Alex. Ştefănescu: Nicolae Breban şi nevasta lui Slavici
Doamne-Dumnezeule! Să consideri zgomot vocea lui Eminescu care vrea să verifice, în liniştea nopţii (când „luna pe cer iese-aşa sfântă şi clară”) muzicalitatea versurilor lui! Să ceri pe un ton disperat să te „scape” cineva de vecinătatea marelui poet, în loc să te bucuri că ai şansa nesperată să-l întâlneşti zilnic!
În ziua de 28 iunie 1883, Catinca, soţia lui Ioan Slavici, în casa căruia locuia atunci Eminescu, îi trimite un bilet lui Titu Maiorescu: „D-l Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, căci e foarte rău”. Nu este prima dată când femeia reacţionează aşa. Pe ea o incomodează de multă vreme prezenţa poetului într-o cameră despărţită de dormitorul ei doar de un perete, pentru că noaptea îl aude citindu-şi cu glas tare versurile, pe măsura compunerii lor, şi din cauza acestui zgomot nu poate să doarmă.
Doamne-Dumnezeule! Să consideri zgomot vocea lui Eminescu care vrea să verifice, în liniştea nopţii (când „luna pe cer iese-aşa sfântă şi clară”) muzicalitatea versurilor lui! Să ceri pe un ton disperat să te „scape” cineva de vecinătatea marelui poet, în loc să te bucuri că ai şansa nesperată să-l întâlneşti zilnic!
Mulţi oameni de azi îi judecă pe scriitori ca nevasta lui Slavici. Culmea este că până şi unii scriitori dau dovadă câteodată de opacitate în judecarea altor scriitori. Am fost neplăcut surprins, în ultima vreme, de gravitatea solemnă şi inoportună cu care l-au admonestat Gabriel Liiceanu şi H-R. Patapievici pe Nicolae Breban pentru un acces de furie al acestuia la adresa lui H.-R. Patapievici. Chiar şi Andrei Pleşu, cunoscut pentru umorul lui, şi-a pierdut umorul în această situaţie. Nicolae Breban se referise la frazele pline de dispreţ ale lui H.-R. Patapievici despre poporul român şi spusese că, în altă ţară, cine s-ar face vinovat de o asemenea blasfemie ar fi împuşcat. Iar în replică, atât cel vizat, cât şi susţinătorii lui au început să se vaiete, în stilul nevestei lui Slavici: vai, vai, vai, domnule Titu Maiorescu, scăpaţi-ne de nebun! E un nebun periculos. Vrea să ne împuşte!
Nicolae Breban este unul dintre cei mai mari romancieri ai noştri din toate timpurile. Să ne bucurăm că suntem contemporani cu el, că îl putem vedea şi auzi (urmaşii noştri ne vor invidia pentru acest privilegiu) şi să nu mai facem atâta caz de autoritarismul său inofensiv şi de unele violenţe de limbaj care ţin de spectacolul personalităţii lui. Mi s-a întâmplat şi mie ca la câte o întrunire să-i întrerup monologul interminabil, vrând să-mi spun şi eu părerea, iar el să mă reducă imediat la tăcere:
− Linişte! Vorbeşte Nicolae Breban!
Sau să vreau să ies din încăpere, chemat de alte îndatoriri, iar el să mă întoarcă din drum:
− Unde pleci? Vorbeşte Nicolae Breban!
Asemenea ieşiri, pitoresc-brutale, nu sunt, să recunoaştem, un pericol public. Şi apoi, în fond, chiar aşa şi este: vorbeşte Nicolae Breban, merită să-l ascultăm, nu o să avem mereu ocazia.
Ştiu că n-am să conving pe nimeni, dar mă simt dator să pledez pentru admirarea oamenilor de valoare, indiferent de incomodităţile pe care ni le creează. În ceea ce mă priveşte, asta fac de o viaţă întreagă.
Îl admir pe Gabriel Liiceanu. Îmi place modul cum îşi pune în funcţiune, neobosit, imensa şi greoaia maşinărie a gândirii pentru a discuta orice subiect, chiar şi unul insignifiant. Îmi plac frazele lui grave şi sentenţioase. Trec cu vederea faptul că îl publică pe un profesionist al denigrării românilor, Lucian Boia. Poate că Gabriel Liiceanu are o slăbiciune pentru acest negativism. Poate că, în calitatea lui de român, suferă de masochism (deşi nu ştiu de ce trebuie să ne facă spectatori şi pe noi, ceilalţi români, al actelor lui de autoflagelare). Sau poate că îl interesează mai mult decât orice altceva succesul financiar al cărţilor publicate de editura lui.
