Setea de frumusețe
Ce tot caut atunci când mă îndepărtez – apoi, mai târziu, în aceeași zi năucitoare – de Mormântul lui David (loc disputat și pus sub semnul îndoielii, unii arheologi presupunând că de neîntrecutul Psalmist e înhumat în același mormânt cu Regele Solomon, în Bethleem), când îmi amintesc de rugămintea cuiva prea exact sau doar prudent pentru una dintre firile mele, de a ezita să‑mi fac cruce? Și, totuși, mă surprind că fac acest gest discret, esențial, de recunoaștere, mărturisire și asumare a credinței creștine, cu limba în cerul gurii, și îl repet și la Zidul Plângerii, pe urmă în alte locuri sfinte, unde mi se atrage atenția că în vecinătatea noastră se află israelieni religioși și, din prudență, se cuvine să păstrez o discreție fără fisură.
Ce caut și sunt departe de a mă opri din această fermecată… era să zic… căutare, în Piazza Senioriei sau în impunător‑minunatul Palazzo Pitti, sau printre ruinele Forumului Roman, unde ajungem după un periplu peripatetic pe străzile, bulevardele, în muzeele, bisericile și catedralele acestei cetăți frumoase, considerată una dintre capitalele frumuseții lumii? Iar printre fermecatele ruine ale Romei, care ne aduc aminte de ultraputernicul imperiu de durata unui mileniu și de cruciadele‑i, în opinia fericitului Ovidiu, civilizatorii, ce insist să caut oare și, mai cu seamă, ce aștept să găsesc? Și pe domeniile impresionante, care adăpostesc locul de odihnă veșnică al lui Confucius, ce caut eu? Ce tot caut în cimitirul de coloane – cum i‑am zis pierdută într‑un surâs: mă simțeam, culmea, acasă! – din Caesarea israelită, cuprinsă de o melancolie spulberată cât ai clipi, când mă îndrept spre malurile înnisipate ale Mediteranei colorate într‑un albastru intens, de vis, în timp ce ascult albatroșii, și‑mi imaginez felul în care, pe vremuri, Împăratul Irod cel Mare, la a cărui poruncă fusese edificată cetatea, adâncise cu treizeci și șase de metri, în aceste locuri, marea pentru a construi un port, precum și urbea de aici, special pentru Împăratul roman, în semn de omagiu, problema apei potabile fiind, și ea, ca și în Rishon, de altfel, ca și în alte orașe israelite, rezolvată într‑un târziu cu brio? E adevărat că și aici, la Caesarea (ortografiată frecvent și Cesarea), această lipsă fundamentală fusese soluționată… monumental: s‑a construit un apeduct ce aducea apa potabilă direct din Munții Carmel! În luptele‑i seculare cu natura, încă o dată, părea că omul a ieșit învingător. Referindu‑se la impresionanta cetate, transformată după incendierea Ierusalimului în anul 70 d.Ch. în capitală, istoricul Flavius Josephus scria, între altele: „Regele a triumfat asupra naturii și a construit un port mai mare decât Piraeus, (…) în timp ce frumusețea lui era atât de mare, de parcă nu ar fi existat obstacole”. Și abia intrată în apa caldă a Mediteranei, ce smulge din malurile plajei orașului Bat Yam (fiica mării), uitând de toate și înotând în voie, târziu, în noapte, ce caut? Ei, ce? Deocamdată e limpede că văd lumea ca o grădină, privită prin ochii grădinii din inima mea. Și că mă grăbesc să fac declarații de dragoste frumuseților surprinse pretutindeni cu ochiul fericit de tot ceea ce vede, contemplă, admiră…
Cu ani în urmă vizitasem, împreună cu Leon Volovici și fratele meu, Andrei, Universitatea din Ierusalim, unde am stat îndelung în grădinile‑i fabuloase și am admirat vegetația luxuriantă, sistemul de irigare ultrasimplu, care pentru noi, sau cel puțin pentru mintea mea de poet, părea din cale afară de sofisticat, cu rețelele de computere și mașinării, ce măsoară umiditatea solului și, respectiv, cantitatea de apă necesară, picurată la propriu prin instalația impresionantă. Și în acele grădini de o frumusețe emoționantă regăseam fragmente de rai și nenumărate pretexte de a mulțumi divinității pentru darul de a fi așezat în mine setea de frumusețe, dorința de a o hrăni mereu și de a‑i crea, zi de zi, aproape, condiții să se exprime prin mine, așa cum sunt, atât cât sunt, mai sunt încă…
