suflet, pentru că în sufletul lui nu există parte necarosabilă. Teologul umblă cu minciuna în gură şi adevărul în buzunar, pentru că în primul rând (adică în gură) el începe cu «diplomaţie», cu rezervă şi închidere şi abia apoi, cu mare greutate şi numai dacă e obligat, umblă şi la buzunar, adică la adevăr. E adevărat că şi savantul, artistul şi filosoful pot fi meseriaşi ai minciunii. Dar aceştia sunt specialişti mici, pentru că lucrează numai cu adevăruri relative. Numai teologul lucrează cu adevăruri absolute; de aceea, numai el poate fi marele specialist al minciunii” (p. 250).
La drept vorbind, avertizează autorul, ispitele „evlaviei” clericale au fost evidenţiate în Matei 5, 14, anume că nu poate cetatea aflată pe vârf de munte să se ascundă, începând cu tânguiţii şi terminând cu impunătorii ostentativi care exhibă dominaţia clerului asupra laicilor prin varii forme. În numele „modernizării”, s‑a născut, de pildă, evlavia clericală mondenă, exemplul celebru fiind al cunoscutului teolog şi cardinal Cristoph Schönborn al Vienei care l‑a omagiat ca model, în domul Sf. Ştefan, pe „femeiul cu barbă” (p. 246), transsexualul Conchita Wurst, strivind cuvântul Sf. Apostol Pavel împotriva desfrânaţilor şi sodomiţilor (1 Corinteni 6, 9‑10). Tot în rândul mondenilor se plasează destui clerici la televiziuni, începând cu „episcopul‑măscărici” care a inventat Slujba Învierii pe plajă. De neimaginat, în asemenea postură, pe părinţii Sofronie Saharov, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu sau Rafail Noica „făcând la televizor un ghidaj tehnic la Locurile Sfinte” (p. 247‑248). O rătăcire i se pare şi topul celor mai buni 10 preoţi din România. Pe când, se întreabă, ironic, George Remete, şi topul celor mai buni 10 sfinţi? (p. 248). Ambiguitatea duplicitară, diplomatică, dar şi cea violentă, ca în cazul profesorului de religie din Cristineşti, judeţul Botoşani, care i‑a terorizat pe şcolari ameninţându‑i cu „chinurile iadului”, ajungând să‑l bage în spital pe un copil de 11 ani, pentru că a refuzat să‑şi facă cruce (p. 251).
Calea, Adevărul şi Viaţa asumate de Iisus constituie fundamentul adevăratei evlavii, ca iubire în absolut, intuită preontologic[2] şi de Eminescu, pe care, altminteri, George Remete şi‑l ia ca însoţitor, precum Dante pe Vergiliu, de astă dată pe tărâmurile minora şi moralia, acea „stare pe loc” a tăcerii divine care precede, simultaneizant, Cuvântul. Este vorba de acea cunoaştere prin tăcere căreia teologul îi consacră tratatul cu acelaşi titlu şi pe care George Remete l‑ar fi putut regăsi esenţializat de geniul eminescian în al treilea sonet din grupajul apărut în 1879, în „Convorbiri literare”: Când însuşi glasul gândurilor tace,/ Mă‑ngână cântul unei dulci evlavii –/ Atunci te chem: chemarea‑mi asculta‑vei?/ Din neguri reci plutind te vei desface? Geniul lui Eminescu intuieşte că adevărata evlavie (dulcea evlavie) vine din adâncuri preontologice, când însuşi glasul gândurilor tace, când prin iubire fiinţa umană se desface din tot ceea ce e negură/materialitate lumească, când ochii iubitei devin purtători de pace. Părintele Arsenie Boca îl confirmă: „Mântuitorul încă are un cuvânt de acesta, de pe urmă, care, în acelaşi timp, este şi rugăciunea celei mai aprinse iubiri văzute vreodată pe pământ”[3]. Mai mult de atât, părintele Arsenie Boca, despre care George Remete spune că, aidoma lui Iisus, nu era deloc un „evlavios”, foloseşte verbul a se desface şi substantivul pace în sensul armoniei eminesciene. Accentele critice ale duhovnicului vizează, de asemenea, impostura falsei evlavii (ca aceea a tiranilor sau a cărturarilor netrecuţi prin şcoala lui Dumnezeu), toate având o consistenţă eminesciană, ca în Preot şi filosof: „Nu avem o creştinătate luminată, creştinismul nostru prea adesea e o spoială pe dinafară în loc să fie un factor de adâncime, o temelie divină a persoanei noastre. Dovezi se găsesc la refuz. Şcoala, care e un lucru bun, dă rezultate rele; cum spune Sfântul Pavel: «ştiinţa îngâmfă». Rar găseşti exemplare despre care să poţi zice «adânc din cărţi ştia» şi să le vezi petrecând în «adâncul smereniei» – cuvinte cu care a numit Sfântul Isaac desăvârşirea. Drept aceea, lasă să vie şcoala lui Dumnezeu peste toţi, şcoala suferinţei, şcoala Crucii, iar care nu vor să înveţe aici, treacă în tabăra cealaltă, că nu‑i oprim”[4]. Trimiterea, o receptăm azi, este şi spre şcoala postmodernistă a divertismentului care ignoră că educaţia este încercare, în sens eminescian: „În orice om o lume îşi face încercarea” (Împărat şi proletar).