În replică, atât cel vizat, cât şi susţinătorii lui au început să se vaiete, în stilul nevestei lui Slavici: vai, vai, vai, domnule Titu Maiorescu, scăpaţi-ne de nebun! E un nebun periculos. Vrea să ne împuşte!
Îl admir pe Horia-Roman Patapievici, inteligenţă pătrunzătoare, critic clarvăzător al modernităţii. Nu iau în considerare consideraţiile sale pueril-injurioase la adresa poporului român (de genul „radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”), gândindu-mă că fiecare dintre noi are momente de nemulţumire explozivă faţă de ai săi (a avut şi Petre Ţuţea, care i-a iubit pe români ca nimeni altul).
Îl admir şi pe Andrei Pleşu, pentru farmecul său inepuizabil, deşi mi s-a părut culpabilă iniţiativa lui de a înfiinţa o revistă, Dilema, de relativizare a vinovăţiilor, tocmai într-un moment în care era nevoie de radicalitate. Firea lui rafinat-voluptuoasă – mi-am spus – nu suportă stările conflictuale şi am continuat să mă bucur că există un om atât de talentat ca el.
Cum naiba se face că suntem intransigenţi tocmai cu oamenii de valoare, atât de puţini la număr? Pe neisprăviţii de care ne lovim toată ziua şi care nu sunt în stare (sau nu vor) nici măcar să-şi asigure o existenţă decentă, astfel încât trebuie să contribuim noi la întreţinerea lor, îi acceptăm cu largheţe. În schimb ne dovedim nemiloşi cu cei care ne fac viaţa mai frumoasă, cheltuind din fiinţa lor pentru a crea, aşa cum cheltuieşte o lumânare din fiinţa ei de ceară pentru a da lumină.
*
La diverse întâlniri cu publicul sunt întrebat ce cred despre moralitatea scriitorilor.
Când eram tânăr şi lucram la revista Tomis din Constanţa a venit într-o vizită în redacţia noastră Nichita Stănescu. Ne-a fermecat pe toţi, având geniul improvizaţiei, şi a trezit în noi nostalgia unor jocuri zeieşti, despre care ştiam că nu le vom juca niciodată. După plecarea lui, secretara instituţiei, o doamnă masivă şi simandicoasă, cu opinii întotdeauna ferme, a exclamat: „Ăsta e poet? N-aţi văzut că bea mereu? Nu e poet, e un beţivan!”
Ea nu oferise niciodată nimic lumii, decât o figură demnă şi ofuscată, decât o ceremonioasă lipsă de amabilitate. Şi tocmai ea îşi strâmba gura în semn de dispreţ, pronunţându-se asupra unui om care îşi dăruia celor din jur viaţa. Nu m-am putut abţine atunci şi mi-am bătut joc de ea şoptindu-i cu falsă solicititudine, la ureche: „Trebuie să vă ştergeţi la gură, aveţi un rest de sos pe buze”. Ea s-a făcut palidă şi s-a dus repede la toaletă, căutând din mers în poşetă o batistă.
Nu sunt acea secretară, ca să-i judec pe marii scriitori cu o exigenţă prozaică. Facem o nedreptate strigătoare la cer când îi reproşăm lui G. Călinescu că a colaborat cu regimul comunist. Nici nu a colaborat, ci doar a simulat colaborarea, ca să fie lăsat în pace, să scrie şi să publice. Dar nu asta e problema. Cum să-i cerem noi lui G. Călinescu ca, pe lângă efortul de a crea o operă extraordinară, să mai şi lupte cu regimul comunist? De lupta cu regimul comunist putea să se ocupe şi portarul de la Universitatea de unde G. Călinescu fusese alungat. De ce tocmai G. Călinescu ar fi trebuit să facă în locul nostru şi asta?
Trebuie să luăm de la fiecare ce e mai bun. Dacă o pasăre face ouă de aur, n-o să ne apucăm s-o tăiem ca să ne procurăm carne pentru o ciorbă. Nu cer privilegii pentru marii scriitori (deşi merită), cer doar să fie trataţi corect. Ei au o contribuţie uriaşă la bunul mers al colectivităţii, la dezanimalizarea noastră, în timp ce alţi semeni ai noştri au contribuţii modeste sau n-au, pur şi simplu, niciuna. Înţeleg să-i tolerăm, din bunătate, pe aceştia din urmă, dar nu sunt de acord să-i lăsăm să-şi mai şi exprime tot felul de nemulţumiri în legătură cu oamenii de valoare.
Iată, în încheiere, care este convingerea mea: toţi marii scriitori puşi la zid dintr-un motiv sau altul sunt puşi la zid pe nedrept.