Cât de greu progresează cunoaşterea se arată chiar şi în ceea ce numim „fleacuri”, într‑un anume sens. O dovedeşte celebrul vers din Epigonii lui Eminescu: „Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară”. În cvasiunanimitate, criticii şi istoricii literari au convenit că este vorba de Dimitrie Cantemir, cu trimitere la planurile bătăliei de la Stănileşti, lângă Huşi, planuri puse la cale, la Iaşi, de domnitor şi de Petru cel Mare, la o masă de protocol diplomatic, la 28 iunie 1711. Deşi lucrurile păreau tranşate, intrând în arsenalul „hermeneutic” al profesorilor de limba şi literatura română cu privire la interpretarea versului din arta poetică a lui Eminescu, Epigonii (1870), din când în când au intervenit atitudini polemice, una dintre primele fiind cea a lui Anghel Demetriescu, un adversar al poetului. Acesta îl acuză pe Eminescu de ignoranţă crasă în materie de istorie, deoarece l‑ar confunda pe Constantin Cantemir cu Dimitrie Cantemir[1]. Versul, zice Anghel Demetriescu, s‑ar potrivi mai bine lui Constantin Cantemir, pornind de la spusa lui Neculce că tatăl lui Dimitrie o dădea „mai des cu paharele şi mai rar cu orânduielile”, iar „cuţitele” ar fi o aluzie la uciderea fraţilor Velicico şi Miron Costin. Totuşi, admite Anghel Demetriescu, „În fine «planurile» nu se pot raporta decât la Dimitrie Cantemir”[2]. Aşadar, Eminescu n‑ar fi făcut decât să amestece lucrurile, într‑o confuzie totală, care i‑ar reliefa logica deficitară, simptom precoce al nebuniei finale.
E de mirare că, deşi s‑a ştiut că poemul Epigonii a fost scris sub influenţa Lepturariului lui Aron Pumnul (considerat „carte de căpătâi” din perioada cernăuţeană), istoricilor literari nu le‑a dat prin cap să găsească dezlegarea „enigmei” în marea antologie (în patru tomuri[3]) a profesorului atât de iubit, plecat la Domnul în 1866. E drept, Fănică N. Gheorghe[4] bănuia ceva, dar oscila între Satira III, de Antioh Cantemir, şi Divanul lui Dimitrie Cantemir, rămânând indecis între cei doi. Mai înainte însă, în 1962, Zoe Dumitrecu‑Buşulenga a optat pentru sursa Antioh Cantemir, întâmpinând o replică hotărâtă din partea lui Dumitru Murăraşu, autorul cunoscutei ediţii în trei volume a operei poetice eminesciene, având ca axă ordonatoare criteriul cronologic al poeziilor. Punctul său de vedere s‑a impus până în anul 2003, când s‑a produs cea mai credibilă versiune sursologică, o relectură a Lepturariului din anul 2003 a lui Nicolae Georgescu, revalorificată şi într‑un subcapitol din capitolul III al volumului întâi al cărţii Nodul gordian[5]. Comentatorii avizaţi şi‑au pus întrebarea de ce Eminescu şi‑a încălcat ţinta estetică a artei poetice incluzând în scurtele, dar profundele portretizări ale poeţilor înaintaşi inclusiv nume ca Dimitrie Cantemir sau Costache Negruzzi. Autorul nuvelei Alexandru Lăpuşneanul a fost însă şi un prolific poet, încât încălcarea referinţei la poezie şi admiraţia pentru capodopera nuvelistică se poate motiva axiologic. În consecinţă, evaluatorii au decis şi pentru prezenţa în context a lui Dimitrie Cantemir, în pofida tentei programatice de a‑i elogia doar pe poeţii înaintaşi: „Văd poeţi ce‑au scris o limbă ca un fagure de miere:”. De la Maiorescu încoace, dovedeşte, cu acribia‑i cunoscută, Nicolae Georgescu, editorii au pus virgulă după cuvântul limbă, denaturând sensul eminescian, care nu intenţionează o comparaţie, oricât de ispititoare, romanţioasă, ci firescul organicist oferit de exemplul configurării fagurelui de miere în viaţa roiului de albine, regăsită şi‑n exemplul evolutiv din creşterea comunităţii culturale româneşti: „Nu e vorba de o limbă ca un