Ce aștept să găsesc în aceste și alte locuri‑minune de pe fața pământului? Sau aștept pur și simplu să mă regăsesc pe mine însămi, da, să mă regăsesc pentru a mă reconstrui dintr‑un unghi diferit, vreau să zic, poate chiar aici, acum, în vreme ce admir prin parbrizul mașinii Turnul cu ceas din Yaffo – un fel de străbunic al Turnurilor Azrieli, Electra, Shalom Meir sau Kirya din Tel Aviv, impresionante atât prin arhitectură și înălțime, cât și – poate că mai cu seamă – prin forme? Dar atunci când înaintăm printre grămezile de fructe exotice din enorma piață istanbuleză, frapați de varietatea deconcertantă a culorilor, mirosurilor și gusturilor, suntem opriți de proprietarul unei minicafenele și – înainte de a protesta din politețea inimii – suntem serviți cu o cafea turcească, a cărei aromă ni se răspândește în mădulare, exact la fel procedând, peste timp, și un vânzător din piața centrală din Salonic, un amfitrion desăvârșit și extrem de inventiv, care în afară de cafea ne servește și cu halva, și ne vorbește în franceză și rusă, și parcă nu vrea să ne lase să plecăm în drumul nostru, iar noi, adică Ion și Janina Ianoși, Nicolae Breban, Andrei Potlog și subsemnata, ne uităm mirați unii la alții și acceptăm invitația mai mult decât insistentă, bucurându‑ne de acest popas involuntar ce ni se pare deodată survenit la timp?
Ce s‑a întâmplat, de fapt, când, aflându‑ne la Zidul Plângerii, am înaintat prin mulțime – o aglomerație de pomină, de altminteri, firească în miezul zilei – și am stat cuminte în spatele credincioșilor care se rugau legănându‑se în ritmurile rugăciunii și ale cântecului muezinului auzit distinct, deși venea de departe, apoi am cuprins cu privirile impunătorul zid, oamenii ce stăteau unul lângă altul și, cu mâinile sprijinite de milenara construcție, se rugau? Privirile parcă mi‑ar fi fost, atunci, deodată întoarse spre scara aflată în partea dreaptă a zidului spre care, treptat, curgeau râuri de oameni, și, constatând că nu e nimeni acolo, m‑am auzit că mă întreb: de vreme ce nu e nimeni acolo, chiar nimeni, de ce aș continua să aștept aici, în spatele celor care se roagă sau înaintează spre zidul dinspre răsărit, și n‑aș urca pur și simplu? Nu e nimeni acolo, sus, murmura cineva înlăuntrul meu, chiar nimeni, atunci de ce, se întreba, din nou, cineva înlăuntrul meu, n‑aș urca pe aceste trepte ale fericiților? Și acel murmur sau amintirea acelui murmur, depusă în peșterile ființei, se impune și se strecoară într‑un poem scris cu sufletul luminat deodată… și contrariat de‑a binelea.
Din ce motive fie acolo, la milenarul Zid din preajma moscheei Al‑Aqsa, fie în casa din vecinătatea Palazzo Pitti, unde Dostoievski a scris romanul Idiotul, fie în altarul templului taoist, unde urmăream, pe platoul tibetan, o porumbiță care ciugulea grăunțe dintr‑o tavă de aramă după ce urcasem o scară cu zeci și zeci de trepte, pe o arșiță devastatoare, fie în scuarul din grădinile situate în apropierea Catedralei Notre Dame, când am stat îndelung în fața unei magnolii, fie când întârziam în fața a două tablouri, fără să îndrăznesc să mișc, cu respirația tăiată, de parcă m‑aș fi aflat la poalele sacre ale Fujiyama – Sărutul de Gustav Klimt și Sursa de Jean‑Auguste‑Dominique Ingres, capodopere vii, copleșitor de vii, contemplate îndelung la Musée d′Orsay – sau altundeva, aveam senzația persistentă de déjà vu? Ceva insistent și tenace îmi sugera că am mai trecut prin acele locuri și am mai văzut ceea ce tocmai se dezvelea în fața ochilor mei, care, uneori‑adeseori, au nevoie de timp ca să simtă, să vadă și să înțeleagă, căci se întâmplă ca… În sfârșit, în sfârșit…
■ Poet, romancier, eseist şi editor
Aura Christi