Importanţa corespondenţei în spaţiul culturii a fost simţită până şi în timpul efortului de început, de constituire a domeniului, fie ca formă structurată a unor sectoare dependente mai ales de scriere, fie ca moment important al cercetării şi al comentariului. Sunt lucruri bine cunoscute şi ele nu vizează doar o personalitate sau alta, relaţii mai mult ori mai puţin importante, ci pot merge până la esenţialitate, dacă şi Biblia recurge la realitatea scrisorii. Corespondenţa nu a lăsat, aşadar, spaţii albe.
Din păcate, epoca noastră a suprimat scrisoarea, preferând convorbirea telefonică, informaţia transmisă prin text strict direcţionat şi fără „artificii”, plasat fie pe telefon, fie pe e‑mail, economisind timp, detalieri şi consum de hârtie, dar anulând conservarea şi, îndeosebi, vibraţia intimităţii textuale. Mentalitatea respectivă declasează, în parte, şi editarea „tradiţionalelor” scrisori, pentru a nu mai vorbi şi de efortul depus în vederea realizării unei atari ediţii, neamintind şi de modul de remunerare a acesteia. În plus, e tot mai dificil de ştiut câte şi care sunt arhivele, personale ori chiar oficiale, care mai deţin asemenea documente.
Dacă situaţia mai sus schiţată, situaţie pe punctul de a se adânci, va fi privită drept consecinţa dezvoltării în parte a culturii, dar mai ales a tehnicilor şi mecanismelor de transmitere a informaţiilor, devine proces pe care îl vom accepta ca fiind al normalităţii, regretele având şi ele „naturalitatea” lor. Doar dislocarea ostilă a domeniului în cele cinci decenii de comunism a avut şi urmări greu de imaginat astăzi. Urmărindu‑se rigid consolidarea programei politico‑ideologice oficiale, a fost creat un grilaj sever şi eficient, pe care opoziţia nu‑l putea depăşi. Libertatea expresiei din perioada interbelică, dar şi din cele anterioare, deschisă diversităţii, acceptând şi dezbaterea de idei, indiferent dacă era vorba de opţiuni antitetice, nu‑şi aveau loc în geografia „intelectuală” nou instituită: la adăpostul legii, orice act având o altă desprindere decât din ideologia comunistă devenea un atac la siguranţa naţională şi sancţionat ca atare. Interdicţia marca până şi simplul acces la documentele considerate ostile. Riscantă devenise până şi deţinerea acestora; aşa se explică de ce mulţi din cei care avuseseră manuscrise, cărţi, publicaţii, diferite scrisori şi alte acte „compromiţătoare” au preferat să le distrugă fiindcă descoperirea lor era urmată de arestarea deţinătorului. Nici scrisorile curente nu erau privite altfel decât ca un risc, din moment ce şi maşinile de scris erau înregistrate, având caracteristicile detectate şi reţinute, iar cercetarea lor de către Securitate se putea face încă la nivel de oficiu poştal. Iar în faţa publicării lor, presa de tot felul, ca şi editurile, de altfel, trebuiau să treacă textele prin filtrul cenzurii, interesată nu doar de utilizarea citatelor, dar şi de indicaţiile
trimiterii biobibliografice. Doar că, în acest ultim caz, o uşă se arăta oarecum mai deschisă ca urmare a procesului schizofrenic despre care a vorbit o parte a istoricilor şi criticilor literari ca fiind trăsătura caracteristică a literaturii noastre din perioada respectivă (personal, nu agreăm termenul, având o trimitere nefericită la autor, în cauză fiind, de fapt, o stilistică oarecum „preformată”, de o mască, de o prelucrare stilistică cu dublă deschidere).
Evident, un volum precum cel realizat, acum, de Adrian Alui Gheorghe (Frate Calinic… Ioan Alexndru către Calinic Argeşeanu. Viaţa din cărţi, scrisori şi dosare secrete, Cluj‑Napoca, Ed. Şcoala Ardeleană, 2021) n‑ar fi putut să apară în timpul comunismului. De altfel, chiar şi sub această formă, de simplu schimb de scrisori, era cunoscută Securităţii şi plasată ca ostilă, din moment ce vehicula idei decurgând din mişcarea unor concepte inacceptabile, cum erau „misticism” şi „obscurantism”. E situaţia care l‑a determinat pe autorul volumului de faţă să realizeze şi o secţiune aparte, Pagini din dosarul de la Securitate, unde sunt reproduse mai multe documente care ne spun că Ioan Alexandru fusese deja atent supravegheat încă înaintea apariţiei acestei noi prietenii. Nu lipsesc „informatorii”, relaţiile sale se aflau sub control, i se instalase în apartament tehnică de ascultare ş.a.m.d. Nu ştim dacă şi Calinic „beneficiase” de aceeaşi atenţie. Scurtele biografii ale celor doi prieteni, completate şi de descrierea momentului în care aceştia s‑au cunoscut, realizate de autorul volumului, punctează faptul că ambii, în naivitatea lor, speraseră că, la invitaţia poetului, care dăduse curs unei burse de studii în Germania, Calinic va obţine paşaportul necesar ca să poată efectua călătoria.Nu‑l va obţine, iar Alexandru pare a nu înţelege ce se ascunde sub acest refuz. Sau nu doreşte să arate aceasta, fiindcă, în ansamblu, scrisorile celor doi ocolesc realităţile din perioada respectivă, exceptând planşa religiozităţii.
