Ion Taloș – cărțile recente
Că ION TALOȘ, Privat‑Dozent la Universitatea din Köln cu o teză de abilitare dedicată substratului folcloric și etnografic al poemului Chanson de Roland, lucrează la nivelul maximal pe care‑l pretinde exigența științifică mondială se înțelege de la sine, deoarece, cu ultimele două cărți publicate la noi de către autor, cea din 2021 dedicată Împăratului Traian și conștiinței romanității românilor, respectiv cea din 2023, mai eclectică decât prima, intitulată De la băile romane la colinda făptuitorului bun, ne aflăm în fața unor realizări intelectuale de anvergură, care nu numai că îmbină în mod savant metodologii preluate din folclor, etnografie, istoriografie sau știința comparată a religiilor, dar sunt și exhaustiv documentate în urma unor cercetări neobosite, Taloș fiind capabil să‑și urmărească tema până‑n cotloanele ultime ale unor arhive necercetate de către nimeni până la el.
Un exemplu, între altele, îl constituie poezia de nuntă pe care „precursorul Școlii Ardelene”, sasul Johannes Tröster din Cârța Făgărașului, o tipărește într‑o publicație care a apărut la Nürnberg în 1664. Decopertarea ei în volumul dedicat Băilor romane e o premieră mondială: „informația și textul lui Tröster nu sunt cunoscute în literatura de specialitate” – precizează Taloș –, tot așa cum „nu se știe aproape nimic despre sejurul lui Johannes Tröster în Germania”, numai că, pentru a o putea realiza, savantul român a mers cu stăruință, timp de mai multe luni, pe urmele doar bănuite ale textului, l‑a identificat în arhivele municipale ale orașului Nürnberg, a solicitat dreptul de a‑l consulta și de a‑l reproduce, mostre similare de abnegație erudită punctând în mod firesc documentarea fiecărei teme de care autorul s‑a apucat, el dând dovadă, fără excepție, de o etică științifică exemplară.
Îl mai caracterizează, în răspăr cu generalizările teoretizante pripite de care se lasă ispitiți unii dintre colegii săi mai tineri, atenția „sacră” acordată detaliului de teren, indiferent cât de mărunt poate să pară el. În antropologia practică, o descoperire accidentală poate răsturna ditamai domeniul, deschizând o cale de interpretare neîntrezărită de nimeni înainte. E „lecția” care l‑a format și pe Taloș, atunci când el a descoperit o colindă a Meșterului Manole în Sălaj, care i‑a redimensionat viața, deși a întâmpinat suspiciuni sau adversități. În mod similar, cele două cărți pe care le discutăm acum conțin zeci de piste hermeneutice virtuale, deschise cu generozitate pasionaților. Rolul lor e unul altruist‑catalitic, savantul clujean fiind interesat, în subsidiar, și de constituirea unor comunități internaționale de antropologie factuală, dedicată identificării și analizei vestigiilor ritualice și mitice ale comportamentului istoric și ale discursului care îl reflectă. Așa se explică omniprezența colindului în cercetările lui Taloș, fiindcă dacă terenul oferă un colind, apartenența lui la arhaicitate e garantat.
Masiva lucrare de abilitare dedicată elementelor de substrat prezente în Chanson de Roland, din care găsim fragmente în cartea consacrată Băilor romane, conține numeroase vestigii de comportament ritualic. Elementul convergent al tuturor acestor metodologii îl reprezintă regândirea ideii de oralitate, de existență orală, în condițiile în care există azi și savanți care le consideră anacronice, nedemne de o abordare obiectivă, realizată cu instrumentar științific. Dimpotrivă, Ion Taloș demonstrează convingător, cu fiecare studiu pe care îl definitivează, că oralitatea e în continuare vie, autentică în Europa, ea conținând, adesea, chiar vestigii de substrat pe care cultura scrisă le ignoră. Se ajunge, astfel, la o versatilitate creativă, de tip combinatoriu, a oralității spontane, care s‑ar cuveni să fie avută în vedere ca „umbră”, ca dublet al culturii canonice, și ne putem gândi dacă nu cumva o asemenea abordare în două chei complementare n‑ar fi utilă și pentru analiza diferitelor paliere ale multor manifestări culturale recente (ezit să le cataloghez, reductiv, ca „postmoderne”, dar cititorul va înțelege încotro bat…), pentru informal, street art sau happening, ca expresii ale culturii „populare” adaptate noilor cerințe ale timpului.
