Eseu - Publicistică - Critică literară

Dies Irae

Cu o geneză legendară şi cu un apogeu ritualic legat de Ziua Morţilor, poemul teologic Dies Irae a generat de‑a lungul veacurilor suficiente controverse în rândul exegeţilor – este suficient să ne gândim la reformele consecutive Conciliului Vatican II, când au fost înlăturate multe texte marcate de spiritualitatea negativă moştenită din Evul Mediu, în care se insista pe frică, disperare şi terifianţă eschatologică, fiind privilegiate, în schimb, secvenţe ce exaltă speranţa şi credinţa în resurecţie –, dar şi nenumărate compoziţii muzicale şi poetice. În această sferă spirituală se înscrie şi Dies Irae, versiunea lirică a Denisei Crăciun, apărută în 2023 la Editura Hertzog cu o prefaţă de Adrian Lesenciuc. Esenţial dialogică (cu Divinitatea ca interlocutor tăcut), traversată atitudinal de tot ceea ce încapsulează spiritul „osanalei”, poezia Denisei Crăciun se configurează tematic între reflecţia asupra condiţiei umane – receptată uneori ca ruptură decisivă în raport cu divinitatea („în ziua mânierii tale/ sunt golul nevăzut ce ne desparte”) – şi obsesia soteriologică a cuvântului – de la Logos‑ul genezic la limba veche, de la cuvântul în măsură să înlăture ceaţa şi să ofere claritate la cuvântul poetic, supus Judecăţii finale. Divinitatea şi cuvântul reprezintă două certitudini reiterate constant în poemele volumului, angrenate dialogic într‑o continuă sondare gnoseologico‑spirituală.

Postumă, poemul care deschide volumul Denisei Crăciun, explorează căile de eludare a anxietăţii produse de spectrul Judecăţii de Apoi, optând pentru transfigurarea teologiei în ştiinţă a cunoaşterii („e mult de când nu mai ştiu nimic/ despre viaţa de dincolo”), într‑o gnoseologie apofatică deschisă înspre posibilitatea mântuirii. O similară potenţialitate se insinuează şi în poemul Amor fati, ca remediu la resemnare. Mediată de logos, ea este simultan cunoaştere intuitivă de sine şi cunoaştere a Creaţiei, inclusiv cunoaştere în sens genezic, de natură divină, imprimând o anumită ascensionalitate fiinţei singulare (cu un reper constant în divinitate), din moment ce singularitatea rămâne infinit mai dezirabilă şi mai creatoare decât singurătatea în logica artei poetice privilegiate de către Denisa Crăciun.

Prezenţa dublei negativităţi (precum „nicăieri înspre nicăieri”) în materia lirică a volumului deschide calea unei duble interpretări: pe de o parte, ea potenţează sentimentul de angoasă asociat perspectivei eschatologice, iar pe de alta, privită strict logic, ea se converteşte într‑o neutralizare a spaimei, permiţându‑i hermeneutului o apropiere de teritoriul speranţei.

În poemele volumului, cuvântul clarifică şi validează, mai cu seamă atunci când se converteşte explicit în Cuvântul poetului, expresie ultimă a vieţii trăite întru Logos, aşa cum se întâmplă într‑un poem cu iz de scenariu mesianic intitulat Şi cântecul se rostogoleşte: „atunci îţi scuturi ramurile de arginţi nu de arginţi/ are nevoie viaţa ta trăită întru Cuvânt nu/ ea nu poate rămâne cenuşă pe făraş/ aşa cum zeilor nu li se ia ospăţul de sub nas/ nici versului tău nu îi va fi retrasă suflarea/ adierea soarelui la miezul nopţii/ cuvintele tale vor continua să urce/ bucuroase pe Golgota lor de cuvinte/ ce nu îşi leapădă Sinele/ în zori/ cocoşul se face piatră/ şi cîntecul se rostogoleşte/ prin sângele neamurilor/ până la litera necesară”. Dacă substratul evocă aglutinant scenele Crucificării – inclusiv prin intarsierea lepădării Sfântului Petru înainte de cântecul cocoşului cu imaginile cocoşului de piatră din reprezentările medievale (un foarte bun exemplu se găseşte la biserica Santo Stefano din Bologna) –, traiectoria identitară a poetei urmăreşte o genealogie de ordin spiritual, miza rămânând o ars poetica dominată de portanţa resurecţionară a cuvântului.

