De un sfert de veac, Codrin Liviu Cuţitaru este deopotrivă universitarul sobru şi editorialistul polivalent. Nu‑i greu să ne închipuim nedumerirea colegilor din cutare ţară când profesorul român trece din registrul academic într‑unul ironist: vitalitatea lui critică acoperă teme susţinute de alţii cu tăceri. Nicio surpriză în Omul multiplu, apărut la Editura Junimea. CLC deconstruieşte cu pasiune de prozator. Ca şi cum, în lipsa rigorii cerute de ficţiune, publicistica are micul ei farmec şi, aşa‑zicând, termen redus de valabilitate. Dar care satisface ispita creaţiei. În doze mici, ea imprimă dependenţă. De neînchipuit că CLC poate scrie ceva, oricât de banal, fără calcul critic. Fapt e că, în Omul multiplu, profesionistul din interior se înstrăinează de ceea ce cunoaşte foarte bine. Desfăşurările ocolesc conspiraţiile – rămase numai în naivitatea ariviştilor; CLC perturbă marginile care se clatină, centrele morale ce se scufundă fără ca responsabilii să mişte o venă autocritică. Dimpotrivă, se lamentează, atacă, se barbarizează, se feresc de mărturie ca de foc.
În mijlocul ruinelor morale din sistem, CLC teoretizează cu oarecare neastâmpăr, se lasă intimidat ludic, pentru cititor, în faţa protagoniştilor, reglând acorduri pentru ca neiniţiaţii să priceapă neliniştile false ale universitarilor.
Aşadar, decenii de când profesorul ieşean îşi face duşmani şi admiratori prin texte, cum spuneam, mai apropiate de proză decât de publicistică. Citim în Omul multiplu schiţe despre revoltaţi pe destine alunecoase, împotriva lumii modificate fără drept de apel, indivizi debusolaţi în ridicolul neconştientizat, anonimizaţi de standarde şi impuneri administrative, ambetaţi birocratic, rătăciţi în faţa noului şi exasperaţi de poveri absurdiste. Ce‑i uneşte? Sunt toţi universitari.
Pe seama faunei academice, CLC se amuză caragialian şi parodiază englezeşte, găsind totdeauna compasul autoironic.
Nu mă îndoiesc că, între colegi, CLC este deopotrivă iubit şi urât cu devotament. Salvarea ficţională poate fi, desigur, asumarea dublei identităţi ca formă de supravieţuire instituţională. Dr. Jekyll şi dl. Hyde creşte în realitatea ficţiunilor drept tulpină identitară. Autorul se lasă pradă ludicului şi solicită complicităţile cititorului. Din nefericire, se găsesc întotdeauna indivizi care citesc greşit ficţiunea. Aşa cum, când vine vorba de funcţii, cei ajunşi se transformă brusc în despoţi, iar colegii vor fi trataţi ca pe propriile plantaţii. Dacă s‑ar scrie un manual al eficienţei traumatice produse de universitari cocoţaţi în funcţii, CLC ar putea da tonul mărturiilor satirice. Pentru că, nu‑i de colea să‑ţi vezi amici care, odată prinşi în mirajul puterii, uită că Universitatea e cu totul altceva şi… altundeva. Pe mulţi, moravul puterii îi propulsează chiar la şefia unei scări de bloc.
Să existe categorie mai năpăstuită decât universitarul lipsit, fără voia lui, de funcţie? Nu altceva crede naratorul lui Cuţitaru, care asistă îngrozit la spectacolul degradării, fără să intervină. Chiar deoparte de epicentrul micilor evenimente, naratorul‑personaj nu scapă necaftit. În aceeaşi ligă cu mania puterii joacă şi creatorul lipsit de imaginaţie, autori netalentaţi, grobieni de toate soiurile şi disfuncţiile pe care Cuţitaru îi ascultă spăşit şi înţelegător. Pamfletul, pastişa, ironia trebuie activate, altminteri, lumea universitarilor seamănă cu centrele de recuperare.
În Omul multiplu, Lodge ricoşează din Caragiale. Prin tonurile grave, CLC îmi pare apropiat de Sudinski, în cele ludice, de Mircea Horia Simionescu. Felul cum ascunde indignarea în umor, zeflemeaua în instrumentalizare postmodernistă aduce cu stilul lui Caius Dobrescu din Teză de doctorat.
Micro‑scenele din Omul multiplu au ritm şi sunt alerte, captivează cititorul grăbit, dar şi, paradoxal, ele edifică sucelile lumii academice. Care n‑a scăpat de turbulenţele postcomuniste, ba încă s‑a nuanţat deprimist; astfel, din galeria lui Călinescu, de pildă, din Bietul Ioanide, nu s‑a schimbat nimic fundamental. Instinctul social din clasa elitistă – sau cu pretenţii, cel puţin –, universitarii au rămas captivi în autosuficienţe cu gândul la superlative gratuite. Fără priză la ridicol, aşa cum îi vede CLC, histrionii‑pacienţi s‑au instalat în moravuri ca şi cum ar fi antrenaţi de o instanţă pentru a fi satirizaţi.
În cele aproape o sută de texte din Omul multiplu, citim lumea ce ia la tărbacă starea de spirit şi deficitul de idei, radiografia unei colectivităţi gregare, împieliţată în felul ei. Onomastica şi titlurile din fiecare text sunt memorabile şi susţin arterele micro‑prozelor. După ce savurăm anomaliile castei universitare, ne putem întreba dacă nu cumva autorul înscenează atât de ingenios încât azilul nu pare departe de lumea înfăţişată.