O preocupare în esență etnogenezică traversează, de la un capăt la altul, volumul intitulat Împăratul Traian și conștiința romanității românilor. Cultură orală și scrisă din secolele XV‑XX (Ed. Școala Ardeleană, Cluj‑Napoca, 2021), dezvoltat în siajul convingerii potrivit căreia mediul rural a fost principalul păstrător al credinței în apartenența la latinitate a poporului român, „satul – scrie autorul – având trează conștiința latinității noastre cu mult înainte ca ea să fi fost dovedită științific”. Evoluând, în mod declarat, în opoziție cu metodologia „școlii Boia”, Ion Taloș se folosește aici de persistența cultuală și de omniprezența geografică ale „mitului traianic” pentru a demonta formula intelectualizantă a „satului atemporal, aflat în afara istoriei”, înlocuind‑o cu o imagine mai reală a ei, de comunitate care‑și asumă în mod responsabil eterogenitatea mit‑istorie și este mai flexibilă în privința sacrului decât ar putea teoreticienii crede, argumentul principal constituindu‑l modul în care imaginea Împăratului Traian și conștiința etnogenezei se reflectă, de‑a lungul vremii, în răspunsurile la chestionarele distribuite în mediul rural de către Odobescu, Hasdeu, Densusianu și I. Mușlea.
Taloș pornește de la întrebarea fundamentală a domeniului, formulată de medievistul Julius Jung: „cum se face că dacii romanizați au ajuns să‑l cânte pe Traian, deși ar fi avut tot atât de puține motive s‑o facă, precum aveau retoromanii să‑l cânte pe Augustus […], sub auspiciile căruia și‑au pierdut libertatea”. (p. 65) Răspunsul imediat, la care și Ion Taloș aderă, este unul de tip etnogenetic: răspunsurile la chestionare se calchiază pe structura antropologică a eroului civilizator, puternic nevoie‑mare, venit dintr‑o țară cu o istorie și o organizare socioeconomică stabile pentru a pune bazele unui popor cu urmași trăitori până în zilele noastre. Protagoniștii răspunsurilor la chestionare invocă sistematic, ca referință materială a convingerii lor, marile fapte de arme și de civilizație ale lui Traian, a căror persistență în tradiția orală e grupată de către Ion Taloș în microcapitole distincte dedicate imaginii lui Traian de învingător al dacilor, existenței, prin tradiție, a unui „prat al lui Traian”, unde s‑ar fi dat lupta finală și – după unii – unde s‑a serbat victoria (potolit, cum i se potrivește unui cuceritor de esență stoică), alte microcapitole fiind consacrate constructorului (al podului transdanubian și al drumurilor romane, ubicue pe teritoriul național), surpriza de ansamblu constituind‑o imaginea preponderent negativă pe care respondenții o acreditează în privința dacilor, evident discutabilă, dar uneori savuroasă. Aflăm, de pildă, că atunci „când au venit strămoșii noștri, aici au găsit pe daci. Aceștia erau niște oameni mici, așa că doi romani puteau să bată cinci daci.” Altundeva se vorbește de un „Traian care s‑a bătut cu fel de fel de lifte și, zdrobindu‑i, le‑a cuprins pământul și a așezat pe strămoșii noștri”, pentru ca un alt răspuns să conteste pretinsa „micime” a dacilor, dar să spună că „erau grozav de înalți, însă și răi”. Elogierea lui Traian pe motivul că „i‑a scăpat pe români de daci” (!) indică limpede o interferență de percepție cu stereotipul motivic al eroului civilizator care se luptă cu balaurul, dar cercetarea lui Taloș deschide drumul și înspre o sinteză privind imaginea dacului în cultura și conștiința publică românească, fiind aproape indiscutabil faptul că percepția populară, orală, și cea cultă, școlită, au evoluat până la un punct în direcții divergente, aculturația de mai târziu fiindu‑le datorată intelectualilor. Taloș discută, în această privință, mitul nuntirii viteazului Traian cu nurlia locală Dochia, care „nu dispune de vechime în cultura noastră” (p. 177). Precizarea corectează un exces pitoresc al istoriografiei naționale romantice, de partea căreia se află și sistemul nostru de învățământ, care generează exemple similare cu mare hărnicie simbolizantă, ceea ce indică, în treacăt fie spus, și necesitatea „neliniștii” pe care o induc în spațiul public Lucian Boia și adepții săi.