fagure de miere, cum ştim cu toţii de la Maiorescu încoace, ci de poeţi care stau ca într‑un fagure de miere”[6]. O generaţie organică ce a contribuit împreună la propăşirea liricii româneşti, altfel spus. Ordinea poeţilor evocaţi e grăitoare, culminând cu „acel rege‑al poeziei”, Vasile Alecsandri. Plasarea lui Dimitrie Cantemir între Cichindeal, Mumulean, Prale, Daniil Scavinschi, Iancu Văcărescu şi Alexandru Beldiman este distorsionantă prin raportare la anvergura culturală renascentistă cantemiriană. Surpriza, mai mult de atât, e că numele ivit în imaginarul eminescian este Cantimir „croind la planuri din cuţite şi pahară”. Forma din „Convorbiri literare” (1870) dispare însă din aproape toate ediţiile Eminescu, exceptându‑le pe cele realizate de Gheorghe Bogdan‑Duică, G. Ibrăileanu, D. Mazilu. I.E. Torouţiu, observă Nicolae Georgescu, reacţionează vitriolant, ironizând „ilinica piţigăiere Cantimir”, cerând imperativ „virila şi frumoasa formă Cantemir”,
Revenind la Lepturariu, textele antologate de Aron Pumnul din opera domnitorului sunt semnalate, la Cuprins, cu numele Căntemir, ca şi‑n cazul lui Antioh, fiul cel mic al domnitorului, autorul Satirelor fiind considerat ca întemeietor al clasicismului poetic rusesc. De altfel, Antioh Cantemir (n. la Constantinopol, la 10 septembrie 1709, şi stins din viaţă prematur, la 35 de ani, în aprilie 1744, din pricina tuberculozei) a fost o minte sclipitoare, instruit în ştiinţa şi cultura europeană, poliglot (greacă, latină, italiană, rusă, franceză, engleză şi, e de bănuit, şi română), diplomat (ambasador din partea Rusiei la Londra, 1732‑1738, şi Paris, 1738‑1744), consilier secret al împărătesei Ana. L‑a cunoscut pe Voltaire, s‑a împrietenit cu Montesquieu şi a corespondat cu Daniel Bernoulli şi Leonhard Euler. A dus personal la Paris Istoria creşterii şi descreşterii Curţii Otomane, carte tipărită, apoi, în germană, după cele două versiuni traducându‑se şi‑n engleză de către pastorul oxfordian Nicholas Tindal, la insistenţele lui Antioh. Fiul însuşi a început o traducere în italiană, rămasă neterminată[7].
Când în 1935 a fost demolată, la Moscova, Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” (ctitorie a lui Dimitrie Cantemir), în vederea construirii metroului, statul român a solicitat repatrierea osemintelor domnitorului, primite şi întâmpinate la Constanţa de Nicolae Titulescu şi Nicolae Iorga. Osemintele lui Antioh Cantemir au fost refuzate statului român, ca fiind parte a patrimoniului rusesc, atât de „preţuit”, încât s‑au pierdut! În schimb, Aron Pumnul l‑a considerat „scriptor rumân”, antologându‑l în Lepturariu cu Satirele, traduse remarcabil în româneşte de către Alexandru Donici şi Costache Negruzzi (1844). În această postură şi‑l asumă şi Eminescu, impresionat, probabil, de Satira III cu titlul Cărăptriiele (Caracteriile) oamenilor, antologată de Aron Pumnul în volumul III (1862). Poate şi ortografierea Cantimir are o asemenea intenţie, ca balansare criptică între Tată şi Fiu, dând de lucru interpreţilor Epigonilor. Ne îndrumă într‑acolo faptul că Eminescu nu l‑a iertat pe Dimitrie Cantemir, omul politic, pentru dramatica punere în primejdie a destinului Basarabiei şi, mai târziu, al Principatelor Unite, prin bătălia de la Stănileşti din 1711. Altfel spus, poetul îşi lua ca argument cât de primejdios devine un lăudăros care pune în cântarul adevărului numele patriei însuşi. Lăudărosul din satira lui Antioh Cantemir purta un nume celebru precum un personaj din Caragiale: Longinus şi Pseudo‑Longinus, autor al unui Tratat despre sublim, nume devenit caragialesc prin moscovitul vizat de Antioh.