Fragmentare eschatologii veterotestamentare colorează arta poetică subtilă din Dies Irae (poemul care dă titlul volumului) – „Şi viaţă frate/ spuse femeia poetului mort/ de sub scoarţa şoselelor/ se scurgea un Dies irae/ cum numai cei rămaşi în afara corabiei/ lui Noe/ mai respiraseră” –, un spectacol concentrat de periclitare eschatologică, de consecutive, dar fragile scenarii ale revoltei împotriva finitudinii, urmate îndeaproape de gesturi de retractilitate, de regrupare în sine, cum se întâmplă în Poemul altui poem, expresie convulsivă a unei revolte eşuate: „o aplecare peste hăul săpat în cuvânt/ una singură de‑aţi fi avut – fie şi în gând –/ asupra morţii v‑aţi fi năpustit cu un urlet în fiecare por al pielii abandonate în faţa oglinzii/ pe podea pare o mare de valuri/ răsturnată în netrupescul/ trup rămâne şi nu se mai împrăştie în afară”.

Între pierderea de sine şi regăsire se consumă un scenariu iniţiatic soldat cu o renaştere, fie prin dobândirea unei noi identităţi, fie prin reîntregirea cu cea originară: „Chip împăturit printre pliuri de Cuvânt […] la capătul drumului/ desfăcut în noapte/ eşti clipa neumbrită în care mă pierd/ şi totodată/ mai reîntregită ca niciodată/ mă regăsesc” (Psalmul apei). Opţiunea pentru modelul christic personalizat în registru personal sugerează un privilegiu resurecţionar rezervat poetului ca entitate redefinibilă identitar prin propria sa creaţie. „Eram cuvintele unui poem” – ni se spune în epilogul unor versuri cu ecouri din Cântarea Cântărilor (Ploaia ne ştergea feţele) –, identificarea singularităţii creatoare cu propria creaţie sugerând o utopie spirituală ultimă, în care poezia se proiectează destinal şi soteriologic, ideea fiind reluată în poemul Miracolul Vâslei: „m‑ai dat uitării şi la fiare înfometate/ de lumină/ spiră printre spirele Literei ce respiră/ mă las în voia valurilor/ şi a Vâslei de vieţuire azvârlitoare/ mă las în voia Ei şi Ea/ milostivă şi a toate iertătoare/ mă retrimite alături de Tine să fiu/ Începutul unui poem”.

Dincolo de portanţa sa identitară, poezia înseamnă libertate şi sacralitate („aşa cum norii nu îi poţi înghesui în ţarc/ nici poemul nu se lasă prins/ mesager ceresc înaripat el vine/ în taină te priveşte sfinte/ sunt tainele susurate la ureche” – Aşa cum norii), la fel cum ea semnifică re‑scriere, re‑mitologizare, resurecţie şi recurs ultim, din moment ce doar cuvintele aşternute într‑un poem au puterea de a reconstrui fiinţa confruntată cu spectrul Judecăţii, de a anihila frica generată de moarte. La capătul tuturor ipostazelor sale, arta poetică a Denisei Crăciun poate fi concentrată în covingerea că „poezia e delir un delir beatific sublim” (Află), adevăr străin confraţilor fără har.