Dar nu numai la părintele Arsenie Boca putea găsi George Remete sprijin contra falsei evlavii, ci şi la acela care a vorbit cuprins de dulcea evlavie a iubirii şi care s‑a arătat necruţător faţă de evlavia de vulpe a politicienilor de pe tărâmul minora, imitatori ai clerului corupt: „Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri/ Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…” Şi consecinţele în moralitatea publică: „Toţi pe buze‑având virtute, iar în ei monedă calpă,/ Chintesenţă de mizerii de la creştet până‑n talpă” (Scrisoarea III). Şi aceştia se „pomenesc” între ei sub cupola amăgitoarelor interese de grup, politicieni şi cărturari (George Remete exemplifică cu intelectualii gedesişti închinători la preşedintele impostor Băsescu): „dacă nu te pomeneşte Dumnezeu însuşi, devii o coajă de fiinţă (cum zic Heidegger şi păr. Stăniloae) şi te apropii de neagra nefiinţă. «Păcălirea» lui Dumnezeu prin ctitorii sau şantaj sentimental este una din cele mai mizerabile nebunii şi ticăloşii ale omului faţă de Dumnezeu”(p. 28). Pariul băsescian al grupului de la „22” îşi are rădăcini în întâlnirea ratată cu Noica, fundată pe o falsă evlavie, lucrativă însă, din care protagoniştii şi‑au ridicat piedestalul enormului succes postdecembrist: „Andrei Pleşu ne vorbeşte despre «întâlnirile mirabile». Dar întâlnirea nu e mirabilă numai datorită ei, ci şi datorită ţie. Pot să năvălească o mie de întâlniri mirabile asupra ta şi să le ratezi pe toate. Aşa au ratat Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu întâlnirile cu Noica, cu Ţuţea, cu Cioran şi cu Iisus. Dacă nu cauţi bine, treci pe lângă ei. «Credinţa» raţionalistă l‑a făcut pe A. Pleşu (oricât de bine intenţionat) să treacă pe lângă Hristos (în «Parabolele lui Iisus» şi pe lângă îngeri (în «Despre îngeri»). La fel, G. Liiceanu, degeaba a încercat să şi‑l apropie pe Iisus (în «Isus al meu») căci, făcând‑o în chip impropriu şi impostor, a trecut pe lângă El. Întâlnirile şi dialogurile lui Liiceanu cu Noica, Ţuţea şi Cioran au fost impostoare, pentru că Liiceanu s‑a dovedit total străini şi chiar opus gândirii, ideii şi spiritualităţii lor: ei credincioşi, el ateu; ei naţionalişti, el globalist; ei veneratori, el denigrator al lui Eminescu. N‑au fost întâlniri mirabile, nici memorabile, ci mizerabile. De altfel, e de mirare încercarea lui Liiceanu de a‑L întâlni pe Iisus: ce să mai cauţi, după ce l‑ai întâlnit pe Super‑Băse, El Supremo?!” (p. 62‑63).
Mai ales în plină pandemie de coronavirus! George Remete nu cruţă nici ezitările clerului în faţa agresiunilor împotriva Bisericii: „Un alt paradox, mai important şi mai impresionant, a fost raportul dintre credinţa teologilor şi credinţa laicilor. Exact invers decât se aştepta gândirea obişnuită, această pandemie a revelat credinţa laicilor ca superioară teologilor. Clericii au strălucit îndeosebi prin nepricepere, absenţă sau evlavie făţarnică, mai ales în problema delicată a restricţionării slujbelor. Căci după aproape 2000 de ani de creştinism liber, pentru prima dată în istorie creştinii şi‑au închis bisericile de bunăvoie. Motivările sau explicaţiile clericilor n‑au convins, pentru că n‑a fost întrebaţi şi nu s‑a auzit nicio voce a unui duhovnic de autoritate indiscutabilă” (p. 67). Pandemia, crede părintele George Remete, a fost (şi încă este) un teren fertil de diversificare a formelor falsei evlavii, radicalizate brusc, de pildă „incitând la respingerea regulilor sanitare şi ispitind pe Dumnezeu, precum respingerea măştii sanitare de către un călugăr athonit (aflat la mănăstirea Lainici) cu exclamaţia triumfalistă: «Dă jos masca de pe chipul lui Hristos!» Respingerea măştii în ideea că acoperă chipul omului (care este «chipul lui Dumnezeu») este neîntemeiată şi prostească, pentru că tocmai masca doctorului care îl operează îl salvează pe nenorocitul bolnav care proferează împotriva ei” (p. 69‑70).