Mai interesante decât tezele referitoare la personajul istoric sunt cele care‑l proiectează pe Traian în imaginar (incestuos, dotat cu urechi de țap, călător nocturn pe Calea Lactee, epifanie „de rouă” etc.), din acest din complex tematic multifațetat făcând parte și prezența „bădicăi Traian” în plugușor, în complexele ritualice ale Începutului de An sau în riturile de fertilitate, ca dinamizator energetic. Deși consacră Împăratului Traian în cultura populară a slavilor, neogrecilor și albanezilor un studiu aparte, Ion Taloș acordă credit, în mod preponderent, refracțiilor personalității istorice, etnogenezice, trecând oarecum cu vederea cealaltă ipoteză, a zeului suprem Troian, din spațiul de iradiație al ritualisticii slavilor, menționat în patru rânduri în Cântecul oastei lui Igor. De aici derivă o dilemă de metodologie: putem cu adevărat exclude ipoteza potrivit căreia persistența lui Traian/Troian în memoria populară arhaică nu se explică și prin simbioza cu o credință resurecționară de substrat, cu un larg coeficient de difuziune în teritoriul ritualic? Altfel spus, că a existat o ritualistică de tip resurecționar, repetată an de an, care le‑a permis comunităților rurale să‑l asocieze pe împărat prin omofonie, dând naștere unui sincretism?
O dilemă cu subiect diferit, dar cu o nuanță similară se află și în volumul De la băile romane la colinda făptuitorului bun. Privire istorică asupra folclorului romanic din Est și Vest (Ed. Univers Enciclopedic Gold, București, 2023), atunci când autorul discută proveniența leilor funerari din cimitirele din Transilvania, atribuind‑o aportului roman, începând cu secolele II și III. N‑am putea avea în vedere și difuziunea sud‑est europeană a motivului, împreună cu proveniența sa asiro‑babiloniană și iraniană, mai cu seamă că leul funerar este cel cu capul întors înspre stânga, aceasta fiind reprezentarea iraniană a morții? Ion Taloș deschide căi de interpretare foarte fertile și aici, făcând racorduri cu ritul mithraic, cu Cybele sau cu incidențele grecești, semn că discuția poate continua, dar nu le dezvoltă analitic. Cartea despre Băile romane mai include interpretări dedicate colinzii Junele și leul, riturilor și obiceiurilor de purificare și abluțiune, lui Martin Opitz și Johannes Tröster, volumul întregindu‑se, în nota aceleiași excelențe științifice admirabile, cu un capitol dedicat substratului folcloric al eposului carolingian și cu un altul despre obiceiurile similare cu cele de colindat din spațiul cutumiar occidental, subiect mai rar cercetat.
■ Scriitor, profesor universitar, teoretician, critic şi istoric literar, membru al Academiei Europaea
Ştefan Borbély