Dar despre ce este vorba? În amintita satiră, Antioh îl invocă, ironic, pe Longin, „limbutul lăudăros”, un împătimit moscovit de „planuri”. Cel cu privire la construirea unui iaz a ajuns de pomină, deoarece insolitul personaj Longin purta în buzunar hârtia cu planul şi‑l prezenta, cu mare satisfacţie, cunoscuţilor. Dacă nu avea planul în buzunar, el se folosea de cuţite, pahare şi de furculiţe, înşirându‑le pe masă şi reconstituind planul iazului. Mă întreb dacă nu cumva Eminescu a coroborat spiritul satiric al fiului cu lipsa de spirit critic al tatălui, încât acesta s‑a lăsat ispitit de propunerile antiotomane ale ţarului Petru cel Mare, sugerând astfel posibilitatea. Iată o parte a textului, reprodusă de Nicolae Georgescu:
S’a apucat la ţară să‑şi fac’ un mare iaz
Al cărui plan el iute de’n busunariul scoate;
De l’a uitat acasă, începe a ţi‑l face,
Cuţite, furculiţe pe masă înşirate,
Moşia ţi‑o descrie cu tot venitul ei (…)
Aici apoi pe‑ntregul croieşte la minciuni[8].
Eminescu, atenţionează Nicolae Georgescu, reţine, din alt pasaj, el însuşi o particularitate portretistică prezentă în viitoarea Scrisoare III, „Înflat la faţă buget; cu ochii roşi şi tulburi”. Cu flecăreţi din plasma noului Longin, sugerează crud Eminescu, s‑a croit minciuna numelui Basarabia: „Însuşi numele «Basarabia» ţipă sub condeile ruseşti. Căci Basarabia nu înseamnă decât ţara Basarabilor, precum Prusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara românilor. Pe la 1370, Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dobrodicii adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătărăşti, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de‑a lungul ţărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de la tătari. Pentru capătul veacului al patrusprezecelea stăpânirea Valahiei asupra acestor locuri”, trecute, apoi, integral, sub Alexandru cel Bun, la Moldova, şi mai departe sub Ştefan cel Mare. Pentru ca „În veacul al optsprezecelea nefericitul Dimitrie Cantemir” să se alieze cu ruşii. Mai mult, „Toma Cantacuzino, generalul de cavalerie al Domnului Valahiei, trece asemenea la ruşi. Turcia pierde încrederea în Domnii pământeni şi trimite fanarioţi. Această alianţă cu Rusia ne‑a făcut să pierdem Domnia, armata, dezvoltarea noastră intelectuală şi economică. Domnii fanarioţi sunt numai umbrele domniei vechi. Atunci turcii pun ţările noastre sub o atârnare foarte grea. Deşi ele aveau autonomia lor veche în toate punctele esenţiale, deşi proprietatea lor n‑a fost alterată, totuşi, lipsiţi de armată, adică de puterea fizică, lipsiţi de domnia naţională, adică de puterea noastră morală, noi nu puteam rezista loviturilor ce ni le da Poarta”[9].
