Victor Ravini (n. 10 septembrie 1943, Caracal) este o personalitate insolită a culturii românești contemporane, începând cu aventura halucinantă a celor patru romane publicate sub directoratul lui Mircea Sântimbreanu la Editura Albatros și ajungând la o labirintică investigare a hermeneuticii mioritice, singulară prin tratatul în limba suedeză „Miorița” – Odödlighetens källa (Stockholm, 2012), la care se adaugă „Miorița” – izvorul nemuririi (Stockholm, București, 2012, 2016, 2017) și proaspăta carte de eseuri Miorița până la stele (București, Editura Academiei Române, 2024, prefață de preot conf. univ. dr. habilitat Constantin Necula, prodecanul Facultății de Teologie Ortodoxă „Sf. Andrei Șaguna” din Sibiu).
Noi, ceilalți, i‑am citit eseurile, întâlnite în diverse reviste din țară și din străinătate, așteptând ca momentul suedez să pătrundă până la cunoașterea publicului cititor avizat de importanța fenomenului a ceea ce Blaga a numit „spațiul mioritic”. Eu, de pildă, am avut norocul să primesc un exemplar din „Miorița” până la stele (Editura Academiei Române, 2023) trimis prin poștă de Doamna Rodica Lăzărescu, căreia îi mulțumesc și pe această cale.
Cuvântul‑înainte al Părintelui Constantin Necula începe abrupt, ca avertizor asupra dificultății temei din perspectiva unei imense tradiții a cercetării științifice care acoperă peste două secole de folcloristică, dar și de ideologie: „Știu. Ce voi scrie nu se încadrează la știință de carte”. Ba chiar e vorba de o enormă „știință de carte” a noului exeget care îngăduie recitirea și interpretarea celor 973 de variante, cum încearcă să rezume Părintele Necula: „Recitirea baladei în cheie non‑ideologică deschide un orizont nu doar seducător, ci aproape convertitor. Recunosc că după primele pagini am transcris pe foi volante bibliografia într‑un nedrept subsol de pagină. Am dat fuga la Biblioteca Facultății noastre de Teologie din Sibiu și mi‑am reluat locul în sala de lectură, adâncit în sutele de repere redobândite, ca un vis frumos întors pe pragul somnului celui veșnic. Pentru că subscriu ideii că avem de a face cu un poem‑cântare dintr‑un areal liturgic al Învierii și, ca unul ce am ascultat în copilărie și glasul tulnicat al baladei din Poienile Izei și pe Vișeuri și pe coamele cu piersici în pârg de la Șarânga Buzăului, nu departe de reperul arheologic al cetății de la Pietroasa – care din 1837 ne face să zărim altfel propria noastră cultură materială –, admir construcția prin care autorul întoarce Miorița de la moarte la Viață”. Căci, într‑adevăr, prefațatorul trebuie să‑și dezică bucuros primul enunț, aflându‑se în fața unor rigori contrapunctice de ordin simfonic: „Ceea ce încântă este coerența argumentării care te prinde, dincolo de retorica interioară, într‑un soi de restaurare mimetică a miturilor fundamentale pe care le ținem, inel de logodnă, activate de nemurirea din noi. Am simțit că sunt răzbunat pentru toate analizele infecunde care au chinuit ritualul inuman al comentariului școlar”. Iar unul dintre exemplele emblematice este falsa relaționare didactică dintre Miorița și romanul Baltagul al lui Mihail Sadoveanu, fără a‑i pune romanului vreo clipă la îndoială valoarea de capodoperă (Vezi cap. Sadoveanu mai bine nu scria „Baltagul”). Victor Ravini are a se confrunta și cu alți monștri sacri: de la Mircea Eliade și Lucian Blaga până la Alexandru Amzulescu, Adrian Fochi, I.C. Chițimia și Gheorghe Vrabie, ultimii patru consacrând situarea istoriografică a Mioriței în capitolul Poezia epică din tratatul de Istorie a literaturii române, vol. I, Editura Academiei Române, București, 1964.
Cartea lui Victor Ravini e construită din 26 de capitole, polemice, dar nu agresive, scrise într‑o deplină urbanitate, precizând într‑o Lămurire: „Cercetătorii anteriori ai Mioriței au înțeles‑o ca pe un text profan, deci exoteric, și ne‑au oferit explicații contradictorii, întunecoase și deprimante. Nu polemizez cu ei, ci îi apăr. Nu aveau acces la cărțile de referință publicate după trecerea lor la nemurire și nici nu aveau cum să cunoască exigențele științifice ale metodologiei de cercetare din zilele noastre” (p. 11). Reproșul dintâi adus cercetătorilor anteriori este că n‑au ieșit din referențialul prim, exoteric, de unde au rezultat labirinticele contradicții deviante până la căderea în ideologie. Autorul schimbă radical referențialul: Miorița este, prin excelență, un text esoteric. Este un mit. Victor Ravini amintește că identificarea „baladei” cu un mit a fost punct de plecare în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941) a lui G. Călinescu și a supraviețuit prin foarte puțini cercetători, între ei și Ion Filipciuc, citat, în mai multe pagini, cu un articol din 1983 publicat în revista ieșeană „Cronica”. Din păcate, Victor Ravini cunoaște prea puțin imensul travaliu pe câmpul exegezei mioritice a lui Ion Filipciuc, începând cu revista „Miorița” și sfârșind cu academicul volum „Miorița” și alte semne poetice (Editura Biblioteca „Miorița”, Câmpulung Bucovina, 2002), în care elaborează o doctrină a constantelor generată tocmai de capodopera poeziei noastre populare. Iată un pasaj în deplină concordie cu argumentele lui Victor Ravini: „Despre Miorița, cel puțin două veacuri împlinite de la o primă atestare documentară de prin anii 1792‑1794, românii n‑au știut spune decât că este un cântec minunat de frumos ori cea mai de preț creație folclorică iscată în ținuturile carpatice, dar încă va mai trece vreme până să se poată configura sistemul care asigură rostul funcțional și structura poetică specifice acestei capodopere a culturii universale”[1]. Aceste constante‑arhei sunt esoterice, de stabilitate ontologică, spune Ion Filipciuc: „La început a fost constanta. Pentru că în principiu, la început, așadar, a fost numărul, și numărul era cuvânt, iar cuvântul era Dumnezeu – precum stă scris în Evanghelia după Ioan – și Dumnezeu nu poate fi decât constant la gradul absolut. Altfel, ceea ce nu avea nici început și nici sfârșit ar fi continuat să‑și vânture variabilele suprimându‑se reciproc și perpetuu pentru a spori necuprinderea. Căci haosul incomensurabil nu‑i altceva decât un nou cosmos în care nu există nici o constantă”[2].
■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei
Note:
[1] Cf. Theodor Codreanu, Teoria constantelor și „Miorița”, în „Bucovina literară”, XXXIII, nr. 7‑8‑9 (377‑378‑379, 2022, p. 87‑90.
[2] Ion Filipciuc, op. cit., p. 7.
Theodor Codreanu