Astfel de atitudini fac de râs pastoraţia, creând şi situaţii în care justiţiarii se îmbolnăvesc de Covid‑19, dând ortul popii. Autorul atrage atenţia că, dincolo de fenomenologia imposturii, pandemia „a pus capăt iluziei paradisului occidental, a zguduit din temelii luxul, eleganţa, siguranţa, comoditatea, aroganţa şi autosuficienţa lumii capitaliste prospere şi a impus adevărul că pe pământ totul e relativ, iar fericirea e imposibilă aici. Pandemia 2020 a dovedit că omul secolului 21 este foarte slab, foarte sensibil şi vulnerabil, că nu mai vrea şi nu mai poate să sufere, să aştepte şi să lupte, că progresul tehnic înseamnă necesarmente slăbirea omului ca biologie, că omul nu mai aşteaptă nimic de la spirit, credinţă, generozitate, sacrificiu sau sfinţenie, ci numai de la tehnică, proclamând chiar că viitorul de aur al omenirii este omul‑robot. În acest sens s‑a declarat oficial că un artist, un filosof sau un teolog genial care nu cunoaşte tehnica IT este un analfabet; prin urmare, lumea se va dispensa de ei, căci vor fi inutili” (p. 70).
Fireşte, o astfel de gândire critică, venită tocmai de la un teolog, va stârni mânia „evlavioşilor” de orice culoare, aruncându‑l între Scylla şi Charibda. Adevărul poate să pară nedrept, incomod şi blamabil. Eminescu însă îl cataloga astfel, în spirit profund iisusiac: „Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de‑a privi în faţă, ş‑a recunoaşte adevărul. El e crud acest adevăr – dar numai el foloseşte”[5]. Cu teologi, intelectuali ca părintele George Remete, care preferă calea Adevărului, riscând punerea la stâlpul infamiei în locul eclatant al gloriei efemere, lumea încă mai poate răzbi pe singura cale, cum sună titlul unui roman al lui Nicolae Breban.
■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei
Note:
[1] Bibliografia teologică a lui George Remete: Sfintele Taine în contextul dialogului ortodox‑lutheran, teză de doctorat, 1999, editată în 2009; Cunoaşterea prin tăcere (2004‑2020, cinci ediţii, premiată de Academia Română în 2006); Suferinţa omului şi iubirea lui Dumnezeu (2005‑2017, trei ediţii); Martin Heidegger între fenomenologie şi teologie (2010); Fiinţa şi credinţa (3 vol., 2012‑2016); Dogmatica Ortodoxă (şase ediţii, ultima în 2016, destinată seminarelor ortodoxe), Leacuri contra evlaviei (2 vol., Bucureşti, Editura Paideia, 2018, 2021); Iisus Hristos, iubirea trădată (3 vol., Bucureşti, Editura Paideia, 2019‑2020). A tradus din Rabindranath Tagore, Max Picard, şi Wolfhart Pannenberg.
[2] Despre gândirea preontologică, specifică poeziei eminesciene, esenţializare a matricei spirituale româneşti, a se vedea eseurile şi studiile lui Constantin Amăriuţei, între care: Dorul de veşnicie, în „Caete de dor”, nr. 1/1951; Estetica stării de dor, în „Revista Scriitorilor Români”, nr. 11/1972; Metafizica „stării pe loc”, în aceeaşi revistă, nr. 26/1989; Trecerea hotarului ontologic, în „Jurnalul literar”, serie nouă, an. XI, nr. 3‑4/2000.
[3] Părintele Arsenie Boca, Căutarea Împărăţiei, Deva, Editura Charisma – Editura Episcopiei Devei şi Hunedoarei, 2015, p. 83.
[4] Arsenie Boca, Scrieri inedite, Deva, aceeaşi editură, 2019, p. 265.
[5] M. Eminescu, Fragmentarium, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, ediţie îngrijită de Magdalena Vatamaniuc-Lungu, p. 126.
Theodor Codreanu