De altfel, nici regula simplă a informaţionalului nu este urmată. Dar, cum nu aici este locul unor detalieri teoretice, vom menţiona doar faptul că traseul scrisorilor rar trece de la necunoscut la cunoscut, cu accent asupra receptării noului. Nu ni se oferă nimic deosebit sub aspect biografic, insistându‑se asupra unor amănunte prea puţin importante, cum ar fi, la Calinic, schimbarea mănăstirii sau o întâlnire cu un ierarh al bisericii, iar la Ioan Alexandru schimbarea locuinţei sau încercarea, pe când se afla în Germania, de a cumpăra medicamente pentru cineva din ţară. Mai mult, deşi amândoi sunt realizatori de cărţi (şi Calinic publicase câteva volume, consacrate unor figuri marcante ale istoriei şi culturii naţionale), nici problemele scrisului nu sunt puse în discuţie. Situaţia pare uşor ciudată, iar Adrian Alui Gheorghe, el însuşi poet cu largă recunoaştere, printr‑un sct de reidentificare, avertizează cititorul cu privire la opţiunea celor doi de a nu părăsi sensul major, esenţial pentru ei, al fiinţării atât în cotidian, cât şi în durată: Calinic e privit ca „monah poet” şi Ioan Alexandru ca „poet monah”. Este aproape o „traducere”, dacă putem spune aşa: „monahul” poate utiliza instrumentele poetului, iar poetul, pe cele ale „monahului”. Şi unul, şi celălalt aveau la îndemână tensiunea artistică a manierei religioase, cea care – în Marele Cod – fusese definită, prin limbajul ei, ca făcând posibilă raportarea Bibliei, de către Northrop Frye, la marea literatură, iar pe Eugen Negrici să‑l plaseze pe Antim Ivireanu, cu ale sale didahii, în rândul scriitorilor autentici, şi fără a se uita că Ioan Alexandru şi‑a mărturisit regretul de a nu a fi putut (fiind căsătorit şi având patru copii) să îmbrace veşmântul călugărului.
Diferenţa dintre prestaţiile celor doi autori ai scrisorilor se află, într‑un caz, într‑un mai redus ecou poetic, faţă de rezonanţa mai pronunţată în cel de al doilea caz. Şi, totodată, ar mai fi de reţinut că, la preotul Calinic, unda de poezie este degajată pe suprafaţa unui mesaj derulând învăţătura eliberată prin apelul către sacralitate, în timp ce, la Ioan Alexandru, credinţa stă alături de trăire, atât ca interioritate, cât şi ca deschidere spre exterioritate, printr‑o mărturisire extinsă. Cercetate separat, constatăm că ambele seturi de scrisori se sprjină pe acelaşi tip de „lume”, în care semnificaţiile, substanţele, ca şi expresivitatea, ca mijloc de contact, urmează acelaşi „program”. Diferenţele se desprind îndeosebi formal, Ioan Alexandru nerefuzând excesul, pe un anume palier: digresiunea nu‑l deranjează, iar textul proliferează. Şi vom da un singur exemplu: vizitând, la Constantinopol, Sfânta Sofia, îşi descrie trăirile, verbalizând impresii, gânduri şi imagini trezite ca proiecţii ale imaginaţiei sale, ceea ce este departe de o descriere a marii catedrale. Poate nici Calinic nu aştepta altceva; dar un cititor obişnuit rămâne derutat, simţind încifrarea căreia nu i se oferă soluţii. Chiar şi vibraţia poetică pare sigilată: „Sunt bolnav de iubire pentru pentru acest Trup de Biserică blând şi milostiv împrăştietor de miresme şi veşnicie. Ţi‑aş putea vorbi până la moarte despre acest sălaş cosmic de la Constantinopol pe care l‑am cercetat neîntrerupt o săptămână cu iubire arhaică şi înflăcărată şi pe care nu‑l pot nicicum uita. Toate sunt divine în formă şi substanţă, o perfecţiune dulce şi vie a unităţii cum numai el poate fi. Fără întruparea Logosului n‑ar fi fost posibil acest cuib ceresc în care harul vieţuieşte. O, cât îţi doresc să vezi o dată această maică preafericită. Nu trebuie decât să o vezi şi e de ajuns o viaţă. Ea e fiica şi Maica lui Ioan, patmosul vine aici şi se întrupează. Iubirea lui Ioan a clădit această preacinstită Mireasă a Fiului”. Apoi nu uită să‑i recomande prietenului/frate al său o lectură: romanul Creanga de aur al lui Sadoveanu. Motivul e totuşi ascuns. Să ne amintim, deci, că viitorul Deceneu al Daciei antice este trimis de înaintaşul său să plece în Egipt, pentru a fi iniţiat acolo în tainele Universului, iar la întoarcere să studieze, în Bizanţ, care este situaţia noii religii (nu foloseşte cuvântul „Creştinism”). După ce revine în Dacia, convocând „monahii lui Xamolxe”, pe care îi patrona, acum, ca nou Deceneu, le va spune că, în Bizanţ, domneşte Răul, e iadul, ca semn al prăbuşirii, iar Binele e urmat doar de preoţi persecutaţi sau slujind în biserici ascunse. Îi va anunţa că, asupra Daciei, avea să vină, din răsărit, doar „destrăbălare şi spaimă”. Dacă urmărim că prima datare din corespondenţă poartă anul 1987 şi dacă rememorăm ceea ce se petrecuse cu doar câţiva ani înainte, ne putem întreba dacă nu cumva ultimul Deceneu nu ştia mai multe decât Ioan Alexandru, când acesta făcea trimiterea, subînţeleasă, la finalul romanului lui Sadoveanu.
■ Critic şi istoric literar, profesor univ., editor
Mircea Braga