Eminescu spunea toate acestea, cu clarviziunea lui de geniu, în plină alianţă cu Moscova în Războiul de Independenţă care ne‑a adus pierderea Basarabiei sudice, în pofida perfidiei în faţa Europei că „oferea”, la schimb, Dobrogea, deşi Dobrogea era, prin vechime şi etnicitate, teritoriu românesc. De altfel, în tratatul de pace de la Berlin (iunie‑iulie 1878), se recunoaşte reunificarea/reintegrarea Dobrogei, a Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor la statul român[10]. Ticăloşia „diplomatică” de succes în faţa tratativelor de la Berlin, care excludeau calitatea de „aliaţi” ai Moscovei, reproducea, la altă scară, nedreptăţile istorice suferite la 1775 (cu Bucovina) şi cu Basarabia, la 1812, teritorii care n‑au fost nici măcar cucerite cu sabia: „Cu sabia n‑a fost luată însă nici Bucovina de austrieci, nici Basarabia de ruşi, ci prin fraudă./ Pentru Bucovina s‑a cumpărat delegaţii turci şi un general rus, pentru Basarabia asemenea; căci delegaţii Rusiei primise ordin din San‑Petersburg să‑ncheie pace cu orice preţ, de vreme ce intrase Napoleon I în Rusia. Dragomanul Porţii, fanariotul Moruzi, cumpărat şi sperând a veni la domnie prin ajutorul Rusiei, a încheiat pacea de la Bucureşti. Moldova întreagă n‑o putea ceda ruşilor, că atunci n‑ar fi avut unde domni, cedă deci jumătatea ei dintre Prut şi Nistru./ O flotă engleză stătea în Bosfor şi sili pe sultan să încheie pacea de la Bucureşti./ Sultanul ridică mucul condeiului de pe tratat şi trecu pe o altă hârtie: sentinţa de moarte a lui Moruzi./ Iată în câteva linii generale cestiunea de drept pe care ne‑o rezervăm a o espune pe larg în alte numere”[11].
Istoria întreagă o va concentra în cel mai profund studiu istoric al său, intitulat Basarabia, publicat, în serial, în numerele 3, 4, 7, 8, 10, 14 martie 1878. De menţionat că Eminescu nu pune nicio clipă la îndoială geniul cultural al lui Dimitrie Cantemir, catalogându‑l drept „unul din oamenii cei mai învăţaţi al secolului său”, într‑un articol din „Timpul”, la 9 februarie 1880. Citează, când are nevoie, din cărţile lui Dimitrie Cantemir. Rămâne ingeniozitatea cu care el se slujeşte de opera mezinului Antioh spre a nu‑l ierta pe Cantemir, politicianul, în privinţa uşurinţei cu care a căzut victimă, prin mimetism de tip Longinus, crezând în teoria că Imperiul Ţarist este unul civilizator[12], prin ortodoxie, comparativ cu Imperiul Otoman, când, de fapt, Rusia nu ieşise din mentalitatea Hoardei de Aur mongolice, cum va demonstra autorul Luceafărului, cu argumente sclipitoare, reliefate în cartea mea Basarabia eminesciană (ediţiile din 2012, 2018).
■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei
Note:
[1] Anghel Demetriescu, Opere, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1937, p. 236‑237.
[2] Ibidem, p. 237.
[3] Aron Pumnul, Lepturariu rumânesc cules de’n scriptori rumâni, I‑IV, Viena, 1862‑1865.
[4] Fănică N. Gheorghe, Mihai Eminescu – analize şi sinteze, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1972, 1977.
[5] Nicolae Georgescu, Nodul gordian. Studii şi articole despre ediţia princeps Eminescu, I, Iaşi, Editura Junimea, col. „Eminesciana”, 2020, p. 254‑258.
[6] Ibidem, p. 257.
[7] Cf. Tudor Nedelcea, articol Antioh Cantemir, în Dicţionarul general al literaturii române, C/D, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004, p. 41‑42.
[8] Aron Pumnul, Lepturariul românesc, III, Viena, 1862, p. 486.
[9] M. Eminescu, Opere X, Publicistică 1 noiembrie 1877‑15 februarie 1880, „Timpul”, Bucureşti, Editura Academiei, 1989, p. 54, 55.
[10] Ibidem, p. 505.
[11] Ibidem, p. 55.
[12] A se vedea eseul cantemirian Interpretarea naturală a monarhiilor.
Theodor Codreanu