Schiţe cu universitari convalescenţi şi convulsivi, sera umană înregistrată comic de CLC seamănă cu fragilii emoţionali din proza rusească. Ei apelează adeseori la gesturi şi limbaje violente. Deznodămintele au oarecare barbarie sentimentală. Sminteala lumii nu ocoleşte universitarii din toate domeniile. Rezultă un erou colectiv, cum îl numeşte naratorul, ce dă naştere unui hibrid urieşesc, „omul multiplu”.
Micro‑distopiile comic‑isterice, traumatologiile universitare din Omul multiplu ar trebui citite la începutul fiecărei şedinţe serioase de catedră sau senat. Exorcismele de putere imaginară pot produce minuni.
Dădătoare de înţelesuri, textele din Omul multiplu întemniţează prin comic şi eliberează prin absurd.
Optimism nenegociabil
Tot mai mult, în ultimul deceniu, istoricii literari rătăcesc în ideile altora. Departe de luminile consacraţilor, Adrian Lesenciuc a accelerat publicistica şi munca de critic şi istoric literar în genere cu vocaţia discreţiei. Aşezate într‑un sistem lipsit de prejudecăţi, textele lui de cercetare conectează măsura şi curiozitatea pentru ideile noi. Trudnic şi întovărăşit cu exigenţa, perfecţionist şi sagace, autorul braşovean stăpâneşte registre diverse. Adrian Lesenciuc este exaltat în reinterpretările cu greutate, un polemist stăpânit, prudent în reabilitări, cu respect pentru valorile ce trebuie citite integral pentru a fi revizuite.
Harnic şi constant în publicistica literară şi academică, Adrian Lesenciuc şi‑a propus să analizeze literatura prin spaţiul vectorial. Ironic cu criticii incapabili să observe că operează la nivel intuitiv cu banale translatări vectoriale, Adrian Lesenciuc este încredinţat că criticii de întâmpinare analizează scalar şi măsoară analogic opere diferite, în vreme ce comparatiştii se limitează la direcţii delimitate, reducând astfel vectorii la mărimile lor scalare (pe care le şi compară). Literatura ar fi, aşadar, un câmp vectorial, „multidirecţional”, iar contestarea şi incapacitatea criticii autohtone, crede Lesenciuc, vin din neputinţa comparării mărimii vectoriale. În Critica de direcţie. I. Analiza vectorială (Analiză vectorială, Iaşi, Editura Junimea), autorul braşovean iniţiază un proiect ambiţios despre parcursul literaturii române în raport cu „complexitatea tensorilor din câmpul cultural autohton, în acord cu analiza vectorială sumară în primul volum”, iar în cel de‑al doilea, să urmeze analiza scalară a unui eşantion temporal. Ce cuprinde, concret, analiza vectorială? Ea chestionează originea, direcţia şi sensul. Despre primul concept‑umbrelă, originea, Lesenciuc porneşte de la Braşov ca centru al tiparului românesc. Acribios, el trece cu naturaleţe prin registre istoriografice şi sociologice. Naraţiunea de istoric literar se remarcă în toate fragmentele despre Coresi şi matca braşoveană a culturii române. A nu se confunda cu tipologia clasică de istoric literar. Căci Adrian Lesenciuc poate vorbi simultan despre, să zicem, Evangheliarul lui Filip Moldoveanu şi despre Mark Zuckerberg. Mobil în idei şi comparaţii, criticului pare să‑i lipsească doar partenerul de polemică. Neezitant în faţa exagerărilor din trecut faţă de probleme identitare şi ideologizările extreme, autorul citeşte critic cu pasiune. Din punctul lui de vedere, o istorie critică a literaturii române scoate în evidenţă trei căi majore de raportare la schimbările culturale. O dată, dialectica închiderii‑deschiderii culturii prin logică „disjunctivă” şi „conjunctivă”. În al doilea rând, raportul cu exterioritatea a dat naştere reflectării „difuzionismului”, rezultând preluări selective sau neselective din spiritul vremii. În fine, al treilea nivel urmează coordonatele spaţiale, prin schimburi bazate pe originalitatea paradigmei balcanice.
În toate, Adrian Lesenciuc citeşte cultura asemenea unei fiinţe vii ce acumulează experienţă pentru construcţia de tip synalethistă. Termenul din urmă fiind preluat de la Noica şi consemnează formaţia logică în care totul se derulează tematic prin deschiderile culturale, explicând totodată procesul acţiunii culturale prin propunerea temei, „deschiderea liberă”, „închiderea” şi, în cele din urmă, „închiderea organizată”. În privinţa direcţiei şi sensului, autorul recuperează autori uitaţi sau marginali, pe care‑i pune în contact cu canonicii. Este şi cazul lui Ion Brumaru, de pildă, al cărui demers ontologic lupta cu paradigmele glocale. Translaţia de vectori se apropie de sensibilităţile actualităţii, contrapunând dezbaterii critica de direcţie şi apocalipsele zilei.
Oricât de pesimist, criticul braşovean crede într‑o Ţară Promisă a scriitorului. În toată mecanica teoriilor, cu mutaţiile antiumaniste din jur, Adrian Lesenciuc îşi construieşte singurătatea cu optimismul captivului din purgatoriul actualităţii.
■ Critic, teoretician şi istoric literar, profesor
Marius Miheţ