Deseori, fragmentele veterotestamentare şi secvenţele christice (precum cea din Salve visare, reconstrucţie lirică a intrării în Ierusalim a lui Iisus, deturnată într‑o analiză impenitentă a fanteziilor eroizante cu care intrăm pe scena lumii) suportă hibridizări de ordin esoteric, panteist sau mitologic. Astfel, poemul Şi mai sus încorporează în logica sa ascensional‑spirituală o creatură benevolentă din mitologia persană numită Simorg, metaforă a divinităţii în sufism (o găsim în Manavi/ Mathnavi, unul dintre cele mai influente texte ale literaturii Islamului, scris în a doua jumătate a secolului al XIII‑lea de către faimosul poem Rumi): „Un foc în noapte/ unitar şi multiplu/ mi‑ai dăruit două iubiri/ două anotimpuri/ într‑unul mi‑am tăiat inima/ şi‑am aruncat‑o câinilor din lanţ/ iar în celălalt alături de Simorg/ am zburat pe muntele Qaf/ şi mai sus/ printre fulgere/ tu erai/ fără ochi/ te‑am privit/ fără gură ţi‑am zis/ te iubesc cu două iubiri”. Dintr‑o cu totul altă sferă vine Tipheret, cel de‑al şaselea element din Arborele Sefirotic, asociat, printre altele, spiritualităţii şi frumuseţii, a cărui unicitate relaţională garantează transmutarea şi inversarea polarităţilor. Asociat înălţării în Sacrificiu, Tipheret funcţionează referenţial într‑o ecuaţie identitară creatoare, al cărei protagonist este „vieţuitorul de cuvânt”, poetul. Acestora li se alătură Marea Zeiţă, dar şi Lilith (figura centrală din Danse Lilith, volumul poetei apărut în limba franceză în acest an) în Cea de‑a doua venire a Ei, într‑un subtil exerciţiu de remitologizare cu subtile implicaţii esoterice: „amintindu‑ţi îşi va aminti şi El/ de nedreptatea adusă Celei dintâi/ ce numele întreg i L‑a rostit/ dispărând din grădină cete/ pigmee de zei prin limbile ceasului/ zbârnâie răspândesc zvonuri/ despre cea de‑a doua venire a Ei”.

Ancorarea în textele canonice demonstrează nu numai rafinamentul intertextualităţii cu care filoloaga Denisa Crăciun operează (trebuie menţionat faptul că ea a obţinut un doctorat în literatură comparată, cu o lucrare consacrată operei lui Umberto Eco, fiind actualmente cercetător la Universitatea Clermont‑Auvergne), ci şi originalitatea şi fluiditatea construcţiei lirice din trena referinţelor. Un bun exemplu îl oferă poemul Deus Deus meus, veritabilă artă poetică şi subtilă mărturisire de credinţă dezvoltată pe canavaua Psalmului 137: „Pe malul fluviilor din babilon/ şedeam şi plângeam/ Doamne Domnul meu/ ne pierdusem harpele/ într‑o mare tristeţe/ şi gurile/ nu mai aveau cum să zămislească/ strigătul/ numele ţi‑l rostesc pe toate feţele/ închis în mine zi şi noapte/ sporeşte o iubire interzisă/ sălciilor de la capătul lumii”. Simetric, Ceci n’est pas un pamphlet îl parafrazează ludic pe Magritte, substituind faimoasa pipă cu formula muşcătoare a… pamfletului: „Bufon rănit în orgoliul mare/ cât planeta maimuţelor/ mustăţi scoţi din litere de ziare/ şi limba la stele convins că ele/ tremurând îţi vor cădea la picioare/ cum nimeni nu se lasă impresionat te pui pe căutat/ nod în papură doar doar se va isca vreo gâlceavă/ stai liniştit nu mai ai de ce să‑ţi fie teamă: da da ridicol/ eşti deja”.

■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific

Constantina Raveca Buleu

Total 2 Votes
0

Constantina Raveca Buleu

Constantina Raveca Buleu s-a născut la 16 martie 1979 la Bistrița. A absolvit Facultatea de Litere a Universității “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, specializarea limba și literatura româna – limba și literatura germană (2002), apoi masteratul Istoria imaginilor – istoria ideilor din cadrul aceleiași facultăți (2003). În 2008 a obținut titlul de doctor în filologie, cu distincția Summa cum laude, cu teza Paradigma puterii în secolul al XIX-lea. Petrece un stagiu de cercetare la Universitatea din Bologna (2005) și un stagiu de cercetare la Jawaharlal Nehru University, New Dehli, India (2009), participă la mai multe congrese și conferințe naționale și internaționale. Este membră al Uniunii Scriitorilor din România și a Asociației de Literatură Generală și Comparată din România. Publică studii și cronici literare în mai multe reviste din țară și din străinatate.

Premii: Biblioteca Județeană “Octavian Goga”, în cadrul celei de-a doua ediții a “Anului editorial 2007 – carte și presă clujeanș”, premiul pentru eseu.

Cărți: Reflexul cultural grec în literatură. Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2003; Dostoievski și Nietzsche. Congruente și incongruente. Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004; Patru eseuri despre putere. Napoleon, Dostoievski, Nietzsche, Foucault. Prefață de Stefan Borbély, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007; Paradigma puterii în secolul al XIX-lea, Ideea Europeană, 2011

Cărți publicate de Constantina Raveca Buleu (vezi aici)

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button